Alegerile prezidențiale din SUA continuă să fie indicatorul cel mai important privind traiectoria relațiilor internaționale pentru o perioadă de timp care depinde atât de culoarea politică a câștigătorului competiției, cât și de personalitatea acestuia, așa cum a dovedit-o mandatul lui Donald Trump. Iar una din întrebările la care observatorii, analiștii, experții și liderii din diverse domenii, inclusiv factorii de decizie politică din majoritatea statelor lumii au căutat răspunsuri, până la aflarea numelui viitorului președinte al SUA, a fost în ce măsură va avea loc o resetare a orei geopolitice și, dacă va fi cazul, în ce va consta aceasta.

Într-un context geopolitic instabil și pe fondul unor tensiuni din ce în ce mai intense și mai vizibile pe arena internațională, procesul de reformă a Uniunii Europene pune un accent deosebit pe regiunea Mării Negre.

Articolul este disponibil momentan doar în limba engleză.

Articolul abordează conceptul de multilateralism, semnificaţiile sale fundamentale, coordonatele şi funcţiile constructive, dar şi limitele şi constrângerile cu care - teoretic şi pragmatic - este confruntată ideea multilateralistă, în încercarea de a supune dezbaterii întrebarea la care nu s-a dat, încă, un răspuns consensual: oferă multilateralismul paradigma ideală de construcţie, securitate şi performanţă a ordinii mondiale de mâine?

Din partea editorului

Lumea arabă acoperă o vastă suprafaţă, întinsă de la Oceanul Atlantic, la vest, până la Oceanul Indian, în sud-est. Această suprafață, cu cca. 360 milioane locuitori, care include 25 de state şi teritorii de pe două continente - Nordul Africii şi Asia de sud-vest - este împărţită în trei mari arii geo-demografice: Maghrebul („ţările de la Asfinţit”, în nordul continentului african), Mashriqul („ţările de la Soare-Răsare”, corespunzător, aproximativ, clasicului Levant şi Irakului) şi Peninsula Arabică, între Marea Roşie, la apus şi Golful Persic, la est.

Peisajul Orientului Mijlociu de după evoluţiile politico-militare şi geopolitice pe care lumea arabă le-a traversat in ultimele două decenii oferă analistului imaginea evidentă a unui areal care, situat în centrul unei zone strategice complexe şi conflictuale, focalizează o ofensivă a ingerinţelor externe a cărei intensitate nu este comparabilă decât cu perioada colonială a procesului de cristalizare a statelor naţionale ale lumii arabe.

Ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la Munchen, cel mai important eveniment din luna februarie și ultimul cu participare directă înainte ca pandemia de COVID-19 să fie pe deplin conștientizată, a fost definitorie pentru modul în care americanii și europenii percep lumea și relația transatlantică. Modul în care a fost organizată (a avut ca temă „Westlesness”), participarea europeană (Marea Britanie a absentat, iar Germania nu a fost reprezentată de cancelarul său) și opiniile prezentate au condus la două concluzii, astfel: reafirmarea de către SUA a competiției între marile puteri ca prioritate și apelul acesteia la adresa aliaților europeni de a i se alătura împotriva Chinei; lipsa unității și coeziunii europene (singurul lider reprezentativ a fost Emmanuel Macron, care a expus o viziune asupra Europei mai mult franceză decât europeană) care s-ar traduce printr-o voce europeană mai puțin auzită pe scena internațională, mai ales după retragerea Marii Britanii din Uniune.

Aleksandr Lukașenko a impus în Belarus un stil dictatorial de conducere, caracterizat prin încălcări frecvente ale drepturilor omului, fraudarea alegerilor și reprimarea violentă a mișcărilor sociale. Ajunsă la limita răbdării, după fraudarea scrutinului prezidențial din 9 august 2020, populația s-a mobilizat și a declanșat proteste de masă etichetate drept “revoluție colorată”. Date fiind complexitatea mediului social din Belarus, poziția geografică și legăturile politico-economice pe care țara le are cu Federația Rusă, continuarea stării de criză poate afecta negativ stabilitatea întregii regiuni.

Între ultimul război arabo-israelian din 1973 și „Inițiativa Arabă” din 2002 a existat un drum pe care toate părțile beligerante pe tabla de șah a Orientului Mijlociu au mers, fiecare în felul său, sub stindardul retoricii belicoase, dar proclamându-și, tot fiecare în felul său, bunele intenții de pace și coexistență. La cei 35 de ani scurși în zadar între prima străpungere a zidului neîncrederii de către Israel și Egipt, trecând prin inițiativa saudită de pace din 2002, până la controversata inițiativă americană de pace cunoscută sub numele folcloric de „Afacerea Secolului” a trebuit să se mai irosească încă două decenii pentru ca arabii și israelienii să accepte, în sfârșit, că pacea Orientului Mijlociu nu poate fi decât rezultatul dialogului direct între părțile nemijlocit implicate.