Relațiile dintre Turcia și NATO au o istorie plină de dispute încă de la momentul aderării Turciei la NATO, în 1952. Turcia și NATO au început să aibă relații tensionate cu mult înainte de așa zisa lovitură de stat eșuată, din 15 iulie 2016. Tentativa eșuată de lovitură de stat a intensificat, însă, aceste tensiuni și este onest să presupunem că ele vor persista. În același timp, relațiile dintre Turcia și NATO sunt dictate de un Tratat al Atlanticului de Nord care nu a mai fost amendat de la semnare, la 4 aprilie 1949. Atâta timp cât tratatul nu este actualizat, nu se pot face prea multe pentru ca relațiile dintre Turcia și NATO să se schimbe.

Nu au fost puțini observatorii şi analiştii care, după semnarea „istoricului” acord Putin-Erdogan - convenit la jumătatea lunii octombrie, în staţiunea Soci - pentru „rezolvarea” spinoasei chestiuni a cordonului de securitate de-a lungul frontierei dintre Turcia şi Kurdistanul sirian au exprimat aprecierea că, din acel moment, Vladimir Putin, în primul rând, şi Recep Tayyp Erdogan au devenit „stăpânii jocului” şi dirijorii principali ai „războiului tronurilor” care se duce, de opt ani, pe tabla de şah a conflictului sirian.

Manpres, companie care se ocupă cu vanzarea si distribuția de presă in regim de abonament, și-a lansat catalogul tipărit pentru anul 2020. Conține oferte și prețuri pentru abonamentele de anul viitor, la ziare și reviste românești și internaționale.

Dispariţia „califului” Abu Bakr Al-Baghdadi nu va însemna, prin sine însăşi, şi o disoluţie ideologică şi funcţională a spiritului jihadist. Una dintre primele replieri a ceea ce a mai rămas - activ sau latent - din Statul Islamic, va fi, după toate probabilităţile (şi după canoanele moştenite încă din califatul islamic medieval), aceea a succesiunii, respectiv a învestirii unui urmaş.

Destrămarea coaliţiei de guvernare din Republica Moldova

Destrămarea coaliţiei de guvernare din Republica Moldova

Comparativ cu alte domenii de politică, implicarea Uniunii Europene (UE) în combaterea terorismului este un demers relativ recent. În mod obișnuit, statele europene care s-au confruntat cu amenințări teroriste, precum Marea Britanie, Italia, Spania și Germania de Vest au soluționat problemele independent. Unul dintre motivele principale pentru care nu a existat cooperare între statele UE a fost opinia comună conform căreia fiecare stat se confrunta cu amenințări diferite, ceea ce necesita soluţii diferite.

La 22 septembrie a.c., s-au împlinit 30 de ani de la primul război din Golf, între Irakul baasist al lui Saddam Hussein şi Republica Revoluţionară a Iranului condusă de ayatollahul Ruhollah Khomeini.
Declanşarea „Primului Război din Golf” s-a produs, de fapt, ca o prelungire a răsturnărilor generate de revoluţia islamică iraniană din 1979. Lumea occidentală, în frunte cu Statele Unite ale Americii a constituit, încă de la început, inamicul ireductibil al Iranului persan şi musulman şiit şi principala piedică în calea „exportului de revoluţie” islamică la nivel regional şi extra-regional.

Cu începere din luna mai, Golful Persic şi strâmtoarea Ormuz au revenit în prim-planul confruntărilor şi rivalităţilor geostrategice, amplificate de starea de nici pace nici război care caracterizează climatul relaţiilor dintre comunitatea occidentală (sau, mai exact, o parte a acesteia), în frunte cu Statele Unite, pe de o parte şi regimul teocratic islamic din Teheran, pe de altă parte. Au avut loc atacuri cu drone, atentate care aparţin, mai degrabă, domeniului terorismului, sabotaje şi sechestrări maritime în care au fost implicate deja 19 nave comerciale (petroliere) de diferite naționalități, inclusiv iraniană.

La 13 septembrie a.c. s-au împlinit 26 de ani de când, în faţa Casei Albe a avut loc semnarea „Acordurilor de la Oslo”. După doi ani de negocieri dificile nu numai cu frazeologia juridică, ci şi, mai ales, cu zidul neîncrederii reciproce şi cu propriile mentalităţi inerţiale, vechi de un secol, ministrul de externe israelian, Shimon Perez, în numele guvernului de la Tel Aviv şi Mahmud Abbas, actualul preşedinte al Statului Palestina, în numele Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, îşi puneau semnăturile pe aşa-numita „Declaraţie de Principii pentru Aranjamentele de instituire a unei Autorităţi Palestiniene Autonome interimare”.