La 5 noiembrie a.c. autorităţile de la Teheran au anunţat punerea în execuţie a celei de a patra faze a renunţării sale la angajamentele restrictive asumate prin faimosul „Acord 5+1”, cunoscut şi sub denumirea de „Joint Comprehensive Plan Of Action - JCPOA”. Măsura a produs emoţii şi îngrijorare deşi, după retragerea (la 8 mai 2018) unilaterală a Statelor Unite din calitatea de cosemnatar al acordului şi pe fondul sancţiunilor economice aplicate de către Administrația Trump, regimul iranian îşi făcuse cunoscută intenţia de a renunţa, în faze succesive, la angajamentele şi obligaţiile asumate prin documentul în cauză.

În istoria sa modernă marcată, cu deosebire, de Acordurile Sykes-Picot din 1916, prin care Marea Britanie şi Franţa îşi împărţeau între ele vilaietele şi provinciile otomane ale Orientului Mijlociu, apoi, în 1947, de faimoasa „Rezoluţie de Partaj” prin care ONU împărţea Palestina istorică în două entităţi separate - evreiească şi arabă palestiniană - urmată, un an mai târziu, în mai 1948, de apariţia statului Israel pe harta regională a Orientului Mijlociu, această zbuciumată parte a geografiei politice globale a cunoscut prea puţine şi efemere momente de pace. Stufoase, complexe şi, de cele mai multe ori violente, litigiile care au umbrit evoluţia Orientului Mijlociu au angrenat combinaţii complicate de succesiuni ale actorilor implicaţi, fără ca aceasta să schimbe semnificativ esenţa şi mizele conflictului însuşi.

În anul 1929, la cinci ani de la destrămarea Imperiului Otoman şi a multisecularei instituţii a califatului musulman sub loviturile imperiilor învingătoare în primul Război Mondial, dar şi ale reformismului impus de „tatăl turcilor”, Mustafa Kemal Atatürk, la Ismailiya, în Egipt, teologul imam Hassan Al-Banna anunţa întemeierea Mişcării Fraţilor Msulmani. Mișcarea se dorea a fi o formaţiune doctrinară musulmană de luptă împotriva tutelei mandatare a Marii Britanii asupra Egiptului dar şi, mai mult decât atât, pentru mobilizarea comunităţii islamice la luptă – la războiul sfânt – cu obiectivul reconstituirii califatului islamic universal.

Relațiile dintre Turcia și NATO au o istorie plină de dispute încă de la momentul aderării Turciei la NATO, în 1952. Turcia și NATO au început să aibă relații tensionate cu mult înainte de așa zisa lovitură de stat eșuată, din 15 iulie 2016. Tentativa eșuată de lovitură de stat a intensificat, însă, aceste tensiuni și este onest să presupunem că ele vor persista. În același timp, relațiile dintre Turcia și NATO sunt dictate de un Tratat al Atlanticului de Nord care nu a mai fost amendat de la semnare, la 4 aprilie 1949. Atâta timp cât tratatul nu este actualizat, nu se pot face prea multe pentru ca relațiile dintre Turcia și NATO să se schimbe.

Nu au fost puțini observatorii şi analiştii care, după semnarea „istoricului” acord Putin-Erdogan - convenit la jumătatea lunii octombrie, în staţiunea Soci - pentru „rezolvarea” spinoasei chestiuni a cordonului de securitate de-a lungul frontierei dintre Turcia şi Kurdistanul sirian au exprimat aprecierea că, din acel moment, Vladimir Putin, în primul rând, şi Recep Tayyp Erdogan au devenit „stăpânii jocului” şi dirijorii principali ai „războiului tronurilor” care se duce, de opt ani, pe tabla de şah a conflictului sirian.

Manpres, companie care se ocupă cu vanzarea si distribuția de presă in regim de abonament, și-a lansat catalogul tipărit pentru anul 2020. Conține oferte și prețuri pentru abonamentele de anul viitor, la ziare și reviste românești și internaționale.

Dispariţia „califului” Abu Bakr Al-Baghdadi nu va însemna, prin sine însăşi, şi o disoluţie ideologică şi funcţională a spiritului jihadist. Una dintre primele replieri a ceea ce a mai rămas - activ sau latent - din Statul Islamic, va fi, după toate probabilităţile (şi după canoanele moştenite încă din califatul islamic medieval), aceea a succesiunii, respectiv a învestirii unui urmaş.

Destrămarea coaliţiei de guvernare din Republica Moldova

Destrămarea coaliţiei de guvernare din Republica Moldova

Comparativ cu alte domenii de politică, implicarea Uniunii Europene (UE) în combaterea terorismului este un demers relativ recent. În mod obișnuit, statele europene care s-au confruntat cu amenințări teroriste, precum Marea Britanie, Italia, Spania și Germania de Vest au soluționat problemele independent. Unul dintre motivele principale pentru care nu a existat cooperare între statele UE a fost opinia comună conform căreia fiecare stat se confrunta cu amenințări diferite, ceea ce necesita soluţii diferite.