Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Spinosul drum către pacea Orientului Mijlociu. De la Camp David la „afacerea secolului”
Între ultimul război arabo-israelian din 1973 și „Inițiativa Arabă” din 2002 a existat un drum pe care toate părțile beligerante pe tabla de șah a Orientului Mijlociu au mers, fiecare în felul său, sub stindardul retoricii belicoase, dar proclamându-și, tot fiecare în felul său, bunele intenții de pace și coexistență. La cei 35 de ani scurși în zadar între prima străpungere a zidului neîncrederii de către Israel și Egipt, trecând prin inițiativa saudită de pace din 2002, până la controversata inițiativă americană de pace cunoscută sub numele folcloric de „Afacerea Secolului” a trebuit să se mai irosească încă două decenii pentru ca arabii și israelienii să accepte, în sfârșit, că pacea Orientului Mijlociu nu poate fi decât rezultatul dialogului direct între părțile nemijlocit implicate.

„Nu există un drum către pace. Pacea este drumul”

Mahatma Gandhi

 

Conferința la nivel înalt a Ligii Statelor Arabe, desfășurată în capitala sudaneză Khartoum în perioada 29 august – 3 septembrie 1967, s-a încheiat cu o declarație care avea să rămână în istoria conflictului arabo-israelian sub numele de „Declarația celor trei NU”. Aceasta sintetiza, la nivel de intenție politică, poziția națiunii arabe față de ceea ce avea să fie unul din cele mai reziliente conflicte ale lumii moderne. Exprimată mai detaliat, respectiva declarație însemna „NU păcii cu Israelul, NU recunoașterii existenței statale a Israelului, NU oricăror negocieri de pace cu Israelul”.

Declarația survenea celor trei războaie dintre comunitatea arabă și Israel -din 1948, 1956 și 1973, fără ca o perspectivă a păcii să fie luată în calcul la Tel Aviv și în cancelariile arabe. Acest lucru avea să se întâmple abia după 35 de ani, în anul 2002, când o altă conferință la nivel înalt a aceleiași Ligi a Statelor Arabe, desfășurată la Beirut, adopta așa numita Inițiativă Arabă pentru Pace, elaborată de prințul moștenitor și apoi suveran al Regatului Arabiei Saudite, Abdallah al II-lea. Inițiativa propunea recunoașterea Israelului și stabilirea de relații normale cu acesta, cerând în contra-partidă ca Israelul să se retragă din toate teritoriile arabe ocupate și să accepte crearea unui stat palestinian cu capitala la Ierusalim. Chiar dacă această premieră politico-diplomatică nu a avut urmări concrete, ea a constituit prima străpungere, către pacea posibilă, a carapacei solide a suspiciunilor, suferințelor, inerției și conceptelor tabuizate.

Între aceste două repere temporale - ultimul război arabo-israelian din 1973 și „Inițiativa Arabă” din 2002 - a existat un drum pe care toate părțile beligerante pe tabla de șah a Orientului Mijlociu au mers, fiecare în felul său, sub stindardul retoricii belicoase, dar proclamându-și, tot fiecare în felul său, bunele intenții de pace și coexistență. La cei 35 de ani scurși în zadar între prima străpungere a zidului neîncrederii de către Israel și Egipt, trecând prin inițiativa saudită de pace din 2002, până la controversata inițiativă americană de pace cunoscută sub numele folcloric de „Afacerea Secolului” a trebuit să se mai irosească încă două decenii pentru ca arabii și israelienii să accepte, în sfârșit, că pacea Orientului Mijlociu nu poate fi decât rezultatul dialogului direct între părțile nemijlocit implicate.

Acum, când deja Israelul și două state arabe au agreat să încheie pace fără ca între ele să fi avut loc un război și când alte state arabe au disponibilitatea de a face același lucru, rândurile de față își propun să alcătuiască un remember pentru aproape jumătate de secol de avans al Orientului Mijlociu pe calea spinoasă spre pace. Vor fi prezentate principalele sale etape și, mai ales, posibilele învățăminte care ar putea să fie reținute pentru ce a mai rămas de parcurs din drumul până la punctul în care se va putea vorbi de un real Orient Mijlociu al unei solide, dinamice și echitabile stări de pace, eliberată de temeri și contribuitoare la pacea, securitatea și propășirea lumii noastre contemporane și viitoare.

I. De la Războiul din Ramadan/Yom Kippur, la Camp David

În intervalul 5-10 iunie 1967, armata israeliană a atacat Egiptul și Siria, în ceea ce este cunoscut drept „Războiul din iunie” sau „Războiul de șase zile”. A reușit ca, în aproximativ șase zile, să ocupe Peninsula egipteană Sinai (60.000 km²), Înălțimile siriene Golan (1.800 km²), Fâșia Gaza (365 km² aflată sub administrație egipteană), Malul de Vest al Iordanului (Cisiordania, 6.444 km², deținută de Transiordania – Iordania de azi) și Ierusalimul de Est. Suprafața totală a teritoriilor arabe ajunse sub ocupația Israelului se ridica, astfel, la 68.244 km².

În seara zilei de 9 iunie 1967, în ajunul încheierii oficiale a ostilităților de pe frontul oriental, președintele Gamal Abdel Nasser („ultimul mare arab” cum îl numea un biograf al său) anunța, la radio, pentru poporul său și pentru întreaga lume, retragerea din viața politică și din responsabilitățile prezidențiale. „Am decis să renunț în totalitate și definitiv la orice demnitate, la orice funcție oficială și la orice rol din viața politică, pentru a mă întoarce, ca simplu cetățean, în mijlocul poporului meu. Imperialismul își imaginează că Gamal Abdel Nasser este dușmanul său: dușmanul imperialismului este întreaga lume arabă! Imperialismul afirmă că naționalismul arab este imperiul lui Gamal Abdel Nasser. Nu, naționalismul și unitatea arabă au existat înainte de Gamal Abdel Nasser și vor continua să existe și după Gamal Abdel Nasser!” La 28 septembrie 1970, Nasser încetează din viață. O coloană de circa șapte milioane de oameni, întinsă pe zece kilometri, l-a condus pe ultimul drum. Apoi, la 15 octombrie 1970, Anwar Al-Sadat devine succesorul lui Nasser, ca președinte al Egiptului. Dar în timp ce Nasser alesese să se retragă în urma unei înfrângeri de proporții, Anwar Al-Sadat a ales, de la bun început, continuarea mobilizării naționale pentru eliberarea și redobândirea teritoriilor ocupate de Israel în iunie 1967. Astfel, la numai trei ani de la preluarea prerogativelor prezidențiale, în coaliție cu Siria condusă de Hafez Al-Assad, armatele egiptene și siriene au atacat Israelul, simultan în Peninsula Sinai și în platoul Golan, sprijinite fiind - cu oameni, armament, echipamente și logistică - de Irak, Iordania, Arabia Saudită, Libia, Tunisia, Sudan și Pakistan. Ofensiva, declanșată la 6 octombrie 1973, în luna sacră a Ramadanului și (pentru evrei) în ziua cea mai sfântă a postului iudaic, Yom Kippur, Ziua Ispășirii, prefața al patrulea conflict armat arabo-israelian. Acesta avea să se încheie la 26 octombrie, prin rezoluția Consiliului de Securitate al ONU, cu un armistițiu de front. La 7 martie 1974 ultimul soldat israelian părăsea pământul Sinaiului, după ce Siria acceptase o retragere israeliană parțială a Tzahalului din Golan, pentru a lăsa loc unei forțe internaționale de dezangajare (United Nations Disengagement Force – UNDOF, situație care se menține și astăzi, după ce, în 1981, partea din platoul sirian rămasă sub ocupație a fost anexată de Israel). O singură enclavă, localitatea rurală Taba, avea să fie retrocedată în 1989, în cadrul acordului de pace egipteano-israelian.

Războiul din octombrie adusese încetarea confruntărilor militare și eliberarea Sinaiului (și parțial a Podișului Golan sirian), dar nu oferise și pacea politică.

Aveau să mai treacă aproape patru ani până când, într-o alocuțiune rostită de la tribuna Parlamentului din Cairo, Anwar Al-Sadat, parafrazând o maximă atribuită Profetului („Dacă vreți să dobândiți știința, mergeți chiar până la fruntariile Chinei”), își surprindea auditoriul cu o frază sibilinică. „Eu sunt gata, spunea el, să merg până la capătul lumii dacă prin aceasta fac ca niciun egiptean să nu mai fie rănit sau ucis în război”.

Misterul acestor cuvinte avea să fie dezvăluit la puține zile: „capătul lumii” nu se afla nici în China, nici la antipozi, ci în vecinătatea egipteană imediată și avea numele de Israel. Și nu știința era ceea ce căuta Anwar Al-Sadat, ci pacea. La 19 noiembrie 1978, rais-ul de la Nil era primul lider arab care, de la crearea statului Israel, avea inițiativa de a merge acasă la israelieni pentru ca, de la tribuna parlamentului (Knesset) să proclame dorința de construire a păcii între cei care, până în momentul acela, fuseseră inamici ireconciliabili.

„Astăzi, spunea Sadat în discursul rostit în Knesset la 20 noiembrie, am venit la voi pentru ca, împreună, să construim o nouă viață și să înstăpânim pacea pentru toți cei care trăiesc pe acest pământ al lui Dumnezeu – musulmani, creștini și evrei… După adânci meditații, am ajuns la convingerea că răspunderea pe care o am înaintea lui Dumnezeu și a poporului meu îmi cere să merg până la capătul lumii, să vin la Ierusalim pentru a vorbi reprezentanților poporului vostru, spre a-mi împărtăși simțirea și gândurile. În rest, ce va hotărî Cel de Sus, să se îndeplinească”.

Această alocuțiune a fost punctul de început al unor dificile și tensionate tratative între echipele de negociatori israeliană, condusă de prim-ministrul Menahem Begin, și egipteană, condusă de preşedintele Anwar Al-Sadat, negocieri desfășurate în stațiunea de odihnă estivală a președinților americani Camp David, din statul Maryland, sub auspiciile președintelui Jimmy Carter. La 26 martie 1979, Menahem Begin, Anwar Al-Sadat și Jimmy Carter își puneau semnăturile pe acordul-cadru pentru încheierea unui tratat de pace între Egipt și Israel, primul document juridic și politic de pace între lumea arabă și statul evreu, rămas în istorie sub denumirea comprimată de „Acordurile de la Camp David”.

Premierul israelian Menahem Begin (stânga), preşedintele Jimmy Carter (centru), președintele Anwar Al-Sadat (dreapta)

(Sursa: en.wikipedia.org)

În acest octombrie 2020, când se împlinesc 47 de ani de la Războiul din Ramadan/Yom Kippur și 41 de ani de la primul acord de pace între Egipt și Israel, se poate face afirmația că Tratatul de la Camp David nu a adus nici pacea globală pentru regiunea Orientului Mijlociu, nici iubirea între arabi și evrei, dar a adus în atenție ideea, care a rezistat trecerii vremii, că pacea este posibilă. Dar, în același timp, a mai arătat că nici israelienii și nici arabii nu au fost și încă nu sunt pregătiți întru totul pentru o pace egală și, de ce nu – pentru o iubire reciproc benefică și despovărată de prejudecăți. Mai mult, lumea arabă a vremii nu i-a iertat lui Sadat „tupeul” de a fi ignorat imobilismul și tabuurile unei istorii deja depășite. În 1979 și pentru un deceniu întreg, Egiptul a fost exclus din calitatea de membru fondator al Ligii Arabe. Și pentru că aceasta nu a fost de ajuns, însuși „rebelul” Sadat a plătit cu viața, la 6 octombrie 1981, la Cairo, unde, în timpul unei parade de comemorare a Războiului din octombrie, un comando al grupării islamist-radicale Jihadul Islamic a deschis focul asupra tribunei în care se afla șeful statului. Grav rănit, acesta a încetat din viață câteva minute mai târziu. Numele său, ca și al lui Menahem Begin, a fost încoronat cu laurii Premiului Nobel pentru Pace.

II. Drumul spre Oslo

La 9 septembrie 1993, Yasser Arafat, în calitate de președinte al Organizației de Eliberare a Palestinei, adresa următoarea scrisoare prim-ministrului israelian al vremii, Yitzhak Rabin:

Domnule Prim-Ministru,

Aș dori să vă aduc la cunoștință următoarele decizii: Organizația de Eliberare a Palestinei recunoaște dreptul Israelului la existență în pace și securitate… O.E.P. acceptă Rezoluțiile Consiliului de Securitate nr. 242 și 338… O.E.P. renunță la utilizarea terorismului și la alte acte de violentă și își va asuma responsabilitățile asupra tuturor elementelor și a personalului palestinian, pentru a preveni violarea acestor decizii și a-i pedepsi pe violatori… O.E.P. afirmă că articolele din Carta Națională Palestiniană care neagă dreptul la existență al Israelului și contravin acestei scrisori sunt declarate nule.

Cu sinceritate, Yasser Arafat.

Destinatarul a răspuns neîntârziat la scrisoare primită:

Domnului Yasser Arafat, Preşedintele O.E.P.

Domnule președinte,

Răspunzând scrisorii dumneavoastră din 9 septembrie 1993, doresc să vă confirm că, în lumina deciziilor la care vă referiți în scrisoarea dumneavoastră, Guvernul Israelului a decis să recunoască O.E.P. ca unic reprezentant al poporului palestinian și să înceapă negocieri cu această organizație în cadrul procesului de pace în regiunea Orientului Mijlociu.

Yitzhak Rabin, Prim-Ministru al Israelului.

Aceste două scrisori-document de recunoaștere reciprocă între guvernul israelian și organizația palestiniană au devenit parte integrantă a Acordurilor de la Oslo semnate la 13 septembrie 1993, care instituiau pentru prima oară starea de pace în lungul conflict israeliano-palestinian.

Puțini fuseseră aceia care, cu 15 ani mai înainte, să nu fi fost surprinși văzându-l pe preşedintele Anwar Al-Sadat adresându-se israelienilor de la tribuna Knesset-ului, după cum nu au fost puțini nici cei care, după un deceniu și jumătate, asistau la istorica strângere de mână de la 13 septembrie 1933 între Yasser Arafat și primul ministru israelian Yitzhak Rabin, sub privirile zâmbitoare ale președintelui Bill Clinton, după parafarea Declarației de Principii menită să pună capăt unui conflict brutal și vechi de patru decenii între palestinieni și israelieni. Realitățile și evoluțiile ulterioare aveau să confirme, însă, aprehensiunile rostite atât de liderul palestinian, cât și de șeful executivului israelian, potrivit cărora „este mai ușor să declanșezi un război, decât să construiești pacea”.

Precedat de îndelungi tatonări și demersuri preliminare, beneficiind de susținerea celor două mari puteri ale timpului – Statele Unite și Uniunea Sovietică devenită Federația Rusă și exploatând prefacerile pe care prăbușirea Cortinei de Fier le-au produs în mentalitatea și modul de abordare și înțelegere a ideii și nevoii de pace, procesul negocierilor a demarat în 1991, la Madrid și s-a desfășurat, în cea mai mare parte într-o densă confidențialitate, în capitala norvegiană Oslo, dar având conexiuni și extensii în peste zece state regionale și extraregionale: Spania, Suedia, Norvegia, Egipt, Tunisia, Maroc, Iordania, Statele Unite, Federația Rusă, Marea Britanie, Franța.

Premierul israelian Yitzhak Rabin (stânga), președintele american Bill Clinton (centru) și liderul palestinian Yasser Arafat (dreapta)

Având ca negociator-șef al părții palestiniene pe actualul președinte al Organizației de Eliberare a Palestinei și președinte al Autorității Naționale Palestiniene, Mahmud Abbas, procesul negocierilor s-a încheiat, oficial, după doi ani, la 13 septembrie 1993, prin semnarea, pe peluza din fața Casei Albe, a primului acord de conciliere între statul Israel și Organizația de Eliberare a Palestinei, denumit, din punct de vedere juridic, „Declarația de principii privind aranjamentele interimare de autoguvernare palestiniană”. Interimatul menționat în titlu avea o durată convenită de cinci ani la expirarea cărora, adică în 1998, urma să fie proclamat un stat palestinian independent. În acest interval cronologic, era prevăzută instalarea unei administrații palestiniene autonome în Cisiordania și Gaza, în paralel cu retragerea pe etape a prezenţei militare și de altă natură a Israelului din aceste teritorii.

De la semnarea Acordului de la Oslo au trecut 27 de ani fără ca vreuna dintre prevederile majore ale acestui agrement să își fi găsit expresia practică. Cauzele eșecului, la care sunt părtași atât palestinienii cât și israelienii, sunt pe cât de complexe, pe atât de numeroase și rândurile de față nu își propun să le inventarieze aici. Amintim numai, spre exemplificare, faliile care, din 2006 au scindat corpusul politic și social palestinian și care au oferit Israelului o pârghie de temporizare a procesului păcii:

  • pretextul că palestinienii nu reprezintă un interlocutor unificat și coerent pentru continuarea negocierilor;
  • politica israeliană de colonizare evreiască în teritoriile autonome și de iudaizare demografică a Ierusalimului de Est – declarat drept capitală unificată și eternă a Statului Israel;
  • lansarea în spațiul public a intențiilor guvernului Netanyahu, de anexare a coloniilor evreiești din Cisiordania, a văii Iordanului și a teritoriilor aflate în zona coastei nordice a Mării Moarte;
  • lansarea la bursa negocierilor a inițiativei americane cunoscută drept „afacerea secolului”, care a perturbat relativul echilibru existent între viziunile de soluționare a dosarului palestinian prin formula celor două state;
  • opțiunea unui singur stat sau opțiunile federative care au redus, practic, acest dosar la un soi de pace economică și prosperă pentru palestinieni, dar fără un stat palestinian, în accepțiunea națională, politică și juridică a termenului.

Conducerea palestiniană a respins de plano situația la care s-a ajuns, avertizând cu denunțarea tuturor acordurilor semnate cu Israelul, începând cu Declarația de Principii din 1993. Dar, din rațiuni juridice, Autoritatea Națională Palestiniană se află în situația paradoxală de a nu putea să-și pună în practică avertismentele și aceasta pentru două motive.

Este vorba în primul rând de faptul că Acordurile de la Oslo nu conțin nicio referire la posibilitatea și la mecanismul unei denunțări a tratatului de către una sau alta dintre părțile semnatare.

Este vorba, în al doilea rând, de faptul că în descendența documentului de la Oslo partea palestiniană este semnatară a mai multor acorduri angajante - „Acordul Gaza - Ierihon” din 1994, „Acordul economic de la Paris” din iulie 1994, „Acordul Oslo II din 1995, cele două „Acorduri Wye River” din 1998 și 1999, așa-numita „Foaie de parcurs” convenită în 2002 cu „cvartetul internațional”(ONU, Uniunea Europeană, Statele Unite și Federația Rusă), „Acordul de la Annapolis” din 2007 și alte convenții pe probleme punctuale. Ori, toate acestea constituie temelia care legitimează însăși existența Autorității Naționale Palestiniene, denunțarea lor însemnând, automat, pierderea de către autoritatea palestiniană a rațiunii de a mai exista.

A murit pacea parafată acum 27 de ani?

La 16 septembrie, cotidianul israelian „Israel Today” publica afirmația, atribuită premierului Benjamin Netanyahu, potrivit căreia „există perspectiva ca palestinienii să revină la masa negocierilor cu preopinenții israelieni”. Cu adăugirea că acest lucru ar putea să fie acceptat numai dacă aceste tratative se vor circumscrie concepției americane de soluționare a dosarului palestinian dezvoltată de Donald Trump și botezată chiar de către liderul de la Casa Albă cu cognomenul „afacerea secolului”.

De pe o altă poziție, ambasadorul Statelor Unite în Israel, David Friedman, provoca o nouă reacție palestiniană de protest printr-o declarație în care sugera ca actualul președinte palestinian Mahmud Abbas ar trebui să fie îndepărtat și înlocuit cu dizidentul Mohammed Dahlan, fost membru al Fatah (din care a fost exclus), opozant al Autorității Palestiniene, stabilit în Emiratele Arabe Unite.

Baloane de încercare? Semnale că speranța de pace nu și-a dat obștescul sfârșit?

La 13 noiembrie 1974, cu 19 ani înainte de Oslo, de la tribuna Adunării Generale a ONU, Yasser Arafat (preşedintele Organizației de Eliberare a Palestinei și primul lider al unei organizații non-guvernamentale invitat să vorbească sub cupola organizației mondiale) rostea aceste cuvinte memorabile: „Am venit, domnule președinte, având într-o mână pușca revoltatului și în cealaltă o ramură de măslin. Nu lăsați să-mi cadă din mână ramura verde. Nu lăsați să-mi cadă din mână ramura verde!

La 46 de ani de la rostirea acestor cuvinte și la 27 de ani de la semnarea principiilor de la Oslo, ramura de măslin a lui Yasser Arafat încă nu a dat roade. Și nimeni nu a răspuns, încă, la întrebarea simplă „de ce?”.

III. Pacea de la „Valea Seacă”

Sursa: commons.wikimedia.org

În limba arabă, geonimul „Wadi Araba”, cu versiunea ebraică Arava şi HaArava înseamnă „vale aridă și seacă” și identifică o regiune deșertică situată între sudul Mării Moarte și Golful Aqaba, la mică distanță de granița dintre Statul Israel și Regatul Hașemit al Iordaniei. Aici, în orășelul Wadi Aqaba, la nord de portul israelian Eilat, au început să se deruleze o bună parte din negocierile israeliano-iordaniene care aveau să se încheie cu Acordul de pace între cele două state vecine, păstrat în literatura istorică sub numele de „Acordul de la Wadi Araba/Arava”. Negocierile nu au fost deloc ușoare, dar sub presiunile exercitate de administrația americană a lui Bill Clinton și cu încurajarea unor state arabe au condus la al treilea acord de pace arabo-israelian. Pe această bază, la 25 iulie 1994, la Washington, este semnată o „Declarație de nonbeligeranță” care a permis începerea unui intens proces de negocieri, astfel încât, la 26 octombrie 1994, la Casa Albă, suveranul iordanian Hussein Bin Talal, premierul israelian Yitzhak Rabin și preşedintele Bill Clinton au semnat „Tratatul de Pace între Statul Israel și Regatul Hașemit al Iordaniei” - la un an de la Acordurile de la Oslo și la 15 ani după Acordurile de la Camp David.