Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Economia puterii de a pedepsi sub auspiciile jurisprudenței CEDO. Demnitatea “monstrului uman”
În acest articol explicăm principalele direcții specifice jurisprundeței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în raport cu economia puterii de a pedepsi de care dispun statele naționale. Ne raportăm la fazele procesual penale privind urmărirea, judecarea și punerea în executare a hotărârilor instanțelor de judecată, în raport cu interpretarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aducem în discuție jurisprudența recentă a CEDO (în special asupra României) asupra cererilor care au reclamat încălcarea dreptului la un proces echitabil și la respectarea garanțiilor procedurale în cazul expulzărilor de străini, respectiv executarea pedepsei privative de libertate în locații secrete de deținere, simultan cu expunerea la tortură și la tratamente inumane ori degradante.

          Rezumat

          În acest articol explicăm principalele direcții specifice jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în raport cu economia puterii de a pedepsi de care dispun statele naționale. Ne raportăm la fazele procesual penale privind urmărirea, judecarea și punerea în executare a hotărârilor instanțelor de judecată, în raport cu interpretarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aducem în discuție jurisprudența recentă a CEDO (în special asupra României) asupra cererilor care au reclamat încălcarea dreptului la un proces echitabil și la respectarea garanțiilor procedurale în cazul expulzărilor de străini, respectiv executarea pedepsei privative de libertate în locații secrete de deținere, simultan cu expunerea la tortură și la tratamente inumane ori degradante. Ne interesează cu precădere identificarea situațiilor în care dezideratul prezervării ordinii publice și securității naționale poate fi invocat drept temei pentru restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale. Pentru o înțelegere nuanțată asupra jurisprudenței CEDO, ne raportăm la tipologia “monstrului uman”, în care plasăm în special autorii predispuși comiterii de infracțiuni deosebit de grave, cu un puternic impact afectiv asupra populației.

 

         Cuvinte cheie: jurisprudența CEDO, demnitate, “monstrul uman”, siguranță națională, expulzare, locații secrete de deținere.  

 

          Introducere

         Per excellentiam, mediul carceral ne oferă posibilitatea de a surprinde modul în care practicile coercitive și punitive aduc atingere demnității umane, având în vedere faptul că privarea de libertate plasează persoana condamnată într-o poziție vulnerabilă. Din acest motiv, nu putem să problematizăm asupra naturii demnității umane în starea de libertate a individului, acolo unde demnitatea este percepută ca fiind un dat natural, devenind astfel, la prima vedere, insesizabilă. În schimb, într-un mediu închis,[1] lezarea demnității devine mult mai puternic percepută de către indivizi,[2] aspect pe care îl regăsim cu precădere în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO).

          Vexata quaestio asupra căreia ne raportăm în analiza noastră este reprezentată de aplicarea dezideratului respectării demnității umane pentru orice persoană condamnată, indiferent de infracțiunea săvârșită, pedeapsa primită, prejudiciul material, moral și social produs asupra societății și instituțiilor statului. Concret, ne întrebăm în ce măsură economia puterii de a pedepsi poate invoca derogări de la aplicarea și respectarea auspiciilor jurisprudenței CEDO în situația în care diversele încarnări ale “monstrului uman”[3] prezintă pericol public şi afectează securitatea națională. În cazurile în care “infracțiunea [este] dusă până la punctul său maxim”,[4] autorii acestora încadrându-se în tipologia monstrului uman”, punctum saliens este reprezentat de raportul dintre demnitatea autorului infracțiunii și interesul legitim al instituțiilor statului de a sancționa și descuraja infracțiunile care aduc atingere securității naționale. Ne referim cu precădere la persoanele radicalizate, al cărui comportament și atitudine vizează finanțarea, plănuirea, sprijinirea sau comiterea unor acte de natură teroristă, condamnate la privare de libertate sau declarate ca persoane indezirabile pentru o anumită perioadă. Stricto sensu, decodificarea jurisprudenței CEDO evidențiază caracterul indivizibil și inalienabil al demnității umane,[5] deziderat care trebuie respectat în toate fazele procesual penale. Lato sensu, natura pedepsei și interesul legitim al instituțiilor statului de a acționa astfel încât să identifice și să descurajeze acțiunile care aduc atingere siguranței naționale, limitează drepturile persoanelor urmărite și ulterior condamnate în situațiile în care respectarea în mod absolut a acestora ar împiedica sau ar îngreuna protejarea intereselor statului. Prerogativa privind identificarea și sancționarea autorilor acțiunilor care aduc atingere securității naționale aparține exclusiv statelor naționale, care pot abuza de această prerogativă pentru a îngrădi nejustificat drepturilor anumitor persoane. Mai mult, absența unui consens asupra securității naționale prezintă riscul apariției unor derapaje antidemocratice îndreptate asupra unei minorități.

        Expressis verbis, identificăm două dimensiuni problematice în raport cu economia puterii de a pedepsi, reprezentate de transparența actului de justiție și de tratamentele aplicate asupra persoanei condamnate. Procedurile privind privarea de libertate și expulzarea se circumscriu dezideratului respectării unor standarde minime pentru a proteja demnitatea “monstrului uman”. În aceeași măsură, exercitarea actului de justiție nu poate vulnerabiliza mecanismele specifice prevenirii și combaterii acțiunilor care afectează siguranța națională. Tipologia “monstrului uman” ridică astfel probleme sensibile, a căror rezolvare necesită inclusiv adaptarea textului Convenției Europene a Drepturilor Omului la noile provocări la adresa securității statelor naționale. Menționăm că textul Convenției nu definește în mod absolut drepturile și libertățile, regăsind stipulat principiul condiționării și restrângerii anumitor libertăți în situațiile în care aceste măsuri sunt, într-o societate democratică, […] necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.[6]

         Pentru o înțelegere aplicată asupra problematicii analizate, realizăm o incursiune în jurisprudența CEDO, punând accent asupra spețelor recente care au vizat România. Urmărim să evidențiem schimbarea de paradigmă a jurisprudenței CEDO, menită a clarifica dimensiunea statutului de actor vulnerabil atribuit deopotrivă instituțiilor statului și persoanelor condamnate/expulzate.

 

         Definirea obligației pozitive de a asigura protecție suplimentară persoanelor vulnerabile în jurisprudența CEDO

 

         Fazele procesual penale plasează, în jurisprudența CEDO, persoanele urmărite, cercetate sau condamnate într-o poziție vulnerabilă, întrucât mecanismele privind înfăptuirea actului de justiție pot aduce atingere drepturilor garantate de Convenție. Procedurile și normele de aplicare a măsurilor și deciziilor instanțelor de judecată trebuie să fie însă compatibile cu respectarea demnității umane, aspect pe care îl regăsim cu precădere în jurisprudența CEDO.[7] Mai mult, în unele cazuri judecătorii Curții au subliniat faptul că statele semnatare ale Convenției au obligația și responsabilitatea de a asigura un nivel de protecție suplimentară a drepturilor, în raport cu poziția și situația vulnerabilă în care se află persoana inculpată sau condamnată.[8] Această obligație rezidă din art. 3 al Convenției, care nu lasă, în viziunea Curții, o marjă de interpretare, în sensul în care nu există excepții sau derogări de la interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Persoanele incluse în tipologia monstrului uman” beneficiază astfel de același statut în privința respectării demnității umane, indiferent de dimensiunea și natura infracțiunilor săvârșite.

         Explicit, măsurile aplicate nu trebuie să producă suferințe sau greutăți a căror intensitate să depășească un nivel inevitabil de suferință specific înfăptuirii actului de justiție,[9] în sensul în care în absența expunerii la un astfel de nivel de suferință, demararea și finalizarea fazelor procesul penale nu ar fi posibile, fiind golite de conținut. Suferința suplimentară produsă asupra persoanelor cercetate sau condamnate determină însă încălcarea prevederilor Convenției. Raportându-ne la jurisprudența Curții, observăm că aceasta urmează trei direcții principale de analiză, astfel:

          1) Supunerea la tratamente a căror intensitate depășește nivelul (minim) inevitabil de suferință inerent detenției, chiar dacă acesta rămâne nedefinit în jurisprudența Curții.

         2) Existența unei probleme structurale și sistematice privind condițiile de detenție, determinate de disfuncționalitatea sistemului penitenciar. Pentru eficientizarea procedurii privind repunerea în drepturi a persoanelor private de libertate (indiferent dacă au introdus sau nu acțiuni în justiție), Curtea a introdus ca mecanism pronunțarea hotărârilor pilot,[10] mecanism pe care l-a folosit în cinci cauze până în prezent.

         3) Probarea intenției umilirii sau înjosirii persoanelor private de libertate, gravitate care a fost invocată, însă nu a fost definită în mod explicit de către Curte. Prin deducție, umilirea sau înjosirea exced nivelul de suferință determinat de condițiile necorespunzătoare de detenție (lipsa acută a spațiului; acces limitat la apă, lumină, plimbare; lipsa hranei; prezența insectelor, etc.).

 

         Sensurile atribuite conceptelor de demnitate și de umanitate de către jurisprudența CEDO nu surprind complexitatea naturii umane, fiind preferată definirea acestora ca subiecți egali, ale căror drepturi trebuie protejate. Din acest motiv, această abordare urmărește mai degrabă asigurarea unui nivel minim de umanitate și de respectare a demnității, indiferent de capacitatea persoanelor private de libertate de a resimți modul în care sunt tratate de personalul penitenciarului și de către celelalte persoane private de libertate. Textul Convenției nu este adaptat necesității de a preveni și combate fenomenul radicalizării în spațiile de privare de libertate, prezentând totodată o definire incompletă a noțiunii de “proces echitabil”, principalele lacune fiind localizate asupra accesului părții acuzate la informații care pot să fie interpretate ca aducând atingere intereselor vitale și legitime ale statelor naționale.

         În jurisprudența sa,[11] Curtea a dispus că statul care adoptă măsura expulzării sau extrădării este răspunzător pentru relele tratamente aplicate în țara de destinație,[12] precum și pentru asigurarea dreptului la un recurs efectiv.[13] Curtea a condamnat, în același timp, încălcarea art. 3 în cazul punerii în executare a măsurilor de extrădare îndreptate împotriva unor adversari politici acuzați de terorism.[14] Garantarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenție) a reliefat o nouă dimensiune jurisprudenței CEDO, care a statuat că probele nu trebuie obținute prin tortură, indiferent de natura infracțiunilor săvârșite.[15] Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 privind garanțiile procedurale pentru străini în cazul aplicării unei măsuri de îndepărtare de pe teritoriu a fost confirmată de către judecătorii Curții în spețele în care au sancționat ne-examinarea argumentelor împotriva expulzării (chiar dacă a fost dispusă din motive de siguranță națională),[16] absența unui garanții minime împotriva arbitrarului,[17] îngrădirea accesului reclamantului la examinarea cazului său.[18] În esență, distincția principală urmărită de Curte vizează interzicerea, în situații excepționale,[19] accesului “presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică”,[20] nu însă și a persoanei acuzate. Interzicerea sau îngrădirea exercitării persoanei acuzate a drepturilor la informare, apărare și recurs în cadrul unui proces echitabil constituie o încălcare a Convenției. Nuanța care lasă loc la interpretări vizează natura caracterului (absolut sau relativ) al respectării drepturilor persoanelor acuzate: este necesară respectarea deplină sau parțială pentru a proba acuzațiile și pentru a asigura un proces echitabil? Până unde se extinde dreptul la informare și la studierea dosarului, în situațiile în care anumite informații sunt clasificate?

         Un alt aspect important este reprezentat de executarea pedepselor privative de libertate, care prezintă două componente în jurisprudența CEDO: asigurarea unor condiții minime corespunzătoare pentru executarea pedepsei, respectiv garantarea siguranței în vederea protejării dreptului la viață și la integritatea fizică și psihică a persoanei private de libertate. Art. 3 din Convenție privind interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante a reprezentat principalul criteriu pe baza căruia statele semnatare au fost sancționate pentru condițiile improprii de cazare asigurate persoanelor încarcerate (igienă precară, lipsa spațiului necesar, condiții care pun în pericol viața și sănătatea persoanelor private de libertate, locuirea în același spațiu cu insecte sau șobolani, expunerea la abuzuri de orice natură și la acte de violență), identificând în acest sens o vastă jurisprudență a Curții.[21]

          Locațiile secrete de detenție (reprezentate în special de închisorile CIA) au început să devină subiecte predilecte în cauzele soluționate în ultimii șapte ani de către judecătorii CEDO,[22] care au constatat încălcarea prevederilor art. 3, împreună cu încălcarea art. 5 (dreptul la libertate și la siguranță), art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) și a art. 13 (dreptul la o cale de atac eficientă) din Convenție.[23] Răpirea și izolarea persoanelor acuzate de săvârșirea sau sprijinirea actelor de terorism reprezintă încălcări ale textului Convenției, jurisprudența CEDO plasând pe plan secund prezervarea securității naționale, respectarea principiului transparenței în toate fazele procesual penale fiind un deziderat important în vederea respectării drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Economia puterii de a pedepsi (și mai ales practicile de combatere și de descurajare a actelor de terorism) devine încadrată sub auspiciile jurisprudenței CEDO, care validează demnitatea “monstrului uman”, dispunând însă doar măsuri compensatorii de natură materială în cauzele în care constată încălcarea prevederilor Convenției.

 

          Jurisprudența CEDO asupra României

         Situația statistică privind numărul hotărârilor pronunțate de CEDO împotriva statelor semnatare în perioada 1959-2018 pentru încălcarea prevederilor Convenției plasează România pe poziția a cincea, cu o rată de 88,77% (1.273 de hotărâri din totalul de 1.434 de cauze), aceasta fiind devansată de Turcia,[24] Federația Rusă,[25] Italia[26] și Ucraina[27].[28]

          In concreto, nivelul ridicat al ocupării penitenciarelor (spațiul individual insuficient, numărul insuficient de paturi),[29] condițiile precare de igienă (acces limitat și insuficient la apă caldă, utilizarea grupului sanitar aflat în curtea penitenciarului),[30] prezența insectelor, lipsa aerului și a apei potabile,[31] respectiv lipsa unui tratament medical adecvat[32] au reprezentat principalele motive pentru care Curtea a sancționat România pentru tratamentul inuman și degradant aplicat persoanelor private de libertate, care a pus în pericol viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică.[33]

Conditio sine qua non, în cauza Păvălache contra României,[34] Curtea a pus accentul în mod explicit pe obligația statului român de a asigura respectarea demnității persoanelor private de libertate, indiferent de problemele logistice și financiare pe care le întâmpină.[35] În viziunea Curții, art. 3 din Convenție trebuie interpretat în sens larg, întrucât acesta impune autorităților o obligație pozitivă, care constă în a se asigura că orice prizonier este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane”.[36] Modus probandi, statul dispune de responsabilitatea de a oferi o protecție sporită persoanelor private de libertate, deoarece încarcerarea îi plasează pe aceștia în poziția vulnerabilă de a-și pierde drepturile garantare de Convenție.[37]

          Hotărârea pilot pronunțată la 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveș și alții contra României[38] evidențiază existența unei probleme structurale a suprapopulării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție care au afectat şi pot afecta numeroase persoane private de libertate.[39] Judecătorii Curții au reiterat prin intermediul acestei hotărâri pilot prevederile articolului 3 din Convenție, din care derivă obligația pozitivă a statului român de a se asigura că persoanele private de libertate sunt încarcerate în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane”, fără ca acestea să fie supuse la “suferințe sau greutăți a căror intensitate depășesc nivelul inevitabil de suferință inerent în detenție”.[40]

          În jurisprudența recentă a Curții regăsim două cauze care exced problemelor structurale identificate în hotărârea pilot. Pe de o parte, în cauza Al Nashiri împotriva României, Curtea a constatat că cetățeanul saudit Abd al Rahim al-Nashiri (suspect de atacuri teroriste) a fost încarcerat în perioada septembrie 2003 – noiembrie 2005, într-o închisoare secretă a CIA,[41] aflată pe teritoriul României, perioadă în care  a fost supus la tratamente contrare Convenției.[42] Considerat de către autoritățile SUA drept “unul dintre cei mai importanți lideri Al’Qaeda și suspect în cazul atacurilor cu bombă” asupra USS Cole în 2000 și MV Limburg în 2002,[43] Al Nashiri a fost inclus de către CIA în “programul privind deținuții de mare importanță” (CCT).[44]

          Aflându-se sub jurisdicția sa, statul român a fost “considerat responsabil în temeiul Convenției pentru faptele internaționale ilicite săvârșite de funcționari străini pe teritoriul său cu consimțământul tacit și complicitatea autorităților sale”,[45] precum și pentru îndepărtarea reclamantului din România.[46] Judecătorii CEDO au aplicat României o sancțiune în valoare de 100.000 EUR care să fie plătiți reclamantului și au admis capetele de cerere în temeiul art. 2, art. 3, art. 5, art. 6 § 1, art. 8 și art. 13 din Convenție și al art. 1 din Protocolul nr. 6.[47] Sub aspect procedural, România a fost sancționată pentru că nu a efectuat o anchetă efectivă privind acuzațiile reclamantului de încălcări grave ale Convenției, inclusiv tratamente inumane și detenție nedezvăluită”.[48] Sub aspect material, statul pârât “a permis autorităților SUA să supună reclamantul la tratamente inumane pe teritoriul său și să îl transfere de pe teritoriul său în pofida unui risc real ca acesta să fie supus unui tratament contrar art. 3”.[49]

         Speța în cauză a reprezentat pentru judecătorii Curții ocazia de a reitera[50] importanța art. 3 din Convenție, care “consacră una dintre cele mai importante valori ale societăților democratice”, de la aplicarea căruia nu sunt stabilite excepții sau derogări, “nici măcar în caz de război sau în cazul altui pericol public ce amenință viața națiunii. Chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum combaterea terorismului sau a criminalității organizate, Convenția interzice în termeni categorici tortura, precum și tratamentele și pedepsele inumane ori degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză”.[51]

         Expressis verbis, art. 3 din Convenție a dobândit o dimensiune sacrosanctă, inviolabilă și universală, pe baza căreia CEDO a statuat obligativitatea statelor semnatare de a respecta demnitatea persoanelor acuzate sau condamnate, indiferent de natura și gravitatea infracțiunilor de care sunt acuzate. Modus probandi, inclusiv persoanele pe care le putem include în tipologia “monstrului uman” își păstrează demnitatea, accentul fiind pus pe valoarea intrinsecă naturii umane. Provocatoare și (în continuare) problematică, aplicarea stricto sensu a jurisprudenței CEDO determină apariția unor astfel de situații în care prevalează principiul respectării umanității, chiar dacă partea acuzată și-a pierdut umanitatea în urma faptelor săvârșite, abordare care reduce efectele măsurilor de descurajare asupra persoanelor radicalizate. Explicația pe care o identificăm vizează absența tipologiei “monstrului uman” în jurisprudența CEDO, prevalând în schimb perspectiva centrată pe valoarea supremă a demnității umane.

         Pe de altă parte, în cauza Adeel Muhammad și Ramzan Muhammad împotriva României (aplicația nr. 80982/12), doi cetățeni pakistanezi, declarați indezirabili, au reclamant că nu au fost informați de către statul român cu privire la motivele pentru care a fost dispusă expulzarea lor. Potrivit reclamanților, instanțele interne s-au prevalat de caracterul secret al informațiilor, fără a menționa infracțiunile pentru care au fost acuzați. Cei doi cetățeni pakistanezi, studenți Erasmus în România, au reclamat nerespectarea garanțiilor procedurale în cazul expulzării străinilor, prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.[52] Decizia în privința expulzării a fost luată de către Curtea de Apel București pe baza informațiilor clasificate furnizate de către Serviciul Român de Informații, sub acuzația că cei doi studenți au fost implicați în activități care reprezintă o amenințare la securitatea națională. Decizia instanței le-a fost ulterior comunicată celor doi cetățeni pakistanezi, iar recursul acestora a fost respins de către Înalta Curte de Casație și Justiție.[53]

        Raportându-ne la prevederile privind garanțiile procedurale în cazul expulzărilor de străini, observăm că aceștia trebuie să dispună de un cadru juridic în care să poată prezenta motivele care pledează împotriva expulzării lor, solicitând examinarea cazului și reprezentarea în fața autorităților competente.[54] Garanțiile procedurale nu prezintă însă o dimensiune absolută, prevalând interesul prezervării ordinii publice și securității naționale, motiv pentru care sunt permise derogări în situațiile în care expulzarea este imperativ necesară.[55]

Ad finem, jurisprudența CEDO oferă statelor semnatare, într-o anumită măsură, o anumită marjă de flexibilitate în aplicarea prevederilor Convenției, în situațiile în care sunt invocate împrejurări speciale care necesită protejarea ordinii publice și securității naționale. Sunt exceptate însă derogări de la prevederile art. 3. Supunerea la tortură și aplicarea pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante nu sunt justificate, indiferent de motivul invocat de către autoritățile naționale.

 

        Concluzii

        În acest articol am evidențiat caracterul sacrosanct atribuit art. 3 din Convenție, din care rezidă dimensiunea inviolabilă a demnității umane, recunoscută inclusiv persoanelor pe care le putem include în tipologia “monstrului uman”. Demersul nostru a ilustrat modul în care, în jurisprudența sa, CEDO a statuat că dezideratul prezervării ordinii publice și siguranței naționale nu se poate constitui într-o derogare de la aplicarea prevederilor art. 3. Indiferent de natura și dimensiunea infracțiunii săvârșite, detenția în locuri secrete și expunerea la tortură și la tratamente inumane sau degradante reprezintă o încălcare a prevederilor Convenției, judecătorii Curții respingând ca inadmisibile argumentele invocate de statele naționale.

       În același timp, am surprins principalele derogări în privința asigurării unui proces echitabil în cauzele în care instanțele naționale solicită expulzarea sau extrădarea. În aceste cauze, garanțiile procedurale dobândesc o dimensiune relativă. Concret, în situațiile în care nu aduc atingere demnității umane, marja de respectare a drepturilor și garanțiilor este stabilită de statele naționale în raport cu invocarea de către acestea a interesului prezervării siguranței naționale și ordinii publice.

Raportându-ne la jurisprudența Curții asupra României am analizat două cauze concrete care au oferit Curții ocazia de a reitera jurisprudența consacrată în cauzele anterioare. Am evidențiat faptul că măsurile necorespunzătoare de privare de libertate nu reprezintă singurele criterii pentru care România a fost condamnată de către judecătorii Curții.

 

        Bibliografie

 

       Surse primare:
Avocatul Poporului, Raport special privind condiţiile de detenţie din penitenciare şi centre de reţinere şi arestare preventivă, factori determinanţi în respectarea demnităţii umane şi a drepturilor persoanelor private de libertate, Bucureşti, 2015.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, “Fișă tehnică – Expulzarea și extrădarea”, traducere realizată de Institutul European din România.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, “Fișă tehnică – Locații secrete de detenție”, traducere realizată de Institutul European din România.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, “Fișă tehnică – Terorismul și Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, traducere realizată de Institutul European din România.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Soering împotriva Regatului Unit (07/07/1989); Hotărârea Cruz-Varas împotriva Suediei (20/03/1991); Hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit (15/11/1996); Selmouni împotriva Franței, 28 iulie 1999, 25803/94, pct. 95; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV; Shamayev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, nr. 36378/02, pct. 375, CEDO 2005-III; Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC), nr. 35763/97, pct. 26-31, CEDO 2001-XI; Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, pct. 179, CEDO 2005-IV; Hotărârea Chamaïev şi alţii împotriva Georgiei şi a Rusiei (12/04/2005); Hotărârea Abdolkhani şi Karimnia împotriva Turciei (22/09/2009); Norbert Sikorski contra Poloniei (Cererea nr. 17599/05, §§ 130-131), Hotărârea din 22 octombrie 2009; Hotărârea Baysakov şi alţii împotriva Ucrainei (18/02/2010); Hotărârea Klein împotriva Rusiei (01/04/2010); Hotărârea Y.P şi L.P. împotriva Franţei (01/09/2010); Hotărârea Kaushal şi alţii împotriva Bulgariei (02/09/2010); Cauza Payet împotriva Franței (Cererea nr. 19606/08), Hotărârea din 20 ianuarie 2011; Hotărârea Sufi şi Elmi împotriva Regatului Unit (28/06/2011); Cauza Ananyev și alții contra Rusiei (cererile nr. 42525/07 și 60800/08), Hotărârea din 10 ianuarie 2012; Hotărârea Omar Othman împotriva Regatului Unit (17/01/2012); I.M. împotriva Franţei (02/02/2012); Hotărârea Takush împotriva Greciei (17/01/2012); Hirsi Jamaa şi alţii împotriva Italiei, hotărârea Marii Camere din 23/02/2012; Hotărârea Mannai împotriva Italiei (27/03/2012); Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea El-Mari împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” (13 decembrie 2012); Cauza Torreggiani și alții contra Italiei, nr. 43517/09, nr. 46882/09, nr. 554000/09, nr. 57875/05, nr. 61535/09, nr. 35315/10 și nr. 37818/10, Hotărârea-pilot din 8 ianuarie 2013; Cauza Karabet și alții contra Ucrainei (Cererile nr. 38906/07 și nr. 52025/07), Hotărârea din 17 ianuarie 2013; Cauza Leyla Alp și alții contra Turciei (Cereriea nr. 29675/02), Hotărârea din 10 decembrie 2013;  Al Nashiri împotriva Poloniei, nr. 28761/11, pct. 397, 24 iulie 2014; Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, nr. 7511/13, pct. 397, 24 iulie 2014; Cauza Vasilescu contra Belgiei, nr. 64682/12, Hotărârea din 25 noiembrie 2014; Cauza Yengo contra Franței, nr. 50494/12, Hotărârea din 21 mai 2015; Nasr și Ghali împotriva Italiei (23/02/2016).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Brândușe contra României (Cererea nr. 6586/03), Hotărârea din 7 aprilie 2009; Cauza Artimenco contra României (Cererea nr. 12535/04), Hotărârea din 30 iunie 2009; Cauza Marcu contra României (Cererea nr. 43.079/02), Hotărârea din 26 octombrie 2010; Cauza Micu contra României (Cererea nr. 29.883/06), Hotărârea din 8 februarie 2011; Hotărârea Geleri împotriva României (15/02/2011); Cauza Păvălache contra României (nr. 38746/03), Hotărârea din 18 octombrie 2011; Cauza Iacov Stanciu contra României (nr. 35972/05), Hotărârea din 24 iulie 2012; Cauza Tirean împotriva României (Cererea nr. 47603/10), Hotărârea din 28 octombrie 2014; Cauza Rezmiveș și alții împotriva României (Cererile nr. 61467/12, nr. 39516/13, nr. 48231/13 şi 68191/13), Hotărârea din 25 aprilie 2017; Cauza Al Nashiri contra României, Cererea  nr. 33234/12, Hotărârea preliminară din 31 mai 2018, rămasă definitivă la 8 octombrie 2018; Cauza Adeel Muhammad și Ramzan Muhammad împotriva României (aplicația nr. 80982/12).
European Court of Human Rights, “Violation by Article and by States (1959-2018)”.
 
         Surse secundare:
 
CIOBANU, Aurel, MANEA, Teodor, LAZĂR, Elena și PÂRGARU, Dragoș, Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, București, Editura Hamangiu, 2017.
CRESSEY, Donald R. (ed.), The prison: Studies in institutional organization and change, New York, Holt, Rineheart şi Winston, Inc., 1961.
FOUCAULT, Michel, Anormalii. Cursuri ținute la Collège de France 1974-1975, traducere de Dan Radu Stănescu, postfață de Bogdan Ghiu, București, Editura Univers, 1999.
GOFFMAN, Erwing, “Characteristics of total institutions”, în Symposium on preventive and social psychiatry, Washington, D.C., Walter Reed Army Institute of Research, 1958.
GREENBLATT, Milton, LEVINSON, Daniel J. şi WILLIAMS, Richard H. (ed.), The patient and the mental hospital, Glencoe, IL, The Free Press, 1957.
HANEY, Craig “The Psychological Impact of Incarceration: Implications for Post-Prison Adjustment”, articol pregătit pentru Conferința “From Prison to Home”, U.S. Department of Health and Human Services, 30-31 ianuarie 2002.
ISHAY, Micheline R., The history of human rights, Berkley, CA, Universty of California Press, 2004.
MALPAS, Jeff și LICKISS, Norelle (eds.), Perspectives on human dignity: A conversation, Dordrecht, The Netherlands, Springer, 2007.
WARD, Tony, “Human Rights and Dignity in Offender Rehabilitation”, Journal of Forensic Psychology Practice, Vol. 11, Nr. 2, Martie 2001, pp. 1-21.

 


[1] A se vedea Erwing Goffman, “The patient as a normal deviant’: Problems of stigma and isolation”, în Milton Greenblatt, Daniel J. Levinson şi Richard H. Williams (ed.), The patient and the mental hospital, Glencoe, IL, The Free Press, 1957, pp. 507-510; Erwing Goffman, “Characteristics of total institutions”, în Symposium on preventive and social psychiatry, Washington, D.C., Walter Reed Army Institute of Research, 1958; Erwing Goffman, “On the characteristics of total institutions: The inmate world”, în Donald R. Cressey (ed.), The prison: Studies in institutional organization and change, New York, Holt, Rineheart şi Winston, Inc., 1961.

[2] A se vedea Craig Haney, “The Psychological Impact of Incarceration: Implications for Post-Prison Adjustment”, articol pregătit pentru Conferința “From Prison to Home”, U.S. Department of Health and Human Services, 30-31 ianuarie 2002.

[3] Michel Foucault, Anormalii. Cursuri ținute la Collège de France 1974-1975, traducere de Dan Radu Stănescu, postfață de Bogdan Ghiu, București, Editura Univers, 1999, p. 65.

[4] Idem, p. 66.

[5] Micheline R. Ishay, The history of human rights, Berkley, CA, Universty of California Press, 2004; Jeff Malpas și Norelle Lickiss (eds.), Perspectives on human dignity: A conversation, Dordrecht, The Netherlands, Springer, 2007, apud. Tony Ward, “Human Rights and Dignity in Offender Rehabilitation”, Journal of Forensic Psychology Practice, Vol. 11, Nr. 2, Martie 2001, pp. 1-21.

[6] Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

[7] A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Norbert Sikorski contra Poloniei (Cererea nr. 17599/05, §§ 130-131), Hotărârea din 22 octombrie 2009, apud. Aurel Ciobanu, Teodor Manea, Elena Lazăr și Dragoș Pârgaru, Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, București, Editura Hamangiu, 2017, p. 170.

[9] Ibidem.

[10] Rolul hotărârilor pilot constă în a ajuta statele părţi să-şi îndeplinească atribuţiile care le revin în aplicarea Convenţiei, având în vedere rolul subsidiar al CEDO; de a îmbunătăţi protecţia drepturilor omului la nivel naţional; de a asigura remediul cel mai rapid pentru încălcări, repararea cea mai rapidă şi eficientă a prejudiciului cauzat persoanelor; de a grăbi rezolvarea problemelor structurale sau sistemice care stau la originea cauzelor repetitive. Totodată, prin procedura hotărârilor pilot se evită condamnări în cascadă ale statelor în cauză; reclamanţii obţin mai repede repunerea în drepturi; beneficiază şi persoane care nu au introdus acţiuni în justiţie, dar au o situaţie identică; se descongestionează activitatea Curţii” în Avocatul Poporului, Raport special privind condiţiile de detenţie din penitenciare şi centre de reţinere şi arestare preventivă, factori determinanţi în respectarea demnităţii umane şi a drepturilor persoanelor private de libertate, Bucureşti, 2015, p. 48.

[11] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fișă tehnică – Expulzarea și extrădarea”, traducere realizată de Institutul European din România.

[12] Art. 13 coroborat cu art. 3 şi art. 13 coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care figurează deja în Convenţie şi în primul Protocol adiţional la Convenţie, Strasbourg, 16.IX.1963. A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Soering împotriva Regatului Unit (07/07/1989); Hotărârea Cruz-Varas împotriva Suediei (20/03/1991); Hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit (15/11/1996); Hirsi Jamaa şi alţii împotriva Italiei, hotărârea Marii Camere din 23/02/2012; Hotărârea Mannai împotriva Italiei (27/03/2012); Hotărârea Sufi şi Elmi împotriva Regatului Unit (28/06/2011).

[13] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Hirsi Jamaa şi alţii împotriva Italiei, I.M. împotriva Franţei (02/02/2012).

[14] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Chamaïev şi alţii împotriva Georgiei şi a Rusiei (12/04/2005); Hotărârea Baysakov şi alţii împotriva Ucrainei (18/02/2010); Hotărârea Klein împotriva Rusiei (01/04/2010); Hotărârea Abdolkhani şi Karimnia împotriva Turciei (22/09/2009); Hotărârea Y.P şi L.P. împotriva Franţei (01/09/2010).

[15] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Omar Othman împotriva Regatului Unit (17/01/2012).

[16] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Kaushal şi alţii împotriva Bulgariei (02/09/2010).

[17] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Geleri împotriva României (15/02/2011).

[18] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Takush împotriva Greciei (17/01/2012).

[19] Atunci când se impune în mod imperativ protejarea securității naționale, intereselor justiției și ale minorilor, respectiv protecția vieții private a părților la proces.

[20] Ar. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

[21] Printre care menționăm: Cauza Karabet și alții contra Ucrainei (Cererile nr. 38906/07 și nr. 52025/07), Hotărârea din 17 ianuarie 2013; Cauza Leyla Alp și alții contra Turciei (Cereriea nr. 29675/02), Hotărârea din 10 decembrie 2013;  Cauza Vasilescu contra Belgiei, nr. 64682/12, Hotărârea din 25 noiembrie 2014; Cauza Yengo contra Franței, nr. 50494/12, Hotărârea din 21 mai 2015; Cauza Payet împotriva Franței (Cererea nr. 19606/08), Hotărârea din 20 ianuarie 2011; Cauza Torreggiani și alții contra Italiei, nr. 43517/09, nr. 46882/09, nr. 554000/09, nr. 57875/05, nr. 61535/09, nr. 35315/10 și nr. 37818/10, Hotărârea-pilot din 8 ianuarie 2013; Cauza Ananyev și alții contra Rusiei (cererile nr. 42525/07 și 60800/08), Hotărârea din 10 ianuarie 2012.

[22] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fișă tehnică – Locații secrete de detenție”, traducere realizată de Institutul European din România.

[23] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea El-Mari împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” (13 decembrie 2012); Al Nashiri împotriva Poloniei, nr. 28761/11, pct. 397, 24 iulie 2014; Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, nr. 7511/13, pct. 397, 24 iulie 2014; Nasr și Ghali împotriva Italiei (23/02/2016); Al Nashiri împotriva României (nr. 33234/12).

[24] 3.128 de hotărâri din totalul de 3.532 de cauze.

[25] 2.365 de hotărâri din totalul de 2.501 de cauze.

[26] 1.830 de hotărâri din totalul de 2.396 de cauze.

[27] 1.274 de hotărâri din totalul de 1.304 de cauze.

[28] European Court of Human Rights, “Violation by Article and by States (1959-2018)”, https://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_1959_2018_ENG.pdf.

[29] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Brândușe contra României (Cererea nr. 6586/03), Hotărârea din 7 aprilie 2009; Cauza Marcu contra României (Cererea nr. 43.079/02), Hotărârea din 26 octombrie 2010; Cauza Micu contra României (Cererea nr. 29.883/06), Hotărârea din 8 februarie 2011; Cauza Tirean împotriva României (Cererea nr. 47603/10), Hotărârea din 28 octombrie 2014.

[30] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Artimenco contra României (Cererea nr. 12535/04), Hotărârea din 30 iunie 2009.

[31] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Micu contra României (Cererea nr. 29.883/06), Hotărârea din 8 februarie 2011.

[32] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Iacov Stanciu contra României (nr. 35972/05), Hotărârea din 24 iulie 2012.

[33] Avocatul Poporului, Raport special privind condiţiile de detenţie din penitenciare şi centre de reţinere şi arestare preventivă, factori determinanţi în respectarea demnităţii umane şi a drepturilor persoanelor private de libertate, Bucureşti, 2015, pp. 40-45.

[34] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Păvălache contra României (nr. 38746/03), Hotărârea din 18 octombrie 2011.

[37] Aurel Ciobanu, Teodor Manea, Elena Lazăr și Dragoș Pârgaru, Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organelle judiciare în cursul procesului penal. Comentată şi adnotată, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2017, p. 16.

[38] “Reclamanții s-au plâns de condițiile de detenție din penitenciarele Gherla, Aiud, Oradea, Craiova, Târgu Jiu, Pelendava, Rahova, Tulcea, Iași și Vaslui”. A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Rezmiveș și alții împotriva României (Cererile nr. 61467/12, nr. 39516/13, nr. 48231/13 şi 68191/13), Hotărârea din 25 aprilie 2017, apud. Aurel Ciobanu, Teodor Manea, Elena Lazăr și Dragoș Pârgaru, Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organelle judiciare în cursul procesului penal. Comentată şi adnotată, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2017, pp. 169-170.

[39] A se vedea Cour Européenne des Drois de l’Homme, Quatrième section, Affaire  veş et autres c. Roumanie (Requêtes nos 61467/12, 39516/13, 48231/13 et 68191/13), Arrêt, Strasbourg, 25 aprilie 2017, accesată la 11 februarie 2018, disponibilă la:   http://juri.ro/static/files/2017/aprilie/25/AFFAIRE_REZMIVE__ET_AUTRES_c._ROUMANIE.pdf .

[41] Al cărei nume codat a fost de Centrul de Detenție Negru (Detention Site Black).

[42] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Al Nashiri contra României, Cererea  nr. 33234/12, Hotărârea preliminară din 31 mai 2018, rămasă definitivă la 8 octombrie 2018. Întregul dosar al Cauzei este dispobibil în limba română la: http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Al-Nashiri-împotriva-României.pdf, consultat la 12 decembrie 2019.

[43] Ibidem.

[44] Programul consta în plasarea în detenție și interogarea teroriștilor, în locații din străinătate.

[45] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[50] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Soering, versus Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (7 iulie 1989), pct. 88; Selmouni împotriva Franței, 28 iulie 1999, 25803/94, pct. 95; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV; Shamayev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, nr. 36378/02, pct. 375, CEDO 2005-III; Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC), nr. 35763/97, pct. 26-31, CEDO 2001-XI; Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, pct. 179, CEDO 2005-IV; El-Mari împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” (13 decembrie 2012); Al Nashiri împotriva Poloniei, nr. 28761/11, pct. 507, pct. 397, 24 iulie 2014; Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, nr. 7511/13, pct. 397, 499, 24 iulie 2014; Nasr și Ghali împotriva Italiei (23/02/2016), pct. 280.

[51] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Al Nashiri contra României, Cererea  nr. 33234/12, Hotărârea preliminară din 31 mai 2018.

[52] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Adeel Muhammad și Ramzan Muhammad împotriva României (aplicația nr. 80982/12). A se vedea European Court of Human Rights, “Grand Chamber to examine case concerning a procedure to remove from Romania two Pakistani nationals who had been declared undesirable”, Press Release, ECHR 078 (2019) 01.03.2019; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fișă tehnică – Terorismul și Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, traducere realizată de Institutul European din România.

[53] Ibidem.

[54] Art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, Strasbourg, 22. XI.1984.

[55] Ibidem.