Criza politică din Bulgaria pune în pericol aderarea acesteia la spațiul Schengen, precum și planul european de redresare.

Integrarea europeană a regiunii Balcanii de Vest reprezintă o prioritate pentru UE, acest lucru fiind din ce în ce mai vizibil în zilele noastre.

Sunt multe lecții pe care le putem învăța din criza în derulare cauzată de COVID-19 și din povara financiară grea pe care aceasta este de așteptat să o pună pe umerii Statelor Membre ale UE, însă una dintre aceste lecții iese în evidență: cooperarea europeană în domeniul apărării în general și dezvoltarea în cooperare a capabilității în special sunt, la acest moment, mai indispensabile și urgente ca niciodată.

Anul 1918 a fost pentru români un an de acțiune politică majoră. La timpul respectiv românii trăiau în trei state – Regatul României, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rusiei, exemplu clasic de națiune divizată. Tânărul stat român, trecut prin faza Principatelor Unite Moldova și Țara Românească, prin alegerea la Iași și București a unui singur domn, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, dovedește că avea o elită intelectuală capabilă de acțiune politică în interes național. Situat pe cursul Dunării, statul român s-a format și datorită unui interes european la Dunăre și Marea Neagră, pentru a fi un garant al libertății navigației prin Gurile Dunării – aspecte prevăzute expres în Tratatul de pace de la Paris din 1856, de după Războiul Crimeii (1853-1856).

După ședința Consiliului European de săptămâna trecută se poate spune că Uniunea Europeană (UE) trece printr-o perioadă dificilă.
Evoluțiile legate de Brexit nu au finalitate, iar ascensiunea Franței, datorată încercărilor președintelui său de a prelua conducerea peisajului european, confirmă cât de firavă este uniunea; următorul an va fi decisiv pentru viitorul acesteia.

În anul 1987, Republica Turcia şi-a depus candidatura de aderare la comunitatea unității europene, statutul oficial de țară candidată fiindu-i acceptat abia în 1999. Începute după încă 6 ani, în 2005, negocierile propriu-zise de aderare au ajuns, astăzi, “pe o linie moartă”, după descrierea făcută de Consiliul Europei.

Într-un context geopolitic instabil și pe fondul unor tensiuni din ce în ce mai intense și mai vizibile pe arena internațională, procesul de reformă a Uniunii Europene pune un accent deosebit pe regiunea Mării Negre.

Aflată în fața noii provocări reprezentată de gestionarea consecințelor provocate de pandemia de COVID-19 și sub presiunea în creștere a curentelor eurosceptice de natură populistă, Uniunea Europeană a fost nevoită să ofere atât un răspuns imediat, care să reflecte capacitatea statelor membre de a acționa conform principiului solidarității, cât și o perspectivă pe termen mediu, circumscrisă Cadrului Financiar Multianual pentru perioada 2021-2027, măsură care reflectă viziunea statelor membre în format 27 asupra viitorului construcției europene.

Semnarea Actului Final de la Helsinki, la 1 august1975, a fost un triumf istoric al cooperării între Est și Vest într-o epocă a Războiului Rece, devenind un document emblematic în istoria modernă a securității europene, document fondator al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), transformată ulterior în OSCE. Reușita a fost posibilă datorită eforturilor diplomatice, inclusiv sau îndeosebi ale diplomaților români, care, alături de colegii lor din 34 de țări din Europa, Asia și America, au contribuit la conceperea, negocierea și redactarea documentului.

Prin intensitatea, extinderea și caracterul excepțional, pandemia de COVID-19 a acaparat agenda publică la nivel global și a modificat în mod considerabil orizontul de așteptare în privința raportului stat-cetățean. Cu precădere, intervenția autorităților a devenit indispensabilă la nivel local, național, regional și (în mod special) la nivel supranațional, în situația în care cetățeanul nu dispune de resursele necesare pentru a atenua, prin acțiuni individuale, efectele pandemiei de COVID-19 asupra nivelului de trai.