Semnificația și implicațiile victoriei lui Joe Biden în alegeri din perspectiva ordinii internaționale curente, dominată de competiția între mari puteri, dar mai ales din perspectiva relației transatlantice, au fost abordate de către profesorul Ioan Mircea Pașcu, om politic și universitar cu o carieră de excepție, în cadrul unui interviu pentru Pulsul Geostrategic.       

Pulsul Geostrategic: Domnule profesor, cunoașteți Statele Unite ale Americii și relația transatlantică de mulți ani și din posturi diverse - la nivel național ați contribuit la procesul de reformă instituțională necesar integrării României în structurile Euro-Atlantice (în calitate de consilier prezidențial, secretar de stat pentru politica de apărare, ministru al apărării, președintele Comisiei pentru Apărare din Camera Deputaților etc.), iar la nivel european ați reprezentat Parlamentul European - unde ați îndeplinit inclusiv funcția de vicepreședinte -  în relațiile cu SUA și NATO.

Din această perspectivă, dar și prin prismă academică, ar fi foarte apreciată opinia dumneavoastră privind nivelul neașteptat de mare al sprijinului popular față de Donald Trump și ce reprezintă acesta pentru americanii care l-au votat în pofida comportamentului și stilului de leadership ca președinte. Astfel, numărul voturilor pro-Trump pare să nu mai poată fi explicat doar prin războiul partizan și ideologic în curs din SUA.

Este nivelul de nemulțumire și neîncredere al americanilor față de instituții, procesul politic și elite atât de ridicat încât să justifice deciziile - absolut libere și democratice, de altfel - de a vota o personalitate precum cea a lui Trump?

Ioan Mircea Pașcu: Este adevărat că președintele Trump a câștigat  în 2016 cu o platformă anti-sistem, dar nu cred că putem extrapola, spunând că toți cei care l-au votat - şi în 2016 şi în 2020 - sunt anti-sistem. Multora le-a surâs stilul său şi/sau s-au simţit băgaţi în seamă, mulţi au câştigat economic ş.a.m.d.

Ce este însă adevărat, este că instituţiile americane au cunoscut o eroziune marcantă în timpul preşedinţiei sale, fapt care îl şi determină pe preşedintele ales, dl Biden, să pună pe prim-plan refacerea autorităţii şi credibilităţii democraţiei americane şi a instituţiilor sale, anunţând paşi importanţi în această direcţie încă din primele zile de mandat.

Ce lecții „de învățat” oferă alegerile prezidențiale din SUA europenilor în general și românilor în particular?  

Cred că principala „lecţie” este funcţionarea sistemului în condiţii de pandemie şi contestare (chiar din partea unuia dintre candidaţi). Până la urmă, sunt mai mult de două secole de când acest sistem funcţionează, făcând din America liderul lumii democratice. Forţa sistemului american nu stă în comiterea de cât mai puţine greşeli, cât mai ales în capacitatea sa de a se auto-corecta, în caz că acest lucru are loc (vezi Watergate). Sunt convins că aceste lucru se va întâmpla şi acum.

Victoria lui Joe Biden a venit într-un moment în care SUA este divizată și destabilizată intern, precum și slăbită economic de efectele pandemiei de COVID-19.

În ce măsură va reuși noul președinte să asigure depășirea problemelor interne (în special să-i unifice pe americani) și să readucă SUA în poziția de lider global apt să influențeze decisiv și pozitiv stabilitatea și securitatea internațională, date fiind cele de mai sus și complexitatea provocărilor curente și previzibile?

Într-un articol programatic publicat în Foreign Affairs în primăvară, candidatul pe atunci, Joe Biden, a menţionat expres dorinţa ca, în timpul administraţiei sale, America să preia din nou conducerea (“Why America Must Lead Again”), plecând de la premisa că Statele Unite sunt ancora sistemului internaţional făurit în principal de ele după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Ori, dezangajarea din această misiune, petrecută în timpul preşedinţiei Trump, ne-a adus pe toţi astăzi în faţa unei lumi imprevizibile, marcată de pericole mai mari sau mai mici, care pot fi din ce în ce mai greu stăpânite; drept urmare, Statele Unite trebuie să preia din nou iniţiativa şi, pe baza unei autorităţi şi credibilităţi refăcute, să restabilească echilibrul în sistem, împreună cu celelalte ţări democratice. Iar pentru aceasta, noua administraţie Biden îşi propune, printre altele, ca primi paşi pe plan intern, refacerea insituţiilor democratice şi a bazei de putere a Statelor Unite, investiţii în educaţie şi sistemul de sănătate, precum şi în menţinerea avansului militar.

Legătura transatlantică a fost supusă la o serie de provocări, în cei patru ani de președinție Republicană care se încheie curând, iar în capitalele Europene s-a sperat mult într-o revenire a Democraţilor la Casa Albă. Totodată, criza determinată de COVID-19 a venit în contextul unor dezbateri intense pe tema relevanței și viitorului NATO, precum și a relației transatlantice. Pe această bază:

Ce ne puteți spune despre modul în care va fi văzută și abordată la Washington relația transatlantică în anii de administrație Democrată, raportat la poziția administrației Trump față de UE și NATO?

În privinţa relaţiei transatlantice, mă aştept ca noua administraţie să revină la sentimente mai bune faţă de europeni şi instituţiile de pe continent - NATO şi UE. Dl. Biden a şi declarat clar că NATO reprezintă ancora securităţii naţionale a Statelor Unite, că o alianţă reprezintă mai mult decât „dolari şi cenţi”, deschizând perspectiva mult aşteptată ca SUA să abandoneze viziunea actuală, în care europenii sunt consideraţi mai mult competitori comerciali, decât aliaţi. Ca atare, mă aştept la o refacere rapidă a bunelor raporturi transatlantice existente înainte de 2016 şi o conlucrare mai strânsă în rezolvarea marilor probleme ale continentului şi ale lumii.

Cum evaluați impactul implementării conceptului de autonomie strategică a UE asupra relațiilor transatlantice?

Cât timp am fost în Parlamentul European - şi am fost destul timp - am fost pur şi simplu bombardat cu acest concept de „autonomie strategică”, fără ca cei care îl promovau cel mai mult să îl şi definească cât de cât, în afara unor generalităţi de tipul „Europa trebuie să fie capabilă să îşi apere singură cât mai mult interesele, să fie capabilă să iniţieze acţiuni singură în această direcţie etc, etc, etc.” Recent, însă, lucrurile s-au lămurit: într-un discurs rostit de preşedintele Franţei, dl Macron, în faţa studenţilor unei universităţi dintr-o ţară baltică a elucidat „misterul”, susţinând că europenii trebuie să renunţe să mai cumpere armament din Statele Unite şi să înceapă să cumpere mai mult armament european (ştiută fiind ponderea mare a Franţei în industria europeană de apărare …). Cam la asta pare a se reduce, în final, „autonomia strategică” a Europei, atât de des invocată …

Ne putem aștepta la schimbări majore în privința misiunii Alianței? Ce mutații vedeți dumneavoastră în conceptualizarea securității (la nivel european, aliat, internațional)?

În condiţiile în care alegerile au fost câştigate de dl. Biden, nu cred că mai trebuie să ne aşteptăm nici la schimbarea misiunilor Alianţei, nici chiar la aneantizarea ei, perfect posibile în cazul în care la Casa Albă rămânea tot Administraţia Trump. Aceasta pleca de la premisa - în continuare valabilă - că principalul competitor al Statelor Unite a devenit China; ori NATO, concepută exclusiv pentru contracararea ameninţării URSS/Rusiei, risca astfel să devină irelevantă pentru interesul american dacă nu accepta un viraj strâns dinspre Rusia spre China, ca principal adversar. Acum, lucrurile s-au lămurit şi aşteptarea noastră este să revenim la timpurile de dinainte de 2016, când atmosfera dominantă era de conlucrare politico-militară între aliaţi, nu de confruntare comercială. Sigur, China, cum spuneam, va rămâne principalul competitor al Statelor Unite, însă noua administraţie îşi propune o atitudine mai sofisticată faţă de aceasta, care să îmbine fermitatea cu cooperarea, abandonând confruntarea permanentă pe toate palierele promovată de administraţia Trump faţă de China. 

Care ar putea fi rolul statelor situate pe flancul estic al NATO în această ecuație?

Rolul aliaţilor de pe flancul de est al NATO nu se va modifica: vom rămâne cu aceleaşi ameninţări, posibil amplificate de dimensiunea energetică (depozitele mari de gaz recent descoperite atât în Marea Neagră, cât şi în Mediterana de Est), cu aceleaşi probleme izvorâte din activismul rusesc, cu conflictele latente care pot izbucni în orice moment (vezi Nagorno-Karabah). Într-un cuvânt: business as usual!

Anexarea de către Rusia a Crimeii, situația complexă din Ucraina, conflictele înghețate sau reactivate din regiunea extinsă a Mării Negre, tensiunile apărute între statele cu interese majore în această zonă, toate acestea ne determină să privim cu și mai multă îngrijorare mediul de securitate regional.

Cum este perceput, în SUA, procesul continuu de dezvoltare a unor capabilități militare ofensive rusești în proximitatea României (Peninsula Crimeea)?

Eu cred că noua adminstraţie americană ştie foarte bine despre ce este vorba în zona noastră. Să nu uităm că oamenii-cheie - ca dl. Jim Townsend, de pildă - care au răspuns de zonă înainte de 2016, vor prelua lucrurile din mers, ei fiind cei care au fost confruntaţi doi ani cu consecinţele acţiunilor Rusiei în Marea Neagră şi Mediterana de Est, între 2014 şi 2016.

Poate conduce procesul de dezvoltare a FA ale României, la care SUA are o contribuție determinantă,  la o atitudine mai agresivă din partea Federației Ruse?

Nu mă aştept ca, prin modernizarea forţelor armate ale României şi sporirea astfel a capacităţii noastre defensive, Rusia să se simtă mai „descurajată” decât a fost până acum. Până la urmă, noi am intrat în Alianţă tocmai pentru că am realizat că singuri nu ne putem apăra în faţa puterii Rusiei, în cazul în care aceasta ar fi decis să iniţieze o acţiune militară contra noastră (sigur, nu fără costuri militare, chiar şi pentru ea). Însă, împreună cu ceilalţi aliaţi care ne sprijină fără rezerve, sperăm să atingem un nivel de echilibru, care să facă o asemenea acţiune contra noastră tot mai puţin probabilă.

Pe această bază și în condiţiile în care segmente importante ale graniţelor Românei reprezintă şi frontiera estică a NATO şi UE, considerați că sunt necesare priorități suplimentare, în plus față de angajamentele existente, care să aducă un spor de securitate și stabilitate?

Când am fost întrebat, pe vremea când negociam aderarea la NATO, cu ce putea contribui România la apărarea Alianţei, am dat invariabil acelaşi răspuns: în primul rând, să fie capabilă să se apere singură cât mai mult şi cât mai bine, pentru a diminua costurile ajutorului NATO pentru noi. Acelaşi răspuns îl dau şi acum … Un singur adagio: ar trebui să fim mai activi diplomatic, inclusiv în zona extinsă a Mediteranei de Est, unde mai avem încă un număr de contacte şi intrări, pentru a ne spori profilul şi vizibilitatea, ceea ce tot în contul creşterii securităţii noastre ar intra.

Iar deciziile recente ale Washingtonului de a reduce efectivele militare americane dislocate în Germania și de a opera unele redistribuiri pe teritoriul european, aparent inclusiv în regiunea noastră, ar putea fi subsumate unor abordări și angajamente de securitate sporite ale SUA față de țările de la flancul estic în general și țara noastră în particular?

Pe vremea când eram ministru al apărării, ţin minte că secretarul apărării al SUA, dl. Rumsfeld, a făcut multe „valuri” cu împărţirea aliaţilor între „vechea” şi „noua” Europă … iar mai recent ştim cu toţii că administraţia Trump a decis reducerea trupelor americane staţionate în Germania şi reamplasarea unei părţi din acestea în zona mai ameninţată, adică a noastră. Personal, cred că această „diviziune” este o realitate, numai că nu mai este o chestiune preponderent politică, cum era la începutul anilor 2000, ci a devenit între timp o realitate strategico-militară: flancul de est este mai ameninţat decât „centrul” Alianţei. În rest, aştept să văd dacă noua administraţie va menţine sau nu decizia de reducere a forţelor din Germania, luată de administraţia anterioară şi, dacă da, care vor fi până la urmă cifrele.

Președintele Vladimir Putin sublinia, în cadrul intervenției sale - prin videoconferință - la sesiunea plenară finală a celei de a 17-a adunări anuale a Clubului de Discuții Internaționale Valdai care a avut loc în perioada 20-22 octombrie 2020, că vremea bipolarismului americano-rus a trecut de mult și se înaintează cu pași rapizi spre o ordine internațională multipolară, cu actori precum China și Germania în plină afirmare. 

În opinia dumneavoastră, care este perspectiva ordinii internaționale curente? A trecut deja vremea unipolarismului (american) post Războiul Rece? Cum ar putea arăta ordinea internațională multipolară anticipată de V. Putin?

Odată cu căderea comunismului, destrămarea URSS şi încetarea Războiului Rece, sistemul internaţional a trecut din „ordinea bipolară”, într-un moment al „unipolarismului” (dacă se poate spune aşa) american, angajându-se, totodată, pe făgaşul multiplicării centrelor de putere şi trecerii, astfel, spre o „ordine multipolară”. O asemenea tranziţie - declanşată de ieşirea imposibil de prevenit a URSS din scenă - ar fi trebuit să fie, de preferinţă, controlată, pentru a preveni apariţia unor derapaje. Acest lucru nu s-a întâmplat decât marginal (Statele Unite au ajuns să fie „prinse” în conflictele din Afganistan şi Iraq, iar mai recent, au renunţat de bunăvoie la onorarea angajamentelor curente - vezi retragerea intempestivă din Siria, de pildă). Acest lucru a sporit confuzia şi a determinat tot felul de forţe anti-sistem să preia iniţiative în diverse zone, contribuind la dezordinea generală. Că ne îndreptăm inexorabil spre o ordine multipolară este incontestabil, problema este că trebuie să recâştigăm controlul asupra dezvoltărilor actualmente haotice din anumite zone, pentru a încerca o tranziţie cât de cât controlată. Ori, în acest sens, noua administraţie americană poate contribui substanţial, alături de aliaţii tradiţionali ai SUA.

În cei patru ani de administrație Trump a fost relansată și intensificată competiția dintre SUA și China, cu antrenarea Europei și cu efecte la nivel global.

Ce ne puteți spune în privința perspectivei acestei competiții, ținând cont că direcția pe care a fost pusa SUA în ultimii ani, dar mai ales complexitatea și profunzimea angajării vor face schimbările foarte dificile?  

China şi SUA vor continua să fie competitori strategici pentru multă vreme de acum încolo. Ceea ce se va schimba, probabil, este modul în care cele două superputeri vor „administra/manageria” competiţia respectivă. Cum spuneam, candidatul Joe Biden a promis că va fi în continuare ferm faţă de China în privinţa practicilor comerciale şi a drepturilor omului, însă va adopta o deschidere spre cooperare în domenii ca schimbarea climatică, neproliferarea şi securitatea sănătăţii.

Viitorul președinte al SUA a anunțat, deja, că în prima zi de mandat va dispune re-aderarea țării sale la Acordul de la Paris privind clima din 2015.

Ce alte măsuri de resetare a orei geopolitice putem aştepta de la Washington pe durata președinției Biden?

Mi-e greu să răspund de pe acum. Administraţia Biden are deja „farfuria plină”, cum spun americanii, ca să planifice în detaliu ce îşi propune să mai facă în plan strategic. Mă aştept însă ca, odată ce se va apuca de lucru, să se deschidă oportunităţi noi, greu de anticipat acum, după cum mă aştept ca unele schimbări produse după 2016 să nu mai poată fi „întoarse” la starea de dinaintea iniţierii lor …