La începutul lunii ianuarie 2020, Adunarea Generală a ONU anunţa că, în conformitate cu prevederile Articolului XIX din Cartă, Libanului i-a fost suspendat dreptul de vot în cadrul Adunării Generale, ca măsură punitivă pentru neplata contribuţiei financiare pe ultimii doi ani, în valoare nominală de 459.000 de dolari. Ministrul libanez de externe, Gebran Basil, ginere al preşedintelui Michel Aoun şi lider executiv al formaţiunii politice Mişcarea Patriotică Liberă, înfiinţată de şeful statului, a respins orice resposabilitate a Ministerului Afacerilor Externe pentru această situaţie, angajându-se într-o polemică vituperantă cu colegul său de la Finanţe. Rezoluţia organizaţiei internaţionale, ca şi cearta între cei doi membri ai guvernului demisionar de la Beirut nu era decât un vârf al aisbergului care ascunde starea de haos în care se zbat, de mai multe luni, Libanul şi libanezii. Libanul nu a fost singura ţară aflată în situaţia de a nu putea să-şi achite contribuţiile la bugetul ONU

Avându-i ca prim-solişti pe cei doi dirijori ai războiului civil libian - Fayez Sarraj, lider al „Guvernul de Conciliere Naţională” recunoscut de comunitatea internaţională, cu sediul în capitala Tripoli şi mareşalul reactivat Khalifa Haftar, comandantul aşa-numitei „Armate Libiene Naţionale”, având sub control regiunile de est ale țării - la 19 ianuarie 2020 s-au desfăşurat, la Berlin, după lungi şi anevoioase demersuri pregătitoare, lucrările conferinţei internaționale pentru pace în Libia.

O bombă cu ceas și o capcană care se închide par metafore potrivite pentru a descrie speranțele fără speranță ale președintelui ucrainean Volodimir Zelenski și echipei acestuia pentru „pace” cu Rusia.

În cadrul conferinței anuale de presă dedicată prezentării unui bilanț al anului care a trecut din luna decembrie, președintele rus, Vladimir Putin, a pus sub semnul întrebării dreptul Ucrainei asupra teritoriului pe care naționaliștii ruși îl numesc Novorossiya; totodată, a aruncat o privire iredentistă către partea centrală a Ucrainei. Putin însuși a lansat proiectul Novorossiya în 2014, un proiect cu viață scurtă care, la acea vreme, urmărea crearea unui protectorat rus în opt provincii ucrainene, dintre care șase se situează pe coasta Mării Negre.

În acest articol, explicăm principalele direcții specifice jurisprundeței Curții de Justiție a Uniunii Europene în raport cu punerea în executare a mandatului european de arestare (MEA). Ne-am raportat la excepțiile care plasează în plan secund principiul încrederii și recunoașterii reciproce, aspect care atenuează nivelul de cooperare judiciară transnațională în materie penală. Ne interesează cu precădere identificarea perspectivelor asupra (re)definirii spațiului de libertate, securitate și justiție în contextul Brexit, simultan cu (re)definirea frontierelor interne și externe ale UE.

Cuvinte cheie: jurisprudența CJUE, principiul încrederii și recunoașterii reciproce, mandatul european de arestare, Brexit, spațiu de libertate, securitate și justiție.

La o oră târzie din noaptea dintre 2 şi 3 ianuarie, în proximitatea aeroportului internaţoinal Baghdad, pe şoseaua care leagă aeroportul cu capitala Baghdad şi în executarea ordinului personal al preşedintelui Donald Trump, o dronă americană a atacat cu rachete convoiul de vehicule care îl transporta pe generalul iranian Qasem Soleimani, comandant, din 1999, al „Brigăzii Al-Qods”- unitate de elită pentru operaţiuni externe a „Gărzii Revoluţiei Islamice” (Pasdaran) din Iran.

La 12 decembrie 2019, ziua în care peste 45 de milioane de britanici erau așteptați la urne, publicația The Guardian titra: „Se deschid secțiile de votare pentru cel mai important scrutin într-o generație” . Iar pentru publicația conservatoare The Spectator, în data de 12 se jucau „cele mai importante alegeri din istoria modernă a Marii Britanii” .

Quo vadis NATO? O întrebare deopotrivă, normală, potrivită și dificilă în același timp. Normală, pentru că una din legile de aur ale gestionării oricărei organizații este aceea care impune verificarea în permanență a poziției, situației și direcției de evoluție ale acesteia. Potrivită, având în vedere că s-au aniversat 70 de ani de la semnarea Tratatului Atlanticului de Nord și dificilă, pentru că, folosind o construcție verbală inspirată vădit din filozofia chinezească, trăim vremuri interesante în afara NATO și în interiorul Alianței.

De la primul „anotimp primăvăratic” al lumii arabe a Orientului Mijlociu a trecut aproape un deceniu. Acest segment cronologic a fost marcat de ezitări, confruntări, de așa numitele „revoluții furate” și, mai ales, de șubrezenia și lipsa de credibilitate. Lor li se datorează încercările timide și grăbite de reformă economico-socială, de modernizare instituționala și, mai ales, de eradicare sau diminuare a sărăciei și a corupției cronice.

Deși, de-a lungul existenței Uniunii Europene au fost numeroase tentative de punere în dezbatere a subiectului apărării europene autonome, care să asigure Uniunii o dependență redusă de Alianța Atlanticului de Nord, până în prezent nu se poate discuta despre o apărare europeană comună reală. Astfel, apărarea europeană este asigurată în continuare de Alianță iar relevanța legăturii transatlantice devine mai importantă ca oricând după 1990, ca urmare a amenințărilor din sud și est cărora comunitatea euroatlantică, inclusiv Uniunea Europeană, trebuie să le facă față.