La 5 noiembrie a.c. autorităţile de la Teheran au anunţat punerea în execuţie a celei de a patra faze a renunţării sale la angajamentele restrictive asumate prin faimosul „Acord 5+1”, cunoscut şi sub denumirea de „Joint Comprehensive Plan Of Action - JCPOA”. Măsura a produs emoţii şi îngrijorare deşi, după retragerea (la 8 mai 2018) unilaterală a Statelor Unite din calitatea de cosemnatar al acordului şi pe fondul sancţiunilor economice aplicate de către Administrația Trump, regimul iranian îşi făcuse cunoscută intenţia de a renunţa, în faze succesive, la angajamentele şi obligaţiile asumate prin documentul în cauză. Această ultimă decizie a regimului islamic iranian s-a concretizat prin repunerea în funcţiune a instalaţiilor de îmbogăţire a uraniului şi repornirea reactorului atomic subteran de la Fordo, proiectat pentru producţia de uraniu îmbogăţit.

          Acordul JCPOA a fost semnat la Viena, la data de 14 iulie 2015, de către Iran pe de o parte şi de către Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Germania (de unde şi denumirea comună de „Acordul 5+1”) pe de altă parte. A fost validat la 20 iulie 2015, prin rezoluţia 22319 a Consiliului de Securitate. Între altele, documentul stipula următoarele:

         - reducerea de la două la un singur reactor de îmbogăţire a uraniului şi scăderea numărului de centrifuge necesare acestui proces de la 21.000 la 5.060;  

        - nivelul de îmbogăţire a combustibilului nuclear scade de la 20% la 3,67%, cu mult inferior nivelului de 90% necesar pentru producerea unei arme atomice;

        - stocul de uraniu îmbogăţit de care Iranul are dreptul să dispună se limitează la 300 kilograme, cu nivel de îmbogăţire de 3,67%, în comparaţie cu rezervele anterioare de câteva tone de uraniu cu grad de îmbogățire de 5% şi de cîteva sute de kilograme de uraniu îmbogăţit până la 20%.

Reactorul nuclear Arak, centrifuge de îmbogăţire

          Prin trecerea la o nouă fază a dezangajării iraniene în raport cu prevederile Acordului „5+1” se consfinţește realitatea că din litera şi spiritul documentului internaţional nu a mai rămas în vigoare decât o singură prevedere şi anume aceea referitoare la desfăşurarea, în continuare, a misiunilor de inspecţie ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Preocupările iraniene în domeniul nuclear revin la punctul de plecare premergător negocierii şi convenirii acordului JCPOA. Iar menţinerea, în continuare, a misiunilor de inspecţie ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică nu reprezintă decât un mijloc de butaforie menit să dovedească „bunele intenţii pașnice”.

        Cine este responsabil pentru situaţia la care s-a ajuns în prezent după ce, iniţial, părţile semnatare în primul rând şi comunitatea internaţională au salutat cu entuziasm victoria diplomatică prin care se bara drumul periculos către ameninţarea unei posibile catastrofe globale?

        Responsabilitatea cea mai consistentă revine administraţiei Donald Trump şi politicii obsesive de dez-obamizare generală, pe plan intern şi extern, a politicilor americane. Retragerea unilaterală din JCPOA a fost determinată nu de iminenţa unei ameninţări existenţiale din partea regimului islamist de la Teheran, ci de decizia lui Donald Trump de a şterge orice urmă şi orice memorie - bună sau discutabilă - a administraţiei Barack Obama şi a cronicii istoriei americane contemporane.

De cealaltă parte, Iranul nu este mai puţin exonerat de responsabilitatea reacţiilor orgolioase, nu de puţine ori infracţionale prin raportare la nerespectarea angajamentelor asumate printr-un acord convenit alături de comunitatea internaţională, în general, şi de cele cinci mari puteri ale ordinii mondiale şi membre - cu excepţia Germaniei - ale Consiliului de Securitate al ONU.

        Noua escaladă iraniană nu este surprinzătoare, în măsura în care ea are loc la expirarea răgazului de 60 de zile acordat, public, de către Teheran, pentru ca puterile occidentale europene plus Federaţia Rusă şi China să identifice căi de contracarare, prin ocolire, a sancţiunilor economice şi financiare impuse de administraţia Trump. Un respiro temporal în care nu s-a întâmplat nimic, cosemnatarii „acordului nuclear” invocaţi limitându-se la a-şi exprima repetitiv „îngrijorarea” şi apelurile la „reţinere” şi la „raţiune”.

        Si vis pacem...

        Si vis pacem, para bellum - dacă vrei pace, pregăteşte-te de război. Vechiul aforism latin care, de-a lungul istoriei, a fost urmat şi aplicat cu asiduitate şi cu rezultatele bine cunoscute din cărţile de istorie sau din cronica generaţiilor mai îndepărtate sau mai apropiate de contemporaneitate, pare a reveni în actualitate. Şi aceasta în contextul acutizării tensiunii şi ostilităţii instaurate în relaţiile dintre Statele Unite şi Iran. O ostilitate care s-a născut în urmă cu patru decenii, odată cu revoluţia khomeinistă din 1979 şi trecerea Iranului de la monarhia imperială la regimul teocratic islamic şi care se află, astăzi, la un punct critic.

       Atât Administraţia Donald Trump, cât şi ulemalele şi mollahii de pe malul estic al Golfului conduşi de ghidul suprem Ali Khamenei sunt angajați cu ardoare la o retorică în care, negând că ar dori să se ajungă la confruntare armată care ar arunca întregul Orient Mijlociu într-un spaţiu al haosului şi o parte şi cealaltă nu contenesc pregătirile înfrigurate pentru război. Motivele unui asemenea conflict ireductibil sunt cunoscute şi nu ne referim la ele decât în treacăt, dat fiind că, în definitiv, un asemenea discurs este expresia unei atitudini de prea multe ori repetată, inclusiv atunci când scopurile urmărite au avut, vizibil sau nu, o legătură directă cu arealul Orientului Mijlociu.

       În momentul de faţă, Iranul este înconjurat de 45 de baze şi amplasamente militare americane distribuite pe o suprafață care include Turcia, Peninsula Arabă, până în estul asiatic, în Afghanistan, Kârgâstan și Pakistan și deservite de câteva sute de mii de soldaţi.

        Statele Unite mizează pe tactica „presiunii maxime” asupra unui Iran care se vede confruntat cu ascensiunea unui curent anti-iranian şi anti-șiit în aria sa de „spaţiu vital”. Acest spațiu este reprezentat fie de Irak, Liban, Siria şi Yemen, fie de marile mişcări protestatare din care nu lipsesc sloganurile ostile „hegemoniei persane” sau în care, ca în cazul Yemenului, războiul prin interpuşi pare a se apropia de o soluţionare politică. În ce îi privește, decidenţii de la Teheran recurg la un război de uzură şi temporizare în speranţa că actuala administraţie de la Washington va pleca, fie ca urmare a presiunilor anti-Trump exercitate de republicanii din Congres, fie prin alegerile prezidenţiale de anul viitor.

*

         Actualele tensiuni ascensionale între hiperputerea americană şi Republica Islamică a Iranului pot fi considerate, deocamdată, ca fiind manifestarea unei crize în domeniul politicii externe şi al diplomaţiei. Dar, nesoluţionată şi scăpată de sub control, o asemenea „criză externă” are potenţialul de a evolua vertiginos către o „criză internaţională” care ar supune unui sever examen atât sistemul global de relaţii, cât şi rezilienţa unui modus operandi american supus deja judecăţilor critice atât din partea adversarilor, cât şi din partea partenerilor unei Americi care îşi supralicitează cu acribie virtuţile de promordialitate absolutistă.