În cadrul intervenției sale - prin videoconferință - la sesiunea plenară finală a celei de a 17-a adunări anuale a Clubului de Discuții Internaționale Valdai, care a avut loc în perioada 20-22 oct 2020, președintele Vladimir Putin a punctat un aspect relevant. Liderul rus a declarat că vremea bipolarismului americano-rus a trecut de mult și se înaintează cu pași rapizi spre o ordine internațională multipolară, cu actori precum China și Germania în plină afirmare.

De cealaltă parte a Atlanticului, secretarul apărării Mark Esper discuta - tot prin videoconferință - la 20 oct 2020, cu președintele think tankului Atlantic Council din Washington, D.C. pe tema rolului aliaților și partenerilor în securitatea națională a SUA. Mark Esper a subliniat că prioritatea mandatului său a constituit-o implementarea Strategiei Naționale de Securitate (SNS), care arată că ne aflăm în era competiției dintre mari puteri, principalii competitori ai SUA fiind China și Rusia (celelalte două categorii de amenințări identificate în SNS, datată 2018, sunt state precum Coreea de Nord și Iran, apoi organizațiile extremiste violente).

În scopul pregătirii Departamentului Apărării pentru aceste provocări, a mai subliniat Mark Esper, SNS a stabilit trei linii principale de efort și zece obiective aferente. Două din liniile principale de efort vizează consolidarea alianțelor și construirea de parteneriate, precum și reformarea Departamentului, iar unul din cele zece obiective subsumate constă în punerea unui accent deosebit pe China. Secretarul apărării a anunțat și lansarea noului ghid al apărării de dezvoltare a alianțelor și parteneriatelor, iar cum în spațiul auro-atlantic avem NATO rezultă importanța acordată obiectivului contracarării Chinei - în regiune și la nivel global (în principal investițiile chineze din cadrul inițiativei “One Belt - One Road” vizând Asia, Europa, Africa și Americile).     

Orientarea strategică a SUA spre Asia în gereral și China în particular nu este nouă, iar prioritatea acordată competiției între mari puteri precede administrația Trump. Împreună cu elementele de mai sus, aceasta anunță apusul perioadei - scurte dealtfel - unipolarismului care a urmat căderii zidului Berlinului.   

Iar cât de repede se erodează ordinea internațională post Războiul Rece o indică o serie de evoluții relevante care au avut loc pe fondul abordării „America First” a administrației Trump, abordare care a afectat - negativ - capacitatea SUA și aliaților săi de a detensiona situații de criză cruciale pentru stabilitatea și securitatea unor regiuni sau globală.

Astfel, viitoarea administrație americană „primește ca moștenire” o ordine internațională în care:

• Orientul Mijlociu și Nordul Africii cunosc o prezență americană tot mai scăzută și cu efecte tot mai mici în ce privește stabilizarea. Din perspectiva europeană, aceasta impune un rol sporit pentru o UE care oricum este divizată (atât intern, cât și în privința unor crize relevante precum cele din Libia, Belarus, Nagorno-Karabakh) și slabită (pe fondul Brexit, în special);
• acordul nuclear cu Iranul a fost slăbit semnificativ, prin retragerea SUA, în 2018. Recent (la 18 oct) a expirat și embargoul ONU privind transferurile de arme către Iran, iar eforturile americane vizând prelungirea interdicțiilor nu au avut efect (SUA a avut doar un singur susținător în rândul celor 15 membri nepermanenți ai CS al ONU). Washingtonul a reimpus sancțiuni vizând Iranul și statele care fac comerț cu acesta la momentul retragerii SUA din acordul nuclear, însă este de așteptat ca state precum China și Rusia să nu fie descurajate și să încheie aranjamente de transfer de armamente convenționale către Iran, fiecare urmărind să obțină un nivel de influență cât mai mare în regiune;
• SUA și China se află în plin război comercial, iar negocierile SUA-UE privind schimburile bilaterale nu cunosc progrese semnificative;
• nu în ultimul rând, dialogul SUA-Rusia privind securitatea și controlul asupra armelor nucleare nu cunoaște progrese. Ultimul tratat ce limitează armele nucleare strategice ale SUA şi Rusiei, Noul START (semnat în 2010) urmează să expire în februarie 2021, iar din modul în care evoluează negocierile în curs rezultă că în cel mai bun caz va avea loc o extindere de un an. De menționat că administrația Trump își propusese drept obiectiv și includerea Chinei într-un nou aranjament nuclear strategic, însă Beijingul a respins ferm o astfel de perspectivă.