Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
„Remain versus Leave”, noul clivaj structurant al politicii britanice? Lecția alegerilor din 12 decembrie
La 12 decembrie 2019, ziua în care peste 45 de milioane de britanici erau așteptați la urne, publicația The Guardian titra: „Se deschid secțiile de votare pentru cel mai important scrutin într-o generație” . Iar pentru publicația conservatoare The Spectator, în data de 12 se jucau „cele mai importante alegeri din istoria modernă a Marii Britanii” .


 De la stânga la dreapta: Jo Swinson (Lib Dem), Jeremy Corbyn (Labour), Boris Johnson (Conservatori) și Nigel Farage (Brexit Party)

          La 12 decembrie 2019, ziua în care peste 45 de milioane de britanici erau așteptați la urne, publicația The Guardian titra: „Se deschid secțiile de votare pentru cel mai important scrutin într-o generație” [1]. Iar pentru publicația conservatoare The Spectator, în data de 12 se jucau „cele mai importante alegeri din istoria modernă a Marii Britanii”[2]. Potrivit The Financial Times, alegătorii erau confruntați cu o „alegere imposibilă” într-un scrutin crucial care poate fixa traiectoria Marii Britanii pentru generațiile viitoare[3]. Presa străină a adoptat un ton asemănător. Cotidianul italian La Republica prezenta o țară sfâșiată de o dilema hamletiană: „Regatul Dezunit votează”[4]. Publicația daneză Berlingske evoca, la rândul ei, „cele mai importante alegeri din ultimele decenii”[5].

         Michael Gove, ministru în cabinetul Johnson, recunoștea la BBC că votul din 12 decembrie este cel mai important pe care l-a trăit[6], iar Nicola Sturgeon, președinta Partidului Național Scoțian, declara că „aceste alegeri sunt cele mai importante din ultimele decenii pentru Scoția, determinând viitorul țării noastre pentru mult timp de acum înainte”[7].

         Limbajul paroxistic adoptat atât de observatorii media, cât și actorii politici înșiși, a construit planul simbolic al ultimelor alegeri britanice, sub semnul rupturii și discontinuității și mai ales sub semnul forței disruptive a Brexit-ului. Tensiunea ideologică acumulată în urma referendumului pentru ieșirea din UE părea să caute, încă, un debușeu, pe care tempo-ul normal al parlamentarismului britanic nu îl oferea. Din 2015, britanicii au fost chemați la urne de cinci ori, trei din aceste scrutine fiind alegeri parlamentare generale (în 2015, 2017 și 2019). Această labilitate a unui sistem reputat că fiind, istoric, printre cele mai rezistente și stabile din lume a alimentat narațiunea unui colaps total al modelului Westminsterian, incapabil să mai fabrice o majoritate netă și să instituționalizeze în mod credibil oferta ideologică pletorică emanând de la formațiunile politice: „British politics is broken, absolutely broken” decreta The Economist[8].

        Desigur, conceptualizarea realității politice în termenii exceptionalismului și al „crizologiei” reprezintă o strategie de comunicare în spatele căreia transpar imperativele tactice fiecărui actor implicat: prezentând alegerile ca un moment istoric fără precedent, partidele politice încearcă nu numai să își mobilizeze bazele electorale respective, dar și să le extindă atingând porțiuni mai slab politizate ale electoratului, susceptibile în alt context să nu își fi exercitat dreptul de vot. Dar, dincolo de cinismul uneori decelabil în spatele acestei retorici hiperbolice, existau într-adevăr o serie de mize politice și ideologice ale scrutinului de pe 12 decembrie, a căror magnitudine pentru viitorul Marii Britanii și a Europei nu poate fi subestimată.

        Brexit și câmpul politic britanic

         Platforma britanică de știri TLDR News a organizat un sondaj de opinie pe un eșantion de 8367 de persoane, în cadrul căruia fiecare participant a notat de la 1 la 5 o serie de arii de politici, în funcție de importanța lor[9]. În urma sondajului, cele mai mari scoruri au fost obținute de reformarea sistemului medical (4,11), protecția mediului (3,918), Brexit (3,913) și relansarea economiei (3,88). Alte teme identificate că fiind importante de către participanți au fost educația (3,86) și locuințele sociale (un scor de 3,47). Imigrația și independența Scoției au primit cele mai mici scoruri, anume 2,70 puncte și 2,20 puncte. Surprinzător, lupta împotriva criminalității avea un scor relativ modest, de numai 3,30 de puncte, dar trebuie luat în considerare faptul că sondajul, publicat pe 1 decembrie, a fost realizat înainte de atacul de la Podul Londrei de pe 29 noiembrie[10], care a propulsat din nou în prim plan angoasele securitare si identitare si acuzațiile de laxism judiciar[11].

Figura 1: Evoluția sondajelor de opinie pe perioada februarie-decembrie 2019. Liniile continue reprezintă tendințele generale, punctele sondajele de opinie. Sursă: Financial Times, https://www.ft.com/content/263615ca-d873-11e9-8f9b-77216ebe1f17, accesat 25 decembrie 2019

         Brexit continuă să domine agenda politică, blocajul parlamentar din toamna anului 2019 fiind de astfel cel care a determinat guvernul Johnson să forțeze organizarea de alegeri anticipate. Dar Brexit este mai mult decât un dosar tehnic sau o „politică publică” de implementat. Poziționarea față de tema părăsirii blocului european a tins, in ultimii 3 ani, să se substituie clivajelor tradiționale, fără a le dizolva complet, dar subsumând si reorganizând dihotomiile care anterior structurau câmpul ideologic. Impactul Brexit-ului asupra binarității politice caracteristice modelului Westminsterian este evident; puternicul tropism bipolar s-a estompat, lăsând locul unui câmp politic din ce in ce mai fragmentat. O serie de sondaje realizate în perioada mai-septembrie 2019 ilustrau erodarea bipartismului. În mai, un sondaj YouGov situa Partidul Liberal-Democrat si Brexit Party pe primele locuri, cu 24% și respectiv 22%, în fața Conservatorilor (19%) și a Laburistilor (17%)[12]; intențiile de vot combinate ale celor două mari partide de guvernământ însumau 36%, ceea ce reprezenta un minim istoric. Declinul celor două formațiuni istorice postbelice era dublat de un puseu în intențiile de vot al unor partide noi, sau care în trecut aveau un rol secundar. Astfel, un alt institut de sondaj indica pentru prima dată, la finalul lunii mai 2019, un număr de 5 partide care să depășească pragul simbolic de 10%: Brexit Party (26%) si Labour (22%) conduceau, urmate de Conservatori (17%), Liberal-Democrati (16%) si Partidul Verzilor - care ajungea la 11% din intențiile de vot[13]. Această dublă evoluție a sistemului partizan părea confirmată de cele două scrutine din mai 2019: alegerile locale și cele parlamentare au consacrat un raport de forțe care punea sub semnul întrebării însăși supraviețuirea bipartismului Westminsterian pe termen mediu. Pe 2 mai 2019, după alegerile locale, deși Conservatorii și Laburiștii rămâneau cele două principale partide (cu 28% din voturi fiecare), observatorii constatau puseul Liberal Democraților (19%), al Verzilor și al candidaților independenți. In total, Conservatorii pierduseră 1334 (aproximativ o treime din cele deținute anterior) de mandate de consilier local, Labour minimizase reculul (numai 82 de mandate în minus fața de 2015), Liberal Democrații câștigaseră 703 de mandate adiționale (dublându-și scorul din 2015), Verzii 198 (o creștere de 400%), iar un număr mare de candidați independenți s-au impus în fața candidaților partidelor tradiționale[14].  Dar adevăratul șoc s-a produs cu ocazia alegerilor europene din 23 mai. Cu toate că alegerile europene, prin utilizarea unui sistem proporțional, au o dinamică proprie care a fost mereu defavorabilă marilor partide tradiționale, scrutinul a avut efectul unui seism. Brexit Party, recent fondat de Nigel Farage, a obținut peste 31% din voturi la nivel național, urmat la o oarecare distanță de Liberal Democrati (20,3%). Cu numai 14%, Laburiștii nu aveau nici 2 puncte avans față de Verzi (12,9%). Partidul Conservator, condus de Teresa May, nu a depășit nici măcar pragul de 10%[15].

          Lunile mai-august 2019 au reprezentat o secvență politică decisivă, cu niște lecții extrem de complexe. Bipartismul britanic, chiar dacă putea fi menținut artificial de către sistemul electoral, era în pericol de a se decupla complet de votul popular, ceea ce pe termen mediu ar fi provocat grave blocaje politice[16]. Dar cea mai revelatoare lecție politică privea reconfigurarea câmpului ideologic, de-a lungul faliei sociologice și culturale generate de Brexit. Leavers (promotorii părăsirii Uniunii Europene) și Remainers (care doresc revenirea asupra deciziei referendumului din 2015, fie printr-un al doilea vot popular fie printr-o decizie parlamentară) alcătuiesc două blocuri ideologice și axiologice, două culturi politice coerente. Luările de poziție partizane privind Brexit-ul sunt mai susceptibile de a fi generatoare de polarizare extremă decât orice identificare partinică tradițională: un sondaj British Social Atitudes demonstrează că, în timp ce numai 8% dintre respondenți declarau că se identifică ca niște susținători „foarte hotărâți” ai vreunui partid politic, peste 40% se declarau ca fiind „foarte opuși” sau, dimpotrivă, „foarte favorabili” ieșirii din UE[17]. Un alt studiu condus de institutul Populus a ajuns la concluzii identice: 88% din populația Marii Britanii se consideră ca fiind fie Leaver sau Remainer, iar 72% afirmă că se identifică „foarte sau destul de mult” cu această etichetă. Prin comparație, numai 62% se identifică cu un partid politic (dintre care 47% se identifică „foarte sau destul se mult” cu o oarecare identitate partizană)[18]. Poziționarea pro sau anti-Brexit coagulează, deci, două identități politice partizane puternic structurate, cu rădăcini într-un fond atât socio-cultural cât și moral-axiologic. Geografia electorală a votului „Leave” a demonstrat că acesta se concentrează în zonele defavorizate economic, fiind influențat puternic și de indicatori precum nivelul de educație și/sau calificare profesională, nivelul de venit și vârsta[19]. In zonele rurale și în orașele mici, votul popular a înclinat de asemenea net în favoarea părăsirii blocului comunitar[20]. Acest model explicativ al unui vot „periferic[21]” agregat în zone economic marginale, care replica pattern-ul votului anti-sistem în alte state europene precum Franța[22], sau în Statele Unite[23], trebuie completat prin integrarea unei dimensiuni culturale și ideologice. Într-adevăr, atitudinea cu privire la pedeapsa cu moartea este un indicator mult mai sigur al votului Leave decât clasa socială sau nivelul de venit[24]: acest aspect indică faptul că există o corelație robustă între propensiunea votului „Leave” și un atașament față de valori considerate „autoritare” sau „conservatoare” (în sens larg, nu în sensul afilierii la toryismul britanic).

          Moartea clivajelor tradiționale: Brexit ca un substitut de clivaj pe durată determinată

          În spatele votului Brexit se profilează liniile de fractură ale unui clivaj deloc superficial. Este însă justificat, pentru a explica natura fenomenului Brexit, recursul la noțiunea de critical juncture ?

         În literatura de specialitate, termenul atribuit lui Seymour Martin Lipset și Stein Rokkan[25] descrie un moment fondator puternic polarizant și cu o profundă încărcătura simbolică și emoțională, care va determina configurația ulterioară a clivajelor. Mobilizată îndeosebi în cadrul paradigmei instituționalismului istoric, unde este strâns corelată cu conceptul de path dependency (dependența de cale, care caută să explice modul prin o anumită opțiune, într-un moment definitoriu, va modela decisiv deciziile și evoluțiile viitoare)[26], noțiunea de critical juncture este însă utilă mai ales în studiul duratei lungi istorice, nu a imediatului politic: în studiul lor clasic, Lipset și Rokkan citau drept „conjuncturi critice” în istoria occidentală Reforma religioasă, Revolutia națională și Revoluția industriala, secvențe istorice ample, extinse pe mai multe decenii, cu un impact modelator imens asupra tectonicii societăților[27]. Diferența de magnitudine face dificilă o comparație cu Brexit. Este prea devreme pentru a spune dacă Brexit-ul nu este decât un epifenomen grefat pe niște mutații subterane pe termen lung, sau are într-adevăr o dimensiune matricială care să inducă o restructurare profundă a peisajului politic britanic.

        Conceptul istoric rokkanian de clivaj nu apare, deci, drept cel mai adecvat pentru înțelegerea faliei – foarte reale, dar încă slab instituționalizate – între tabăra „Leave” și „Remain”. Un alt model teoretic transcrie mai bine realitatea acestei remodelări ideologice.

       Politologul Daniel Louis Seiler, descriind peisajul politic est-european post-comunist, evoca coagularea în fazele inițiale ale tranziției a unor substitute de clivaj cu o durată de viață tranzitorie, legate de imediatul politic dictat de gestionarea ieșirii din vechiul regim[28]. Un astfel de substitut de clivaj pe durată determinată era, de exemplu, cel între neocomuniști și „opoziția democratică”[29]. Un substitut de clivaj reprezintă o linie de demarcație generatoare de polarizare, dar este greu de imaginat un îngheț în perspectivă, cel puțin sub forma actuală (pe când modelizarea lui Lipset și Rokkan se baza tocmai pe această capacitate de „înghețare” și stabilizare pe termen lung a conflictului). De asemenea, el nu are capacitatea de a anihila complet alte dihotomii existente în societate, ci se grefează pe ele, estompându-le temporar. Mai ales, fiind determinat de actualitatea politică imediată, conflictul nu a avut timp să se instituționalizeze sub forma unor partide politice.

        Descoperim că peisajul politic post-Brexit este structurat de o formă de conflictualitate partizană remarcabil de similară celei evidențiate – deși într-un spațiu politic foarte diferit – de acest model teoretic. Conflictul privitor la Brexit, odată procesul părăsirii blocului comunitar finalizat, nu poate fi înghețat în timp decât cu prețul unei reorientări reale a discursului. În prezent, retorica partidelor deschis pro-europene este ancorată în orizontul limitat al unei reversibilități a votului de pe 23 iunie 2016, fie sub forma revocării articolului 50 (această opțiune este cea a Partidului Liberal Democrat[30]) fie sub forma unui al doilea referendum (opțiune susținută de Labour și de Verzi[31]). Pe termen lung, în situația în care Conservatorii reușesc să scoată Marea Britanie din UE – cea ce pare astăzi o chestiune de luni – relevanța unui astfel de discurs va fi pusă sub semnul întrebării. Este puțin probabil ca tehnicitatea dezbaterilor privind relația comercială și geopolitică post-Brexit cu blocul comunitar să ofere bazele unei retorici suficient de mobilizatoare, și nu există apetit pentru un nou referendum de adeziune în viitorul apropiat[32]. Identitatea politică pro-europeană va fi obligată, pentru a supraviețui, să se agrege de-a lungul unor axe mai solide, care însă nu au fost încă articulate[33]. De asemenea, falia dintre taberele „Leave” și „Remain” nu a dislocat complet vechile dihotomii structurante ale vieții politice. Stânga și dreapta nu și-au pierdut total relevanța. Este adevărat că diada stânga-dreapta nu poate fi unica cheie de lectură a votului Brexit din 2016, și nici ale alegerilor ulterioare din 2017 și 2019. Dar noua dihotomie pro- și anti-UE nu este nici ea exhaustivă, suprapunându-se mai degrabă decât anulând alte surse tradiționale de conflictualitate politică.

        Ideologic, agenda campaniei electorale este marcată de puternica vizibilitatea a temelor sociale. Sondajul independent condus de platforma de știri TLDR indica clar că teme domestice precum starea sistemului de sănătate, austeritatea sau protecția mediului puteau egala sau chiar depăși Brexit-ul în termeni de vizibilitate în timpul campaniei electorale. Tema Brexit-ului, deși indubitabil proeminentă, nu este hegemonică: conform unui sondaj YouGov, Brexit era într-adevăr printre problematicile cele mai relevante pentru alegători (68% considerau că Brexit este cea sau printre cele mai importante mize ale scrutinului), dar și sănătatea (pentru 40% din respondenți, tema sănătății este cea sau printre cele mai importante), securitatea (28%), protecția mediului (25%) sau economia (25%) erau citate de un număr mare de respondenți[34]. Pe 18 noiembrie, Brexit scăzuse la 59%, iar starea sistemului de sănătate urcase la 45% și protecția mediului la 28%[35]. Mai mult, alte sondaje conduse în ultimele săptămâni de campanie plasau sănătatea și starea sistemului medical de stat, grav afectat de austeritatea bugetară, în fața preocupărilor legate de părăsirea UE[36]. Constatăm deci că, pe lângă o temă predominantă – Brexit – care se sustrage într-adevăr grilei de lectură a registrelor clasice de stânga și dreapta, campania a fost marcată de menținerea în câmpul ideologic a altor problematici tradițional ancorate în discursul de stânga sau de dreapta: starea serviciilor publice, austeritatea bugetară, sau securitatea și criminalitatea[37].

         Din punct de vedere structural, considerând Partidul Laburist ca fiind vehiculul tradițional al stângii și Partidul Conservator vehiculul tradițional al dreptei, constatăm că degringolada de la alegerile locale și europene a fost stopată net. In decembrie 2019, cele două mari partide au însumat aproape 76% din voturi (43,6% pentru Conservatorii conduși de Boris Johnson, 32,2% pentru Laburiști)[38]. Dincolo de mecanismele specifice de fabricare a unei majorități parlamentare de către sistemul electoral britanic, Conservatorii au obținut al doilea mai mare procentaj de voturi din istoria postbelică a Marii Britanii: în 1979, partidul lui Margaret Thatcher primea 43,9% din voturi, cu numai 3 sutimi mai mult decât scorul lui Johnson, într-o victorie care a rămas în istorie[39]. Nu se poate deci, în conjunctura actuală, vorbi de un bipartism agonizant, branșat la aparate și menținut în viață artificial de către sistemul first past the post. Cu atât mai mult cu cât partidele „noi”, care se identifică în măsură redusă cu etichetele de stânga sau de dreapta, au avut scoruri foarte modeste (11,5% pentru Lib Dem, 2,7% Verzi, 2% Brexit Party[40]).

         Acest ultim aspect ne duce la principalul punct pentru care considerăm că Brexit-ul se constituie mai degrabă ca un substitut de clivaj tranzitoriu. Un clivaj este, potrivit definiției clasice a lui Lipset și Rokkan, o formă de conflictualitate internă instituționalizată de partide politice coagulate în jurul acestei rivalități. Brexit-ul a avut neîndoielnic un impact imens asupra societății britanice, creând o puternică polarizare și generând, în decursul a câtorva luni, identități politice antagoniste. Dar instituționalizarea identităților „Leave” și ”Remain” – esențială pentru stabilizarea în timp al clivajului – a fost parțială și imperfectă. Pro-europenii s-au grupat în mai multe formațiuni deja existente, de la Labour la Partidul Verzilor. O singură formațiune s-a născut din Brexit pe partea pro-europeană, efemerul partid de centru Change UK, dizolvat în decembrie 2019[41]. Principalul vehicul electoral al identității „Remain” a fost partidul Liberal-Democrat – partid succesor al vechiului partid anti-absolutist Whig, care a dominat politica britanică în secolele XVIII-XIX. Tabăra „Leave” a fost instituționalizată mai eficient, în principal întrucât beneficia dinainte de referendum de un vehicul politic robust, partidul UKIP, care depășea confortabil pragul de 10% (în 2015, partidul lui Farage a primit 12,65% din voturi[42]) și care și-a construit identitatea politică în jurul resentimentului anti-european[43]. Creat în ianuarie 2019 de fostul președinte UKIP, Nigel Farage, Brexit Party este un single issue party[44] coagulat în jurul unei neîncrederi – arhetipal populistă – că un partid mainstream, „al elitelor”, precum Partidul Conservator poate negocia un clean Brexit fără să trădeze voința populară. Scorul excepțional al formațiunii lui Farage la alegerile europene nu a oprit, însă, degringolada de la alegerile parlamentare din decembrie 2019. Brexit Party a fost afectat de revirimentul a patru europarlamentari aleși pe listele partidului, care și-au anunțat sprijinul pentru Conservatori pentru a nu diviza electoratul „Leave”[45], dar și de o strategie electorală timidă, conciliantă cu Partidul Conservator, pe care a ales să nu îl conteste în cele 317 circumscripții deja deținute de acesta[46]. Rezultatul a fost un scor catastrofal, nu atât prin imposibilitatea de a câștiga un singur mandat la Westminster (în trecut, UKIP-ul a fost sistematic penalizat de sistemul first past the post[47]), cât prin procentajul redus de voturi primite la nivel național (2%). Brexit Party a capitalizat excelent votul de protest, dominând confortabil alegerile europarlamentare - unde alegătorii sunt motivați de o logică punitivă dirijată împotriva partidelor de guvernământ[48]. Formațiunea lui Farage a folosit un stil populist, exploatând dihotomia popor vs. elite și racordând abil narațiunea anti-europeană la narațiune anti-sistem[49]. Farage a replicat cu Brexit Party rețeta de succes a UKIP-ului: o formulă anti-europeană „multistratificată” unde retorica anti-europeană servește drept proxy pentru un resentiment anti-elitist mai amplu, dirijat de data asta către interior, spre clasa politică națională și media tradițională[50]. Mai credibil în postura antisistem decât Partidul Conservator, formațiunea – izolată de refuzul lui Johnson de a forma o alianță în vederea alegerilor din decembrie[51] – nu a reușit, însă, să devină un vehicul credibil al Brexit-ului ca proiect național. In lumina rezultatului de pe 12 decembrie, Brexit Party rămâne prizonier dinamicii debilitante care fusese proprie și UKIP-ului: cea a unui partid care evoluează la periferia sistemului, capabil să influențeze agenda politică dar fără să preia un rol politic de prim plan care să justifice o reorganizare a sistemului partinic.

          Concluzie: o noua stângă, o noua dreaptă? Mutații interne ale conservatismului și laburismului post-Brexit

         Brexit nu s-a constituit ca un nou clivaj matricial credibil care să înlocuiască tradiționala dihotomie dintre Laburiști și Conservatori. Principala lecție a alegerilor din decembrie 2019 a fost deci reziliența modelului Westminsterian, cel puțin în Anglia și Țara Galilor (în Scoția și Irlanda de Nord, unde tentația independenței se coagulează secretând o respingere tot mai marcată a marilor partide naționale, observatorul are nevoie de o altă grilă de analiză, mai adaptată dinamicilor locale[52]). Secvența mai-august 2019 – punctată de două scrutine, localele la începutul lunii mai, europenele la finalul aceleași luni – părea să preconizeze erodarea definitivă a bipartismului tradițional și impunerea unor noi vehicule politice precum Brexit Party și Lib Dem sau Partidul Verzilor, mai aliniate noilor linii de demarcație care traversau societatea britanică post-Brexit. In perioada iulie-august, Brexit Party și Liberal Democrații, după două luni de creștere spectaculoasă în sondaje, erau pe punctul de a depăși, în intențiile de vot măsurate la nivel național, scorul Laburiștilor și Conservatorilor (a se vedea figura 1)[53]. Toamna 2019 a inversat trendul ascendent al micilor formațiuni, cimentând din nou tropismul bipolar care guvernează sistemul politic britanic postbelic. Alegerile din 2019 sunt un ecou, din acest punct de vedere, al celor din 2017: atunci, cele două partide de guvernământ au acaparat împreună peste 80% din voturi[54] (în comparație cu puțin peste 67% în 2015, înainte de Brexit[55]). Deliberat am ales să comparăm cifrele procentajului din votul popular și nu numărul de scaune parlamentare, deoarece reziliența votului Labour sau Conservator nu se reduce la un automatism al sistemului first-past-the-post. Concluzia este că, deși raportul de forțe între cele două mari partide de guvernământ evoluează constant, antagonismul dintre ele continuă să fie, pe plan politic, de departe cel mai relevant în Anglia și Wales (Țara Galilor).

        Dar dacă, indeniabil, fractura Brexitului nu a dizolvat tradiționalul clivaj stânga-dreapta, care și-a demonstrat reziliența prin supraviețuirea celor două mari vehicule politice, ideologice și electorale ale sale (Partidul Laburist și Partidul Conservator), șocul referendumului de pe 23 iunie 2016 a fost catalizatorul unor mutații profunde în natura celor două partide și, într-adevăr, în definiția însăși a noțiunii de stânga și de dreapta. Brexit a reprezentat, din punct de vedere ideologic, ruperea consensului blairist care, după epuizarea Revoluției Conservatoare thatcheriene, a asigurat stabilitatea relativă a sistemului britanic. Pentru eseistul și jurnalistul Tom Mctague, „rețeta Blair” (the Blair playbook) – care recomanda liderilor partidelor de guvernământ de stânga și de dreapta o circumspecție sporită față de propriile nuclee militante „radicalizate” și incita prin platforme programatice centriste, de tip catch-all, la o deschidere cât mai amplă către electoratul slab politizat – a încetat progresiv să mai fie operativă în spațiul britanic după Brexit[56]. Dacă în trecut liderii politici se temeau ca polarizarea să nu aducă partidul într-o situație de insularitate ideologică debilitantă electoral, Brexit a redefinit regulile jocului, radicalitatea încetând să mai fie limitativă: atât Jeremy Corbyn cât și Boris Johnson (dar și liderii unor formațiuni mai mici, precum Jo Swinson de la Liberal Democrați[57]) au făcut pariul unei campanii a intransigenței și purității ideologice, nu a compromisului pragmatic.

         A doua mutație a redefinit în profunzime soclul sociologic al stângii și al dreptei: clasele defavorizate și marginalizate economic votează în proporție din ce în ce mai mare la dreapta, pe când păturile educate și relativ stabil economic se orientează ideologic către stânga. Spre deosebire de prima evoluție evocată, este o tendință observabilă pe termen lung, documentată încă din anii 1950 de economistul francez Thomas Picketty care a studiat în perspectivă comparată Partidul Laburist, Partidul Socialist francez și Partidul Democrat american[58].  „Brahmanizarea” stângii social-democrate (denumirea aleasă de Picketty pentru a descrie „exodul muncitoresc” către dreapta conservatoare sau partidele anti-sistem, și recompoziția stângii în jurul unui electorat format din clasa de mijloc diplomată urbană – de unde referința la casta brahmanilor, care compunea elita intelectuală în societatea hindusă tradițională) nu a fost stopată de sinteza corbynistă, care în însăși promisiunea de radicalitate și ruptură exprima în esență dezideratul și frustrarea unui electorat de stânga tânăr, diplomat și urban; pe teme precum drepturile minorităților, ecologie, imigrație, sau moștenirea imperială britanică (Jeremy Corbyn a fost în anii 1970, pe când era un deputat al aripii dure a Labour, principalul portavoce al unei retorici rezolut anti-imperialiste[59]) exista o evidentă decuplare între discursul Labour și agenda bastioanelor muncitorești „roșii” din Midlands  și Nordul Angliei. Supranumită „zidul roșu”, această zonă compusă din circumscripții tradițional loiale Partidului Laburist și care concentrează un electorat proletar (și unde votul „Leave” a fost deosebit de robust în 2016) a basculat în 2019 la dreapta, pentru prima oară în decenii, dacă nu într-un secol. Este cazul districtului Burnley, o fostă zonă industrială la nord de Manchester, care trimite la Westminter un reprezentant conservator pentru prima dată în 109 ani; Burnley a votat Leave în proporție de 67%[60]. Prin contrast, harta electorală a Angliei ilustrează foarte net dihotomia între zonele rurale și marile aglomerări urbane: majoritatea districtelor londoneze, precum și conurbațiile Liverpool, Manchester și Leeds, rămân enclave robuste ale votului de stânga[61].