Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Interviu cu Dr. Daniel S. Hamilton: „Un parteneriat transatlantic reinventat va cere mai mult de la Europa, nu mai puțin.”
Ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la Munchen, cel mai important eveniment din luna februarie și ultimul cu participare directă înainte ca pandemia de COVID-19 să fie pe deplin conștientizată, a fost definitorie pentru modul în care americanii și europenii percep lumea și relația transatlantică. Modul în care a fost organizată (a avut ca temă „Westlesness”), participarea europeană (Marea Britanie a absentat, iar Germania nu a fost reprezentată de cancelarul său) și opiniile prezentate au condus la două concluzii, astfel: reafirmarea de către SUA a competiției între marile puteri ca prioritate și apelul acesteia la adresa aliaților europeni de a i se alătura împotriva Chinei; lipsa unității și coeziunii europene (singurul lider reprezentativ a fost Emmanuel Macron, care a expus o viziune asupra Europei mai mult franceză decât europeană) care s-ar traduce printr-o voce europeană mai puțin auzită pe scena internațională, mai ales după retragerea Marii Britanii din Uniune.

Dr. Daniel S. HAMILTON

10/10/2020 Regiune: Global Tema: Geopolitică

Dr. Daniel S. Hamilton, membru de onoare al Fundației Austriece Marshall și directorul Programului Europa Globală al Centrului Internațional pentru Experți Woodrow Wilson din Washington D.C., a împărtășit din opiniile sale privind provocările cu care se confruntă Uniunea Europeană și legătura transatlantică, într-un interviu pe care l-a acordat revistei Pulsul Geostrategic.

Pulsul Geostrategic: Competiția în derulare dintre marile puteri, intensificată de pandemia de COVID-19, va schimba natura relațiilor internaționale în perioada următoare. În opinia dumneavoastră, care sunt principalele provocări cu care Uniunea Europeană se va confrunta în contextul prezentat mai sus?

Daniel S. Hamilton: În primul rând, Statele Membre ale UE trebuie să fie unite, nu dezbinate, ca să-și poată asigura siguranța și bunăstarea economică și socială, în timp ce pandemia de COVID-19 continuă să provoace daune fără precedent. Planul de redresare economică a UE și acordul privind bugetul multianual sunt demersuri pozitive, însă deocamdată nu au fost aprobate de Parlamentul European și întârzierile costă vieți și bani. Încă nu se știe cum vor colabora statele membre ale UE atunci când va fi produs un vaccin și acesta va fi gata de distribuție în masă.

În al doilea rând, UE și Statele Membre trebuie să se asigure că pot face față valului de schimbări tehnologice care mătură globul, nu să fie copleșite de acestea. Europa trebuie să elibereze potențialul inovațiilor pentru a fi sigură că societățile europene se mențin la frontierele tehnologiei, în loc să încerce în zadar să se ferească de astfel de progrese.

În al treilea rând, UE trebuie să reziste într-o perioadă în care experimentul european, deși revoluționar și atractiv în multe privințe, și-a pierdut mult din puterea de transformare și de coeziune. Pentru mulți europeni, o Uniune „mai unită” nu este nici inevitabilă și nici neapărat necesară, „Europa instituțiilor” pare că nu este pregătită să facă față provocărilor domestice, iar sloganul „mai multă Europă” aduce mai multe semne de întrebare decât răspunsuri. O Uniune Europeană ale cărei societăți se definesc și se delimitează din nou unele de altele nu dorește și nici nu este capabilă să integreze și alte societăți care îi bat la ușă.

Ținând cont de puterea militară și economică a Marii Britanii, precum și de influența sa cunoscută pe plan internațional, cum credeți că va fi percepută și tratată Uniunea Europeană pe scena internațională în contextul post-Brexit, de către actori importanți precum China, Rusia, Iran sau Turcia?

Acest lucru depinde în totalitate de măsura în care UE și Marea Britanie se dovedesc capabile să elaboreze aranjamente noi care să le pună în valoare atuurile comune, sau permit ca disensiunile să le domine relația. Brexitul va diminua rolul Marii Britanii în Europa, relevanța pentru SUA și rolul acesteia în lume. UE va resimți la rândul său pierderea Marii Britanii. Companiile britanice au jucat un rol disproporționat în domenii precum apărarea, aviația/spațiul, tehnologiile noi, educația și serviciile, care au importanță strategică pentru capacitatea UE de a juca un rol dincolo de granițele europene și de a rămâne comptetitivă la nivel global. Marea Britanie deține aproape jumătate din aviația de transport militar și sistemele aeriene de averizare timpurie și control ale UE. Pierderea capacităților de comandă, control, informații, cercetare, diplomație și de proiecție a forței ale Marii Britanii va face Politica Externă și de Securitate Comună a UE mai puțin capabilă iar UE mai puțin aptă să combată terorismul și crima transnațională. Plecarea Marii Britanii ar putea slăbi voința statelor membre UE rămase în ceea ce privește sancțiunile asupra Rusiei. Pierderea Londrei ca și centru financiar global al UE va afecta disponibilitatea și costurile serviciilor financiare și capitalului. Brexit nu reduce doar capacitatea UE; este încă un factor care contribuie la o Europă care poate deveni mai fragmentată și mai zbuciumată.

Cum percepeți legătura transatlantică în acest context? În ce domenii ar trebui Washington și Bruxelles să lucreze mai mult împreună pentru a restabili încrederea și consolida cooperarea?

Dacă Donald Trump este reales, acesta va cotinua să considere UE drept un inamic și va încerca să manipuleze Statele Membre unul împotriva celuilalt. Probabil va continua să slăbească Alianța NATO. Agenda nu va consta în restaurarea încrederii, ci în limitarea pagubelor produse de separarea sigură.

Dacă Joe Biden este ales, SUA și UE vor avea ocazia să construiască un adevărat parteneriat strategic care să stopeze pagubele uriașe produse de coronavirus, clivajele care au apărut în interiorul societăților și între acestea, asaltul asupra principiilor și instituțiilor condus de puteri revizioniste precum Rusia, China, precum și provocările globale pe care nicio țară, oricât de puternică ar fi, nu le poate înfrunta eficient de una singură. Acestea includ schimbările climaterice, restabilirea unui sistem comercial funcțional, conflictele din Orientul Mijlociu extins și alte problematici. În toate aceste chestiuni, UE ar trebui să fie partenerul de încredere al SUA. Nu se știe însă dacă UE va fi pregătită, în cazul în care un președinte american întinde mâna în parteneriat cu o Uniune căreia i se va solicita mai mult, nu mai puțin, ca partener al Americii și nu ca un balast.

Cum vor fi influențate agenda și prioritățile NATO de rivalitatea strategică dintre cele trei mari puteri – SUA, China și Rusia?

Chiar dacă între Beijing și Moscova persistă niște neînțelegeri vechi, acestea colaborează pe o serie de problematici care produc îngrijorări de securitate pentru NATO. Au crescut numărul și amploarea exercițiilor militare comune, inclusiv în mările Baltică și Mediteraneană și și-au consolidat cooperarea pe linie de apărare. Ambele se înarmează pentru a destabiliza societățile democratice. Toate elementele cheie ale adaptabilității NATO care au fost adoptate în cadrul summit-urilor NATO din Țara Galilor (în 2014), Varșovia (în 2016) și Bruxelles (în 2018) se bazau pe două premise esențiale care acum se află sub semnul îndoielii: în primul rând, Rusia lui Putin reprezenta singura amenințare militară importantă la adresa integrității teritoriale a statelor membre; în al doilea rând, Rusia era singură. Nu s-a avut în atenție întrebarea ce se va întâmpla dacă Rusia ar fi susținută de o altă mare putere cu aceleași concepții, precum China, sau cum ar putea influența o antantă China-Rusia calculul de risc al Rusiei în scenariul provocării Alianței.

NATO trebuie să facă mai bine diferența dintre Rusia și China. Trump nu a făcut acest lucru și a denaturat mesajul. NATO ar trebui să aibă în vedere cum ar putea afecta o antantă China-Rusia calculul de risc al Rusiei. Trebuie să se pregătească pentru amenințări hibride la care China participă activ, de exemplu cele la adresa infrastructurilor critice digitale ale Europei (comandă, control, comunicații, cunoașterea situației operative, logistică și alte sisteme). Trebuie să iși schimbe Concepția Strategică depășită cu noi linii directoare privind modalitatea de abordare a provocărilor noi.

Integrarea în UE a statelor din Balcanii de Vest este percepută ca un instrument de stabilizare a regiunii și de punere a acesteia pe calea prosperității. Cu toate acestea, probleme care trenează precum lipsa unei soluții pentru criza Kosovo, balansul Est-Vest al Serbiei și Bosniei și Herțegovina sau interferența în regiune a Rusiei și Chinei reprezintă o serie de obstacole în fața acestui proces. Care ar trebui să fie abordarea UE pentru a depăși aceste dificultăți și grăbi procesul și cum ar putea srijini SUA eforturile Uniunii?

UE trebuie să se reimplice activ pentru soluționarea problemelor din Balcanii de Vest care trenează. Acestea includ linii clare pentru integrare și sprijin pentru ca țările să creeze condițiile prin care aceasta să fie posibilă. Procesul de la Bruxelles cu privire la Serbia și Kosovo trebuie să aibă prioritate. Acordurile de la Dayton privind Bosnia și Herțegovina trebuie să fie actualizate astfel încât țara să poată scăpa de cleptocrațiile adânc înrădăcinate și să ofere speranță cetățenilor săi. Statele Unite trebuie să rămână implicate, lucrând în parteneriat cu UE și cu cetățenii regiunii.

Legătura transatlantică este suspusă mai multor provocări în contextul actual extrem de complex și trece printr-un proces de redefinire. Ce ne puteți spune despre modul în care Washington percepe și abordează cooperarea transatlantică referindu-vă la punctul de vedere al actualei administrații cu privire la NATO și UE și luând în considerare faptul că europenii promovează conceptul de autonomie strategică?

Dacă Donald Trump este reales, electoratul american îi va fi confirmat opinia conform căreia americanii sunt supuși multor dificultăți economice și sociale interne din cauza faptului că SUA a fost prea generoasă cu restul lumii, primind imigranți, plătind să apere aliați nerecunoscători și din cauza faptului că elitele politice ale țării au negociat o serie de acorduri internaționale slabe, care au prejudiciat economia americană și angajatul american de rând. Este probabil că o a doua administrație Trump se va dedica și mai mult agendei naționalismului economic și suportării în comun, la nivel internațional, a costurilor.

Neobligat să candideze din nou, Trump este probabil că va fi absolut tranzacțional față de aliații săi. Cei care nu plătesc, nu vor fi protejați. Incertitudinea cu privire la garanția de securitate a SUA va slăbi NATO.

Simplu spus, parteneriatul transatlantic își va pierde echilibrul. Europa și Statele Unite vor mai mai puțin sigure, prospere și mai puțin apte să facă față provocărilor uriașe la adresa lor.

Bufoneriile lui Trump au evidențiat cât de mult continuă să depindă Europa de Statele Unite din punct de vedere al securității. Din păcate, „autonomia strategică” este un slogan folosit de politicieni ca să arate că luptă pentru ceea ce ei consideră a fi interesele europene. Cu toate acestea, sunt vorbe în vânt care pot avea orice fel de semnificație, pentru oricine. Nu sunt utilizate pentru a promova o strategie, ci pentru a distrage atenția de la faptul că nu există nicio strategie.

Cum vedeți implementarea acestui concept și care sunt șansele și orizontul de timp în care am putea vedea o armată europeană?

Totul depinde de alegerile din SUA. Dacă Biden este ales, termenul este de așteptat să dispară și să fie înlocuit de o reînnoire robustă a parteneriatului transatlantic. Dacă Trump este reales, termenul „autonomie strategică” va lua amploare, însă cu o finalitate incertă. Europa nu demonstrează vreun apetit pentru construirea unei „armate europene”. Consecințele economice ale COVID-19 vor face și mai dificilă creșterea bugetelor alocate apărării. Euro-optimiștii ar putea crede că aliații europeni se vor ralia rapid în jurul unui nou cadru UE de securitate comună. Perspectiva cea mai probabilă este că țări europene individuale se vor înghesui să își asigure aranjamente de securitate bilaterale cu Washington și se vor uita cu mai multă atenție la vecinii lor. Fără SUA la cârmă, aliații NATO se vor orienta în diferite direcții. Este probabil că aceste diviziuni vor fi amplificate de eforturile administrației Trump de a manevra statele membre ale UE unele împotriva celorlalte, pentru a slăbi Uniunea. Iar aceste clivaje vor amenința să readucă Europa tocmai pe modelul istoric, care în secolul trecut a semănat tragedie pe continent, în America și pe întregul mapamond.

Unde se situează țările din flancul de est al NATO în această ecuație?

Dacă NATO este slăbit pe timpul celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump, aceste țări vor fi afectate cel mai mult. Dacă Biden este ales, vor fi principalele beneficiare ale unui angajament reînnoit al SUA față de NATO.

Cum vedeți implicarea militară a SUA în Europa în perioada următoare? Putem vorbi despre o prezență militară americană sporită și în regiunea Mării Negre, în contextul deciziei recente a Washingtonului de a reduce numărul militarilor americani dislocați în Germania și de a opera unele redislocări pe continentul european?

Anunțul lui Trump privind retragerea trupelor a avut drept cauză relația personală tensionată pe care o are acesta cu Angela Merkel, cancelarul german. A întâmpinat deja opoziție semnificativă în Congresul SUA. Dacă ar fi să aibă loc, ar necesita ani de zile și ar costa miliarde. SUA și aliații săi au motive serioase să revizuiască în mod constant raționamentele anumitor dislocări de trupe, dar orice decizie de a reloca sau retrage militari ar trebui să facă parte dintr-o revizuire a posturii strategice a forțelor, nu să fie o urmare a unui anunț al președintelui pe Twitter. În ce privește necesitatea ca Alianța să își consolideze eforturile în regiunea Mării Negre, există argumente semnificative în acest sens.

Politica internă a SUA a devenit destul de polarizată în ultima vreme, uneori chiar volatilă, dacă ar fi să facem referire la mandatul președintelui Trump. Cu toate acestea, în Washington există un consens bipartizan semnificativ cu privire la o serie de aspecte legate de politica externă și de securitatea europeană. În mod tradițional, alegerile prezidențiale sunt însoțite de dezbateri, previziuni și estimări legate de schimbările majore care ar putea avea loc în politica externă a SUA de la o administrație la alta.

Care credeți că vor fi liniile directoare ale politicii externe americane cu relevanță pentru Uniunea Europeană și pentru legătura transatlantică, indiferent de cine câștigă alegerile prezidențiale din acest an?

Statele Unite urmăresc patru direcții în Europa: un continent care să fie deschis, inclusiv pentru bunurile, serviciile și ideile americane; un continent care să nu se afle sub influența vreunei țări sau a vreunui grup de țări ostile SUA; un continent care este capabil să își soluționeze propriile conflicte și un partener apt să colaboreze cu Statele Unite pe o multitudine de provocări globale. Aceste interese de durată au unit președinți din ambele tabere de-a lungul multor decenii. Au motivat sprijinul SUA față de integrarea europeană. Au stat la baza apelurilor americane pentru o apărare europeană mai capabilă. Au stimulat determinarea SUA de a se opune și stopa eforturile naziste și sovietice de supunere a continentului. Și se subsumează eforturilor americane de construire a unui parteneriat global SUA-UE. Trump a desconsiderat aceste interese; Biden le-ar apăra.

Totodată, care vor fi schimbările majore la care trebuie să ne așteptăm cu privire la abordarea și politica față de UE, în cazul în care următoarea administrație de la Washington va fi Democrată? Ar trebui să ne așteptăm la schimbări în relația dintre SUA și state membre ale UE relevante, precum Germania sau la schimbări ale politicii SUA cu privire la dependența energetică a Europei față de Rusia (Nord stream 2)?

Pe vremea când era vicepreședinte, Joe Biden a insistat asupra faptului că „Europa este piesa de bază a implicării noastre pe plan mondial” și „catalizatorul nostru pentru cooperarea globală”. Primul imbold al lui Biden ar fi să se îndrepte către Europa, ca partener indispensabil al SUA la care apelează mai întâi când vine vorba de provocări pe plan internațional. Este un transatlantist pasionat.

Cu toate acestea, dacă Biden este ales, este posibil ca cea mai mare amenințare la adresa legăturii transatlantice să fie tentația Europei de a crede că relația poate reveni la modul de funcționare obișnuit „business as usual”. Acest lucru ar fi o greșeală. Alianța transatlantică pe care o știam s-a dus. O administrație Biden nu va urmări restaurarea parteneriatului transatlantic, ci reinventarea acestuia: să pregătească fiecare parte a Atlanticului pentru o lume cu grave probleme de sănătate, pentru provocări economice și climaterice, pentru o distribuție mai largă a puterii, pentru schimbări tehnologice năucitoare, pentru amenințări mai mari la adresa securității, pentru miliarde de noi consumatori și lucrători și pentru o competiție globală mai intensă.

Un parteneriat transatlantic reinventat va cere mai mult, nu mai puțin de la Europa. Va pretinde de la americani și de la europeni să conceapă un nou model de globalizare, unul focalizat mai puțin pe eficiența piețelor și mai mult pe consolidarea rezilienței sociale și a bunăstării. Unele instituții internaționale, precum Organizația Mondială a Comerțului vor trebui reorganizate. Altele vor avea nevoie de conduceri noi – de exemplu Organizația Mondială a Sănătății, care trebuie să fie capabilă să adune și să transmită informații în timp real și să investigheze atunci când țările nu sunt oneste. De asemenea, vor trebui înființate altele – spre exemplu un sistem global de supraveghere a contagiunilor și de reacție rapidă asemănător conceptual cu cel al capacităților noastre de prognoză meteo globală. Ar putea fi concepute mecanisme noi de combatere a schimbărilor climaterice, a proliferării agenților de distrugere în masă și a provocărilor emanate de revoluțiile digitală, bilogică și cuantică. Vechiul sistem care se bazează pe multilateralismul concentrat în jurul unui singur stat nu mai este suficient. Este nevoie de un nou concept al multilateralismului – mai cuprinzător, mai interconectat, mai flexibil și mai agil.

O administrație condusă de Biden va aștepta de la Europa mult mai mult decât par să realizeze europenii la acest moment. Va judeca valoarea legăturii transatlantice în mare parte raportat la disponibilitatea Europei de a-și asuma o responsabilitate sporită în abordarea propriilor provocări și la capacitatea de a soluționa împreună cu SUA o multitudine de probleme, dincolo de granițele Europei.

Una din prioritățile imediate o vor constitui eforturile transatlantice de construire a unor coaliții internaționale care să pună capăt coronavirusului și care să creeze soluții economice de ieșire din recesiune. Una din măsurile timpurii ar putea fi un aranjament între SUA și UE pentru eliminarea barierelor comerciale privind echipamentele și consumabilele medicale. Alta ar putea fi o Inițiativă de Redresare Transatlantică, care să stimuleze eforturile americane și europene vizând crearea de locuri de muncă și creștere economică, precum și repunerea economiei transatlantice pe făgașul normal.

Biden este de așteptat, de asemenea, să anunțe imediat că Statele Unite vor adera din nou la Acordul de la Paris privind schimbările climaterice. Un parteneriat transatlantic reinventat va trebui apoi să elaboreze rapid o abordare comună vizând îmbunătățirea angajamentelor SUA și UE privind clima, astfel încât să aibă ca obiectiv eliminarea tuturor emisiilor de carbon până în 2050 și un grafic aferent acestuia.

Este probabil că Biden va viza re-angajarea alături de aliații europeni la a stopa eforturile Iranului de a obține arme nucleare. O coaliție transatlantică reinventată ar putea oferi Iranului o înghețare a sancțiunilor, în schimbul unei înghețări a programului iranian de arme nucleare. Ar putea demara un dialog cu Iranul pe probleme legate de sistemele de rachete, combaterea terorismului, drepturile omului, activitățile destabilizatoare ale Teheranului în țări vecine, precum Irak.

Ca și Trump, Biden dorește să pună capăt „războaielor eterne” din Afghanistan, Irak și din alte locuri. Un parteneriat transatlantic reinventat va presupune construirea de parteneriate cu actori care pot aduce un plus de stabilitate și speranță populațiilor din regiune. Ar însemna resetarea cursului politicii SUA și europene privind conflictul arabo-israelian, în special componenta israeliano-palestiniană. Și aceasta va solicita mai mult efort din partea Europei.

Biden este de așteptat să confirme valoarea NATO și a angajamentelor SUA privind apărarea, însă va urmări să definească Alianța raportat la viitor, nu la trecut. Un Concept Strategic nou pentru Alianță și un parteneriat SUA-UE cu adevărat strategic ar putea reprezenta reperele esențiale ale reinventării transatlantice. Spre deosebire de Trump, Biden nu va fi amicul lui Putin. Dar este probabil să vizeze angajarea Moscovei pe problematici ținând de controlul armamentelor și alte inițiative care pot reduce riscurile și preveni accidentele și erorile care ar putea duce, inevitabil, la conflict. Europa trebuie să fie pregătită cu idei și contribuții.

China va fi un test timpuriu pentru un parteneriat transatlantic reinventat. În Statele Unite există un consens larg – în rândurile Democraților și Republicanilor deopotrivă – asupra faptului că afirmarea Chinei ca rival sistemic trebuie abordată. Diferența esențială constă în faptul că Trump a încercat să își forțeze aliații să-l urmeze servil pe traseul confruntativ, în timp ce Biden este de așteptat că va căuta să se coalizeze cu Europa și alte democrații care împărtășesc aceleași valori, pentru a aborda îngrijorările privind China – majoritatea împărtășite de europeni. Esențial este să fie elaborezată o strategie prin care SUA și Europa să angajeze China ca partener, de exemplu pe probleme legate de climă, resurse energetice, sănătate, combaterea pirateriei; o strategie prin care să trateze China ca pe un competitor – spre exemplu cu privire la amenințările cibernetice, asaltul chinez asupra proprietății intelectuale, transferurile forțate de tehnologie, implementarea derizorie a obligațiilor impuse de Organizația Mondială a Comerțului, capacitatea excedentară de producție a oțelului și posibil auto, subvenționată de stat, robotica și alte sectoare ale economiei chineze – și cum să combată ascensiunea Chinei ca rival sistemic, realizată fie prin eforturile de slăbire sau diluare a normelor internaționale, fie prin dezvoltarea unor instituții bazate pe principii antiliberale.

_______________________

Dr. Daniel S. Hamilton este membru de onoare al Fundației Austriece Marshall și directorul Planului Europa Globală al Centrului Internațional pentru Experți Woodrow Wilson din Washington D.C. Este, de asemenea, membru al Institutului pentru Politică Externă al Școlii pentru Studii Internaționale Avansate din cadrul Universității Johns Hopkins. Este un scriitor premiat, fost diplomat senior al SUA, responsabil pe probleme legate de NATO și de securitatea transatlantică, relațiile dintre SUA și UE, precum și stabilitatea SE Europei.

Opiniile exprimate mai sus reprezintă exclusiv părerea personală.