Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
O lume multilaterală?
Articolul abordează conceptul de multilateralism, semnificaţiile sale fundamentale, coordonatele şi funcţiile constructive, dar şi limitele şi constrângerile cu care - teoretic şi pragmatic - este confruntată ideea multilateralistă, în încercarea de a supune dezbaterii întrebarea la care nu s-a dat, încă, un răspuns consensual: oferă multilateralismul paradigma ideală de construcţie, securitate şi performanţă a ordinii mondiale de mâine?

La 26 iunie 2020, cu ocazia participării la reuniunea ministerială a Alianței pentru Multilateralism desfășurată pe marginea acțiunilor de aniversare a 75 de ani de la semnarea Cartei fondatoare a Organizației Națiunilor Unite, ministrul român de externe anunța că România a decis afilierea la Declarația de Principii ale Alianței pentru Multilateralism, inițiată și lansată de către Franța și Germania, în 2019. Ideea acesteia a fost  de a propune o contrapondere la tentativele contemporane de șubrezire și chiar de contestare a bazei ordinii internaționale care a guvernat lumea de după cel de-al Doilea Război Mondial astfel încât, pe temelia dreptului internațional, să se asigure comunității internaționale pacea globală și dezvoltarea durabilă.

Rândurile de fată abordează conceptul de multilateralism, semnificațiile sale fundamentale, coordonatele și funcțiile constructive, dar și limitele și constrângerile cu care - teoretic și pragmatic - este confruntată ideea multilateralistă, în încercarea de a supune dezbaterii întrebarea la care nu s-a dat, încă, un răspuns consensual: oferă multilateralismul paradigma ideală de construcție, securitate și performanță a ordinii mondiale de mâine?

Nu sunt nici puține și nici lipsite de bunul-simț introspectiv opiniile care susțin ideea unui multilateralism aflat în criză, a unui multilateralism care își pierde utilitatea și care anunță ceea ce Francis Fukuyama înțelegea prin „sfârșitul istoriei”, în măsura în care pacea perpetuă a umanității a devenit un obiectiv realizabil prin sine însuși, grație multiplicării și globalizării schimburilor materiale și spirituale, diseminării democrației și instituționalizării relațiilor și convergențelor internaționale.

Într-o exprimare sintetizată, multilateralismul este definit - conform Enciclopediei Britannica - drept „procesul de organizare și gestionare a relațiilor dintre un număr de state” pentru îndeplinirea consensuală a unor scopuri comune și unanim acceptate. Din această perspectivă, discuțiile și controversele privitoare la conceptul multilateralităţii se focalizează nu asupra obiectivelor urmărite, cât a principiilor, valorilor, instrumentelor și instituțiilor angajate în efortul de împlinire a respectivelor finalități obiective și pozitive.

(Sursa: https://cei.org/)

Începuturile instituționale ale mișcării multilateraliste s-au concretizat după ultimul Război Mondial, prin crearea Organizației Națiunilor Unite sau a unor altor aranjamente cu dimensiune pluralistă și vocație multilaterală precum Acordul General pentru Tarife Vamale și Comerț (GATT) și instrumentul clauzei națiunii celei mai favorizate, în măsura în care odată convenită activarea acestui avantaj aplicarea avea loc automat, la toate statele membre ale GATT. În mod progresiv, aplicabilitatea și interpretarea multilateralismului depășesc limitele aspectelor tehniciste, pentru a defini drept multilateral orice sistem de asociere pluristatală în care coeziunea este dată de egalitatea obligațiilor și drepturilor pentru toate statele asociate care acționează pe baza unor reguli și norme unanim agreate. În mod logic, o asemenea abordare a deschis perspectiva ca întregul eșafodaj al Organizației Națiunilor Unite și organizațiile și agențiile specializate ale acesteia să fie puse sub semnul și funcțiile atribuite multilateralismului.

Multilateralismul – elemente definitorii

Istoricul și experiențele precedente ale practicii multilaterale oferă temelia pe baza căreia pot fi identificate cel puțin patru elemente care articulează conceptul și permit o înțelegere mai obiectivă și cuprinzătoare a acestuia.

Și este vorba, în primul rând, de constatarea infailibilă că orice construcție cu vocație și dimensiune multilaterală este rezultatul și întruchiparea unui contract sau pact social codificat și consfințit în formă textualizată. Textul contractual și adeziunea tuturor semnatarilor la normele pe care acesta le stipulează produc o tranziție fundamentală pentru funcționarea relațiilor: de la legea naturală, instinctuală și haotică în care comunitatea este scindată între conducători și conduși se trece la o ordine între egali, care funcționează pe baza pactului codificat textual și unanim acceptat.

Această constatare pune în lumină o altă trăsătură a multilateralismului care este, în același timp, o aspirație proclamată de etica Națiunilor Unite: aceea care vrea ca multilateralismul să se manifeste ca un proces inclusiv și nu unul exclusiv și exclusivist. Atâta vreme cât edificiul pretins a fi multilateral nu va reuși să includă și să-și afirme universalitatea, cei rămași pe dinafară, adică excluși, vor vedea în asemenea multilateralism o construcție injustă, mercantilă și, în consecință, inutilă sau inacceptabilă. Această clarificare conduce la un al treilea element definitoriu pentru fenomenul multilateralismului și anume vocația sa egalitaristă și cuprinzătoare. Iar această egalitate ideală între entitățile structurale ale sistemului, între îndatoririle și drepturile lor, conferă abordărilor multilateraliste dimensiunea democrației. Pe de altă parte, ideea de multilateralitate, așa cum a fost ea implementată în deceniile care au trecut de la încheierea ultimului Război Mondial, a pus indubitabil în evidență faptul că multilateralismul a fost, nu de puține ori, viciat de o doză de inegalitate generată din însăși discrepanțele obiective care există între entitățile comunitare și statale implicate în acest fenomen. Un asemenea aspect își găsește expresia elocventă în cazul unor acte și instrumente multilaterale precum Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare și, în egală măsură, în cazul Consiliului de Securitate al ONU. Și într-un caz și în altul, un număr limitat de state sunt „mai egale decât” restul statelor, fie sub argumentul capacităților nucleare pe care le dețin, fie sub motivul statutului de învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial.

Mai trebuie spus, în sfârșit, că existența unui pact codificat în texte juridice nu este, prin însăși existența acestuia, o garanție a funcționării impecabile a multilateralismului. Dintr-un motiv conjunctural sau de perspectivă, unul din participanții la procesul multilateralist poate invoca drepturi sau revendicări care ar intra în conflict cu principiile și normele fundamentale ale pactului multilateral. Pentru evitarea sau soluționarea unor asemenea situații conflictuale, procesul multilateral va trebui să dispună, în afara granițelor sale propriu-zise, de mecanisme independente de restabilire a echilibrelor funcționale ale pactului multilateral. Un exemplu elocvent în acest sens este oferit de către comunitatea europeană, prin Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau prin Curtea Europeană de Justiție.

Multilateralism sau multipolaritate

În literatura de specialitate sunt dezvoltate, frecvent, abordări care pun semnul egalității conceptuale între multilateralism și multipolarism, de unde și concluzia că între cei doi termeni există un raport de substituire reciprocă în funcție de logica discursului dezvoltat. Altfel spus, cele două concepte se pot substitui reciproc, fără ca aceasta să altereze interpretarea realității. Ori, o asemenea retorică ignoră incongruențele existente în mod firesc între realitățile complexe ale actorilor statali și naționali, pe de o parte și logica egalitaristă, inclusivă și universalistă a multilateralismului, pe de altă parte.

Această sinonimie forțată nu rezistă la o analiză minuțioasă, care arată că fiecare dintre cele două sisteme este o emanație a unor judecăți și filosofii particulare și distincte referitoare la ceea ce politologia înțelege prin sintagma de ordine a lumii globale.

Multipolaritatea este o viziune posibilă și variabilă asupra menținerii unei forme funcționale de echilibru interstatal și pentru a bara calea către anarhie a relațiilor din interiorul ordinii mondiale. Din această perspectivă, este multipolară acea formă de configurare a ordinii interstatale care se bazează pe existența și acțiunea mai multor poli de putere între care există un echilibru mai mult sau mai puțin relativ. Iar un mod clasic de funcționare a unei asemenea lumi multipolare a fost oferit de relațiile dintre marile monarhii ale clasicismului european. Atunci când unul dintre capetele încoronate de pe continent a manifestat vizibil tendințe de a-și impune dominația și interesele proprii asupra celorlalte, acestea din urmă au format coaliții și alianțe pentru a stăvili ambițiile hegemoniste ale celui dintâi. În egală măsură, ordinea bipolară Vest-Est (Statele Unite-Uniunea Sovietică), sau ulterior ordinea tripolară (Statele Unite-Rusia Sovietică-China) oferă un alt exemplu de relaționare între principalii poli de putere. Indiferent de dimensiunea numerică a ordinii multipolare, aceasta, spre deosebire de multilateralism, se particularizează prin inexistența unui pact, a unui „contract codificat” permanent între polii puterii. Prin jocul echilibrelor dintre ele, acestea pot să coexiste sau se pot ignora, atunci când nu se ajunge la relaţii competitive și conflictuale. Dacă multilateralismul este o realitate construită, inclusivă și cooperantă, multipolarismul se distinge prin exclusivismul și elitismul său bazat pe elementul puterii. Multipolarismul reprezintă o ordine a aristocrației, în vreme ce multilateralismul propune o ordine a democrației.

Nevoia de reformă. Cazul Oranizaţiei Naţiunilor Unite

Sesiunea din toamna acestui an a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite a marcat jubileul de diamant – împlinirea a 75 de ani de la crearea organizației universale de după ultimul Război Mondial. Festivitatea, vădit marcată de contextul mondial al pandemiei COVID 19, a avut loc și în condițiile în care se înregistrează un discurs tot mai insistent despre nevoia lumii contemporane de cristalizare a unei noi ordini mondiale. O ordine care să reflecte cu mai multă fidelitate și acuratețe noile echilibre ale unei umanități martoră la apariția de noi puteri - India sau Brazilia, bunăoară, sau la asaltul asupra echilibrului „vechii echipe” a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate din partea altor piloni statali de putere - Japonia, Africa de Sud, Indonezia, vizând accederea în clubul „permanenților” care își revendică gestionarea ordinii globale.

A 75-a aniversare a Organizației Națiunilor Unite a prilejuit readucerea în lumina reflectoarelor a unor considerații critice date, de mai multă vreme, uitării, dar care își păstrează actualitatea și importanța. Organizației i se impută, mai mult sau mai mult caustic, izul de vechime pe care îl emană, neputința sau lipsa voinței de adaptare și de aclimatizare la profundele transformări, echilibre și aspiraţii care au apărut în cele trei sferturi de secol trecute de la adoptarea Cartei fondatoare. La unison cu aceste aserțiuni, Secretarul General în funcție al organizației, Antonio Guterres, dar nu și puțini dintre liderii statelor și națiunilor care au vorbit sub cupola Adunării, au lansat apeluri vibrante la dinamizarea pluralismului, a multilateralismului în perspectiva apropiată a umanității de mâine care, prin acțiunea colectivă, poate lăsa generației viitoare o ordine mai conciliată cu sine, mai aplecată asupra egalității, a solidarității și a moralei umane.

În lumea noastră abia intrată în secolul XXI, în realitățile care impun coordonatele viitorului există, oricât am dori să negăm, o „ciocnire”, un șoc între multilateralism și mulptipolarism. Și în acest caz este vorba de contrapoziția între aspirațiile uneia dintre viziunile privind guvernarea egalitară și inclusivă a lumii, pe de o parte și, pe de altă parte, de pretențiile - învechite de trecerea vremii - de a menține o guvernanță exclusivistă și elitistă a unei lumi în care, pe hârtie, toți sunt egali, dar, în practică, unii sunt mai egali decât ceilalți.

Multilateralismul: panaceul universal?

Gândirea multilateralistă este, în esența sa, unul dintre mai multele principii de sorginte occidentală construite pe ideea egalitarismului cu vocație universală. Egalitatea între actorii statali și organizațiile non-statale, codificarea acestei viziuni în forma unor tratate obligatorii și unanim acceptate, soluționarea pe cale pașnică a situațiilor conflictuale sunt doar câteva din aceste principii. Cu toate acestea, nu poate fi negată realitatea că, în pofida dimensiunii etice și egalitare a multilateralismului, nu sunt puține vocile și condeiele care acuză unii actori – statali sau instituționali non-statali – că promovează o solidaritate de suprafață, în spatele căreia respectivele entități acționează, în realitate, în serviciul marilor puteri și blocuri de puteri tradiționale. Astfel, în cadrul Adunării Generale a ONU, multilaterală prin definiție, deciziile adoptate au doar simplul caracter de recomandări, în vreme ce Consiliul de Securitate reprezintă instanța oligarhică ce dispune de puterea juridică restrictivă, punitivă și obligatorie. În egală măsură, principiile „universale” pe care este constituit și funcționează Fondul Monetar Internațional nu sunt, în latura pragmatică, decât expresie a unei rigori financiar-monetare mercantile și variabile de la un stat la altul. Și, nu în ultimul rând, Organizația Mondială a Comerțului, proclamată drept entitate universală, are drept criteriu de conduită constrângerea statelor la supunere absolută față de un pachet de reglementări stabilite cu ignorarea suverană a diferențelor existente între statele dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Iar egalitatea între bogați și săraci invocată de Organizație este doar o cortină care ascunde preeminența de care beneficiază statele occidentale și dezvoltate. În toate aceste cazuri, dar și în altele similare, este vorba, în același timp, de entități birocratice care se pretind a fi purtătoare de cuvânt ale intereselor generale ale umanității, în vreme ce, în fapt, ele vorbesc și acționează în numele și în spiritul normelor și intereselor proprii.

În atare conjuncturi, se poate afirma că a vorbi de multilateralism înseamnă, încă, a vorbi de un proces aflat în formare și expansiune. Și tocmai din acest motiv multilateralismul trebuie considerat nu atât un panaceu universal și terapeutic pentru toate problemele și maladiile comunității internaționale, cât mai mult un instrument menit să contribuie la consolidarea a ceea ce ar putea fi caracterizat drept societate interstatală, apărată de amenințarea conflictelor și eliberată de violența atavică a războiului. Dar atâta vreme cât statele și instrumentele multilaterale vor continua să fie afectate de inegalități, de subdezvoltare, de logica celui mai puternic, de crize materiale și identitare, multilateralismul va rămâne cel mult la stadiul de instrument pentru eliminarea piedicilor și prefigurarea unei lumi mai prietenoasă și mai conciliată cu sine. Iar unui instrument nu i se poate pretinde mai mult decât poate da.