Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
O lume multilaterală?
Articolul abordează conceptul de multilateralism, semnificaţiile sale fundamentale, coordonatele şi funcţiile constructive, dar şi limitele şi constrângerile cu care - teoretic şi pragmatic - este confruntată ideea multilateralistă, în încercarea de a supune dezbaterii întrebarea la care nu s-a dat, încă, un răspuns consensual: oferă multilateralismul paradigma ideală de construcţie, securitate şi performanţă a ordinii mondiale de mâine?

La 26 iunie 2020, cu ocazia participării la reuniunea ministerială a Alianţei pentru Multilateralism desfăşurată pe marginea acţiunilor de aniversare a 75 de ani de la semnarea Cartei fondatoare a Organizaţiei Naţiunilor Unite, ministrul român de externe anunţa că România a decis afilierea la Declaraţia de Principii ale Alianţei pentru Multilateralism, iniţiată şi lansată de către Franţa şi Germania, în 2019. Ideea acesteia a fost  de a propune o contrapondere la tentativele contemporane de şubrezire şi chiar de contestare a bazei ordinii internaţionale care a guvernat lumea de după cel de-al Doilea Război Mondial astfel încât, pe temelia dreptului internaţional, să se asigure comunităţii internaţionale pacea globală şi dezvoltarea durabilă.

Rândurile de faţă abordează conceptul de multilateralism, semnificaţiile sale fundamentale, coordonatele şi funcţiile constructive, dar şi limitele şi constrângerile cu care - teoretic şi pragmatic - este confruntată ideea multilateralistă, în încercarea de a supune dezbaterii întrebarea la care nu s-a dat, încă, un răspuns consensual: oferă multilateralismul paradigma ideală de construcţie, securitate şi performanţă a ordinii mondiale de mâine?

Nu sunt nici puţine și nici lipsite de bunul-simţ introspectiv opiniile care susţin ideea unui multilateralism aflat în criză, a unui multilateralism care îşi pierde utilitatea şi care anunţă ceea ce Francis Fukuyama înţelegea prin „sfârşitul istoriei”, în măsura în care pacea perpetuă a umanităţii a devenit un obiectiv realizabil prin sine însuşi, graţie muliplicării şi globalizării schimburilor materiale şi spirituale, diseminării democraţiei şi instituționalizării relaţiilor şi convergenţelor internaţionale.

Într-o exprimare sintetizată, multilateralismul este definit - conform Enciclopediei Britannica - drept „procesul de organizare şi gestionare a relaţiilor dintre un număr de state” pentru îndeplinirea consensuală a unor scopuri comune şi unanim acceptate. Din această perspectivă, discuţiile şi controversele privitoare la conceptul multilateralităţii se focalizează nu asupra obiectivelor urmărite, cât a principiilor, valorilor, instrumentelor şi instituţiilor angajate în efortul de împlinire a respectivelor finalităţi obiective şi pozitive.

(Sursa: https://cei.org/)

Începuturile instituţionale ale mişcării multilateraliste s-au concretizat după ultimul Război Mondial, prin crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite sau a unor altor aranjamente cu dimensiune pluralistă și vocație multilaterală precum Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) și instrumentul clauzei naţiunii celei mai favorizate, în măsura în care odată convenită activarea acestui avantaj aplicarea avea loc automat, la toate statele membre ale GATT. În mod progresiv, aplicabilitatea şi interpretarea multilateralismului depăşesc limitele aspectelor tehniciste, pentru a defini drept multilateral orice sistem de asociere pluristatală în care coeziunea este dată de egalitatea obligaţiilor şi drepturilor pentru toate statele asociate care acţionează pe baza unor reguli şi norme unanim agreate. În mod logic, o asemenea abordare a deschis perspectiva ca întregul eşafodaj al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi organizaţiile şi agenţiile specializate ale acesteia să fie puse sub semnul şi funcţiile atribuite multilateralismului.

Multilateralismul – elemente definitorii

Istoricul şi experienţele precedente ale practicii multilaterale oferă temelia pe baza căreia pot fi identificate cel puţin patru elemente care articulează conceptul şi permit o înţelegere mai obiectivă şi cuprinzătoare a acestuia.

Şi este vorba, în primul rând, de constatarea infailibilă că orice construcţie cu vocaţie şi dimensiune multilaterală este rezultatul şi întruchiparea unui contract sau pact social codificat şi consfinţit în formă textualizată. Textul contractual şi adeziunea tuturor semnatarilor la normele pe care acesta le stipulează produc o tranziţie fundamentală pentru funcţionarea relaţiilor: de la legea naturală, instinctuală şi haotică în care comunitatea este scindată între conducători şi conduşi se trece la o ordine între egali, care funcţionează pe baza pactului codificat textual şi unanim acceptat.

Această constatare pune în lumină o altă trăsătură a multilateralismului care este, în acelaşi timp, o aspiraţie proclamată de etica Naţiunilor Unite: aceea care vrea ca multilateralismul să se manifeste ca un proces incusiv şi nu unul exclusiv şi exclusivist. Atâta vreme cât edificiul pretins a fi multilateral nu va reuşi să includă şi să-şi afirme universalitatea, cei rămaşi pe dinafară, adică excluşi, vor vedea în asemenea multilateralism o construcţie injustă, mercantilă şi, în consecinţă, inutilă sau inacceptabilă. Această clarificare conduce la un al treilea element definitoriu pentru fenomenul multilateralismului şi anume vocaţia sa egalitaristă şi cuprinzătoare. Iar această egalitate ideală între entităţile structurale ale sistemului, între îndatoririle şi drepturile lor, conferă abordărilor multilateraliste dimensiunea democraţiei. Pe de altă parte, ideea de multilateralitate, aşa cum a fost ea implementată în deceniile care au trecut de la încheierea ultimului Război Mondial, a pus indubitabil în evidenţă faptul că multilateralismul a fost, nu de puţine ori, viciat de o doză de inegalitate generată din însăşi discrepanţele obiective care există între entităţile comunitare şi statale implicate în acest fenomen. Un asemenea aspect îşi găseşte expresia elocventă în cazul unor acte şi instrumente multilaterale precum Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare şi, în egală măsură, în cazul Consiliului de Securitate al ONU. Şi într-un caz şi în altul, un număr limitat de state sunt „mai egale decât” restul statelor, fie sub argumentul capacităţilor nucleare pe care le deţin, fie sub motivul statutului de învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial.

Mai trebuie spus, în sfârşit, că existenţa unui pact codificat în texte juridice nu este, prin însăşi existenţa acestuia, o garanţie a funcţionării impecabile a multilateralismului. Dintr-un motiv conjunctural sau de perspectivă, unul din participanţii la procesul multilateralist poate invoca drepturi sau revendicări care ar intra în conflict cu principiile şi normele fundamentale ale pactului multilateral. Pentru evitarea sau soluţionarea unor asemenea situaţii conflictuale, procesul multilateral va trebui să dispună, în afara graniţelor sale propriu-zise, de mecanisme independente de restabilire a echilibrelor funcţionale ale pactului multilateral. Un exemplu elocvent în acest sens este oferit de către comunitatea europeană, prin Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau prin Curtea Europeană de Justiţie.

Multilateralism sau multipolaritate

În literatura de specialitate sunt dezvoltate, frecvent, abordări care pun semnul egalităţii conceptuale între multilateralism şi multipolarism, de unde şi concluzia că între cei doi termeni există un raport de substituire reciprocă în funcţie de logica discursului dezvoltat. Alfel spus, cele două concepte se pot substitui reciproc, fără ca aceasta să altereze interpretarea realităţii. Ori, o asemenea retorică ignoră incongurenţele existente în mod firesc între realităţile complexe ale actorilor statali şi naţionali, pe de o parte şi logica egalitaristă, incusivă şi universalistă a multilateralismului, pe de altă parte.

Această sinonimie forţată nu rezistă la o analiză minuţioasă, care arată că fiecare dintre cele două sisteme este o emanaţie a unor judecăţi şi filosofii particulare şi distincte referitoare la ceea ce politologia înţelege prin sintagma de ordine a lumii globale.

Multipolaritatea este o viziune posibilă şi variabilă asupra menţinerii unei forme funcţionale de echilibru interstatal şi pentru a bara calea către anarhie a relaţiilor din interiorul ordinii mondiale. Din această perspectivă, este multipolară acea formă de configurare a ordinii interstatale care se bazează pe existenţa şi acţiunea mai multor poli de putere între care există un echilibru mai mult sau mai puţin relativ. Iar un mod clasic de funcţionare a unei asemenea lumi multipolare a fost oferit de relaţiile dintre marile monarhii ale clasicismului european. Atunci când unul dintre capetele încoronate de pe continent a manifestat vizibil tendinţe de a-şi impune dominaţia şi interesele proprii asupra celorlalte, acestea din urmă au format coaliţii şi alianţe pentru a stăvili ambiţiile hegemoniste ale celui dintâi. În egală măsură, ordinea bipolară Vest-Est (Statele Unite-Uniunea Sovietică), sau ulterior ordinea tripolară (Statele Unite-Rusia Sovietică-China) oferă un alt exemplu de relaţionare între principalii poli de putere. Indiferent de dimensiunea numerică a ordinii multipolare, aceasta, spre deosebire de multilateralism, se particulatizează prin inexistenţa unui pact, a unui „contract codificat” permanent între polii puterii. Prin jocul echilibrelor dintre ele, acestea pot să coexiste sau se pot ignora, atunci când nu se ajunge la relaţii competitive şi conflictuale. Dacă multilateralismul este o realitate construită, inclusivă şi cooperantă, multipolarismul se distinge prin exclusivismul şi elitismul său bazat pe elementul puterii. Multipolarismul reprezintă o ordine a aristocraţiei, în vreme ce multilateralismul propune o ordine a democraţiei.

Nevoia de reformă. Cazul Oranizaţiei Naţiunilor Unite

Sesiunea din toamna acestui an a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite a marcat jubileul de diamant – împlinirea a 75 de ani de la crearea oranizaţiei universale de după ultimul Război Mondial. Festivitatea, vădit marcată de contextul mondial al pandemiei COVID 19, a avut loc şi în condiţiile în care se înregistrează un discurs tot mai insistent despre nevoia lumii contemporane de cristalizare a unei noi ordini mondiale. O ordine care să reflecte cu mai multă fidelitate şi acurateţe noile echilibre ale unei umanităţi martoră la apariţia de noi puteri – India sau Brazilia, bunăoară, sau la asaltul asupra echilibrului „vechii echipe” a membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate din partea altor piloni statali de putere – Japonia, Africa de Sud, Indonezia, vizând accederea în clubul „permanenţilor” care îşi revendică gestionarea ordinii globale.

A 75-a aniversare a Oranizaţiei Naţiunilor Unite a prilejuit readucerea în lumina reflectoarelor a unor consideraţii critice date, de mai multă vreme, uitării, dar care îşi păstrează actualitatea şi importanţa. Organizaţiei i se impută, mai mult sau mai mult caustic, izul de vechime pe care îl emană, neputinţa sau lispa voinţei de adaptare şi de aclimatizare la profundele transformări, echilibre şi aspiraţii care au apărut în cele trei sferturi de secol trecute de la adoptarea Cartei fondatoare. La unison cu aceste aserţiuni, Secretarul General în funcţie al oranizaţiei, Antonio Guterres, dar nu și puţini dintre liderii statelor și națiunilor care au vorbit sub cupola Adunării, au lansat apeluri vibrante la dinamizarea pluralismului, a multilateralismului în perspectiva apropiată a umanităţii de mâine care, prin acţiunea colectivă, poate lăsa generaţiei viitoare o ordine mai conciliată cu sine, mai aplecată asupra egalităţii, a solidarităţii şi a moralei umane.

În lumea noastră abia intrată în secolulul XXI, în realităţile care impun coordonatele viitorului există, oricât am dori să negăm, o „ciocnire”, un şoc între multilateralism şi mulptipolarism. Şi în acest caz este vorba de contrapoziţia între aspiraţiile uneia dintre viziunile privind guvernarea egalitară şi inclusivă a lumii, pe de o parte şi, pe de altă parte, de pretenţiile - învechite de trecerea vremii - de a menţine o guvernanţă excusivistă şi elitistă a unei lumi în care, pe hârtie, toţi sunt egali, dar, în practică, unii sunt mai egali decât ceilalţi.

Multilateralismul: panaceul universal?

Gândirea multilateralistă este, în esenţa sa, unul dintre mai multele principii de sorginte occidentală construite pe ideea egalitarismului cu vocaţie universală. Egalitatea între actorii statali şi organizaţiile non-statale, codificarea acestei viziuni în forma unor tratate obligatorii şi unanim acceptate, soluţionarea pe cale paşnică a situaţiilor conflictuale sunt doar căteva din aceste principii. Cu toate acestea, nu poate fi negată realitatea că, în pofida dimensiunii etice şi egalitare a multilateralismului, nu sunt puţine vocile şi condeiele care acuză unii actori – statali sau instituţionali non-statali – că promovează o solidaritate de suprafaţă, în spatele căreia respectivele entităţi acţionează, în realitate, în serviciul marilor puteri şi blocuri de puteri tradiţionale. Astfel, în cadrul Adunării Generale a ONU, multilaterală prin definiţie, deciziile adoptate au doar simplul caracter de recomandări, în vreme ce Consiliul de Securitate reprezintă instanţa oligarhică ce dispune de puterea juridică restrictivă, punitivă şi obligatorie. În egală măsură, principiile „universale” pe care este constituit şi funcţionează Fondul Monetar Internaţional nu sunt, în latura pragmatică, decât expresie a unei rigori financiar-monetare mercantile şi variabile de la un stat la altul. Şi, nu în ultimul rând, Organizaţia Mondială a Comerţului, proclamată drept entitate universală, are drept criteriu de conduită constrângerea statelor la supunere absolută faţă de un pachet de reglementări stabilite cu ignorarea suverană a diferenţelor existente între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Iar egalitatea între bogaţi şi săraci invocată de Organizaţie este doar o cortină care ascunde preeminenţa de care beneficiază statele occidentale şi dezvoltate. În toate aceste cazuri, dar şi în altele similare, este vorba, în acelaşi timp, de entităţi birocratice care se pretind a fi purtătoare de cuvânt ale intereselor generale ale umanităţii, în vreme ce, în fapt, ele vorbesc şi acţionează în numele şi în spiritul normelor şi intereselor proprii.

În atari conjucturi, se poate afirma că a vorbi de multilateralism înseamnă, încă, a vorbi de un proces aflat în formare şi expansiune. Și tocmai din acest motiv multilateralismul trebuie considerat nu atât un panaceu universal şi terapeutic pentru toate problemele şi maladiile comunităţii internaţionale, cât mai mult un instrument menit să contribuie la consolidarea a ceea ce ar putea fi caracterizat drept societate interstatală, apărată de ameninţarea conflictelor şi eliberată de violenţa atavică a războiului. Dar atâta vreme cât statele şi instrumentele multilaterale vor continua să fie afectate de inegalităţi, de subdezvoltare, de logica celui mai puternic, de crize materiale şi identitare, multilateralismul va rămâne cel mult la stadiul de instrument pentru eliminarea piedicilor şi prefigurarea unei lumi mai prietenoasă şi mai conciliată cu sine. Iar unui instrument nu i se poate pretinde mai mult decât poate da.