Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Apărarea Europeană. Există pericolul construirii unei capacități de apărare europeană autonomă?
Deși, de-a lungul existenței Uniunii Europene au fost numeroase tentative de punere în dezbatere a subiectului apărării europene autonome, care să asigure Uniunii o dependență redusă de Alianța Atlanticului de Nord, până în prezent nu se poate discuta despre o apărare europeană comună reală. Astfel, apărarea europeană este asigurată în continuare de Alianță iar relevanța legăturii transatlantice devine mai importantă ca oricând după 1990, ca urmare a amenințărilor din sud și est cărora comunitatea euroatlantică, inclusiv Uniunea Europeană, trebuie să le facă față.

          Deși, de-a lungul existenței Uniunii Europene au fost numeroase tentative de punere în dezbatere a subiectului apărării europene autonome, care să asigure Uniunii o dependență redusă de Alianța Atlanticului de Nord, până în prezent nu se poate discuta despre o apărare europeană comună reală. Astfel, apărarea europeană este asigurată în continuare de Alianță iar relevanța legăturii transatlantice devine mai importantă ca oricând după 1990, ca urmare a amenințărilor din sud și est cărora comunitatea euroatlantică, inclusiv Uniunea Europeană, trebuie să le facă față. Totuși, începând cu 2016, în urma adoptării Strategiei Globale pentru Politică Externă și Securitate a Uniunii Europene[1], Uniunea Europeană a luat decizii importante în scopul întăririi cooperării militare între statele membre. În numai trei ani de zile s-au înregistrat progrese remarcabile în domeniul Politicii Comune de Securitate și Apărare (Common Security and Defence Policy - CSDP) prin agrearea de către statele membre a unor inițiative concrete menite să încurajeze cooperarea în domeniul apărării. Scopul acestei cooperării este evident: generarea unor capacități militare europene care să reducă dependența apărării europene de NATO și, implicit, de America de Nord, mai ales de SUA. Mai mult, capacitățile europene de apărare care se doresc a fi create vor avea și menirea de a întări profilul UE de actor global prin crearea unei industrii de apărare competitive pe plan mondial și desfășurarea de operațiuni militare acolo unde Alianța Nord-Atlantică nu este interesată să intervină.

         În conformitate cu rezultatele Eurobarometrului din martie 2018[2], cetățenii europeni au mari așteptări de la UE în ceea ce privește garantarea securității și păcii pe continent, 68% dintre aceștia exprimându-și dorința ca UE să facă mai mult în domeniul apărării. Aceste rezultate confirmă ceea ce a reieșit în urma Eurobarometrului pe securitate și apărare din 2017[3]; conform acestuia, 75% dintre cetățenii UE sunt în favoarea politicii de securitate și apărare a UE iar 55% susțin chiar crearea unei capacități militare (armată) a UE. Pornind de la aceste rezultate, liderii politici europeni au înțeles faptul că cetățenii Europei doresc mai mult de la Uniunea Europeană în ceea ce privește contracararea comună a amenințărilor de securitate cu care se confruntă statele membre. Mai mult, lideri precum președintele francez Macron, conduși de interese politice mai mult sau mai puțin obiective, au lansat idei precum cea a unui proiect militar european[4]. Germania, un alt important actor european în domeniul securității și apărării, a afirmat prin vocea cancelarului Merkel (Parlamentul European, noiembrie 2018) că ,,trebuie să lucrăm pe baza viziunii conform căreia într-o zi se va înființa armata europeană.” Aceste idei au fost îmbrățișate și de Comisia Europeană, așa cum reiese din Raportul privind Starea Uniunii prezentat de președintele Jean-Claude Juncker în septembrie 2017[5]: ,,Până în 2025 trebuie să avem o Uniune Europeană a Apărării unanim recunoscută. Avem nevoie de ea. Și NATO o dorește.”



Figura nr.1, Opinia cetățenilor UE privind creșterea rolului Uniunii în domeniul securității și apărării[6]

 

         Măsuri luate de UE pentru creșterea cooperării în domeniul apărării

         În conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona, art. 42(2)), deși politica de securitate și apărare comună este legiferată la nivelul Uniunii, se specifică foarte clar importanța apărării și rezilienței naționale a statelor membre, inclusiv responsabilitățile care reies din statutul de membru NATO sau de neutralitate. După adoptarea Tratatului de la Lisabona (2009), UE a declanșat un amplu proces menit să implementeze acțiuni ambițioase în domeniul apărării și securității, alocând mai multe resurse, stimulând eficiența, facilitând cooperarea și sprijinind dezvoltarea de capacități. Componentele principale ale acestui proces sunt:

         - Cooperarea Permanentă Structurată (Permanent Structured Cooperation - PESCO), lansată în decembrie 2017. În prezent există 25 de state participante, Marea Britanie, Cipru și Irlanda decizând să nu facă parte. Inițiativa s-a dovedit a avea un succes mai mare decât se estima la lansarea ei, fiind aprobate 34 de proiecte, care beneficiază deja de angajamente concrete din partea statelor participante. Din perspectiva articolului de față, cele mai relevante proiecte sunt: Comandamentul Medical European, Sistemul de Supraveghere Maritimă, asistența reciprocă în domeniul securității cibernetice, Școala UE Întrunită de Informații și capabilități de reacție rapidă;

        - Planul European de Apărare (European Defence Fund - EDF), lansat în iunie 2017 și marcând o premieră în istoria UE prin faptul că, pentru prima dată, cooperarea în domeniul apărării este co-finanțată din bugetul UE. Fondul destinat co-finanțării apărării este parte distinctă a următorului cadru financiar multianual (2021-2027), are o valoare de 13 miliarde de euro și este destinat cercetării și dezvoltării industriale în domeniul apărării. Fondul European de Apărare este menit să completeze investițiile la nivel național și să asigure stimulente practice și financiare pentru cooperarea în domeniul cercetării (4,1 miliarde euro) și al dezvoltării și achiziției în comun a echipamentelor și tehnologiilor militare (8,9 miliarde euro). De menționat că, încă din actualul ciclu financiar, UE alocă 590 milioane euro pentru cooperare în domeniul apărării, din care 90 milioane de euro sunt destinați cercetării;

- Planul pentru facilitarea mobilității militare pe întreg teritoriul UE, menit să asigure un răspuns mai rapid la crize prin facilitarea deplasării personalului și tehnicii militare. Planul propune măsuri concrete privind cerințele militare, infrastructura de transport și aspectele de natură legală și procedurală, mai ales în ceea ce privește tranzitul frontierelor statelor membre. Din această perspectivă, în perioada 2019-2020 Comisia Europeană are următoarele obiective principale: identificarea acelor segmente ale rețelei de transport care sunt potrivite pentru uz militar în vederea modernizării acestora astfel încât să asigure transportul vehiculelor militare; identificarea sinergiilor civil-militare privind transportul de mărfuri periculoase; propunerea de măsuri pentru reducerea timpului de acordare a permisiunii de tranzit transfrontalier; dezvoltarea mobilității generale în scopul contracarării amenințărilor, inclusiv a celor hibride;

       - finanțarea mai eficientă a misiunilor militare și civile, printr-o abordare cuprinzătoare a acestora, printr-o mai bună planificare și conducere, prin coordonarea la nivel regional și cu Delegațiile UE din regiune și prin coordonarea tuturor instrumentelor financiare destinate unei anumite regiuni;

       - îmbunătățirea gestiunii crizelor prin înființarea Capacității de Conducere și Planificare Militară (Military Planning and Conduct Capability - MPCC), în completarea Capacității de Conducere și Planificare Civilă care exista deja.

        Acestea sunt cele mai relevante inițiative luate la nivelul UE după anul 2016 în domeniul apărării și securității, care au menirea de a se asigura că UE poate acționa autonom în domeniul securității și apărării în situațiile în care NATO decide să nu intervină. Categoric, aceste măsuri vor întări profilul militar și de securitate al Uniunii. De aici și îngrijorarea unor state membre ca nu cumva să se ajungă la crearea unei armate europene care să duplicheze eforturile pe care acestea le fac în cadrul NATO. La o analiză profundă a acestei problematici devine evident că UE este departe de a ajunge într-o asemenea situație, deoarece toate măsurile adoptate până în prezent au menirea de a construi acele capabilități care s-au dovedit deficitare cu ocazia planificării și lansării misiunilor sale militare. În plus, se are în vedere eficientizarea cheltuielilor militare la nivelul UE prin evitarea fragmentării și duplicării și dezvoltarea tehnologică militară, care este cu mult în urma celei americane.

 

        Eficientizarea cheltuielilor militare

       În urma unei ample analize a cheltuielilor militare ale statelor membre, UE a ajuns la concluzia că, deși vor cheltui mai mult pentru apărare ca urmare a angajamentelor luate la Summit-ul NATO din 2014, statele membre care aparțin și NATO continuă să se confrunte cu o ineficiență mare ca urmare a lipsei coordonării la nivelul UE. În consecință, întărirea apărării UE nu înseamnă numai creșterea cheltuielilor pentru apărare, ci și, mai ales, îmbunătățirea eficienței acestora. După SUA, statele membre UE asigură - cumulat - cel mai mare buget pentru apărare, estimându-se o pierdere anuală de aproximativ 26,4 miliarde euro ca urmare a duplicării, fragmentării, procedurilor naționale restrictive în domeniul achizițiilor militare și lipsei de coordonare a suportului logistic. Dintre aceste cauze, fragmentarea afectează cel mai mult eficiența cheltuielilor militare ale statelor UE, dacă este să luăm în calcul chiar și numai faptul că numărul sistemelor tehnice militare utilizate în Europa este de șase ori mai mare decât în cazul SUA. (Figura nr.2).

 

          Figura Nr.2, Beneficiile cooperării militare la nivelul UE

 

       Aspecte de natură legală

       Cadrul legal necesar implementării unei politici de apărare comune a UE care să poată duce la o capacitate de apărare europeană comună este oferit de Tratatul de la Lisabona. În cei zece ani scurși de la adoptarea Tratatului de la Lisabona, mediul geopolitic s-a transformat semnificativ și au apărut amenințări noi la adresa securității europene, inclusiv de natură militară. În același timp, așa cum rezultatele Eurobarometrelor o demonstrează, au crescut și așteptările cetățenilor europeni în ceea ce privește asumarea unui rol mai important la nivelul UE pentru asigurarea protecției continentului. În consecință, statele membre UE au decis implementarea unora dintre prevederile Tratatului de la Lisabona în domeniul apărării. Totuși, UE este departe de a ajunge la o apărare comună reală, bazată pe mecanisme și capacități militare care să fie dezvoltate la nivelul Uniunii.

        Sprijinul cetățenilor UE pentru apărarea și securitatea comună este indubitabil generat de creșterea instabilității la nivel global și regional. Amenințările teroriste din interiorul și exteriorul Europei, crizele din Orientul Mijlociu, Africa și Asia Centrală, amenințarea militară rusă la granița de est a UE, traficul ilegal de persoane, reașezarea relațiilor marilor puteri, denunțarea unor tratate internaționale în domeniul nuclear, proliferarea armelor de distrugere în masă etc. constituie riscuri și amenințări de securitate care au generat dinamizarea dezbaterii pe probleme de securitate și apărare la nivelul UE și al statelor membre. Aceste riscuri și amenințări nu sunt conjuncturale, ele vor continua să modeleze mediul internațional de securitate pe o perioadă lungă de timp. Tocmai din acest motiv, atât Consiliul Uniunii Europene, cât și Parlamentul European au solicitat implementarea totală a prevederilor Tratatului de la Lisabona în ceea ce privește Politica de Securitate și Apărare Comună (Common Security and Defence Policy - CSDP), parte a Politicii Externe și de Securitate Comune (Common Foreign and Security Policy - CFSP). Deși aceste două politici continuă să aparțină sferei interguvernamentale în ceea ce privește sistemul de luare a deciziilor, așa cum s-a menționat anterior, au fost lansate multe inițiative menite să întărească cooperarea în domeniul apărării și securității la nivelul UE. Acestea au potențialul de a genera o politică de apărare comună care să fie embrionul unei uniuni a apărării, care, în fapt, să fie ceea ce deja se numește armata europeană. În același timp, UE a procedat la întărirea cooperării sale cu NATO prin intermediul declarațiilor comune din 2016 și 2018, care au identificat multe domenii de cooperare între cele două organizații, mai puțin dezvoltarea de capacități militare comune.

        În lumina acestor evoluții, una dintre cele mai importante dezbateri legate de apărarea europeană este cea referitoare la stabilirea obiectivului final al unei eventuale uniuni a apărării. Complexitatea conceptului armatei europene a generat ample dezbateri în ceea ce privește semnificația și scopul acestuia, inclusiv în contextul dinamizării relațiilor UE-NATO, al relației transatlantice și obținerii autonomiei strategice a UE, așa cum este definită în Strategia Globală. În timp ce există multă îngrijorare la nivelul unor state membre generată de pericolul creării unei armate europene care să fie în contradicție cu NATO, liderii francezi și germani au încercat permanent să elimine această percepție prin asigurarea faptului că UE dorește întărirea cooperării și complementarității cu NATO, inclusiv în ceea ce privește dezvoltarea și utilizarea capacităților militare.

În acest moment este dificil de estimat dacă va fi construită o uniune a apărării reală, cum va arăta această uniune și cât timp va dura întregul proces. Trebuie subliniat faptul că potențialul Tratatului de la Lisabona este departe de a fi epuizat din această perspectivă și, tocmai din acest motiv, la nivelul instituțiilor UE se desfășoară un amplu proces de identificare de inițiative noi, viabile și acceptate de statele membre. Pare că acum acest proces este mai aproape mai mult decât oricând de a fi implementat, ca urmare a BREXIT-ului intrat deja în linie dreaptă după victoria categorică a Partidului Conservator în alegerile din Marea Britanie din decembrie 2019.

Parlamentul European pare a fi decis să fie un actor important și activ în acest sens, din moment ce dorește ca Sub-Comitetul pe Securitate și Apărare (Sub-Committee on Security and Defence - SEDE) să fie ridicat la rangul de comitet. Acest lucru ar permite creșterea numărului de inițiative proprii în domeniul securității și apărării și i-ar permite să recomande teme de rapoarte și raportori direct Conferinței Președinților, să adopte rapoarte și să le supună dezbaterii sesiunilor plenare. Mai mult decât atât, Parlamentul European a solicitat Înaltului Reprezentant/Vicepreședinte al Comisiei (HR/VP) să demareze procesul de elaborare a unei Carte Albe pornind de la Strategia Globală și a propus evaluarea posibilității creării unei funcții de Director General pentru Apărare în cadrul Comisiei. În ultimii ani, Parlamentul European a asigurat un sprijin constant pentru utilizarea instrumentelor CSDP la potențial maxim, coordonarea acțiunilor naționale și partajarea mai eficientă a resurselor. A subliniat în mod constant importanța soluționării problemelor de natură operațională în ceea ce privește dislocarea grupurilor de luptă ale UE (EU Battle Groups - EU BG) în teatre de operații, demonstrând voința politică de operaționalizare completă a instrumentelor CSDP și de implementare a inițiativelor care își găsesc baza legală în prevederile Tratatului de la Lisabona.

        De partea cealaltă, Comisia Europeană a emis - în 2017 - un document de reflecție privind viitorul apărării europene care reprezintă, în fapt, viziunea acesteia asupra a ceea ce numim uniunea apărării UE. Cu un orizont de timp până în 2025, Comisia prezintă trei viziuni asupra apărării UE. Cea mai ambițioasă dintre acestea o reprezintă securitatea și apărarea comună, care ar urma să se realizeze prin finanțarea și achiziția comună de capacități militare din bugetul UE, prin partajarea echipamentelor militare costisitoare și a eforturilor privind inovarea tehnologică în scopul reducerii costurilor apărării. La acestea se adaugă crearea capacităților necesare lansării de operațiuni militare UE cu mandat executiv, toate în complementaritate cu NATO. Comisia propune analizarea posibilității proprietății comune asupra unor echipamente militare, bugetului militar și doctrinei de acțiune comune. La acestea se adaugă o cultură strategică UE comună care, potrivit președintelui Macron, ar putea facilita crearea unei forțe comune de intervenție.

        Din punct de vedere legal, Articolul 42(2) al Tratatului de la Lisabona oferă cadrul necesar creării unei politici de apărare comune a UE. Dacă acest articol ar fi exploatat la potențialul său maxim, Consiliul European ar putea decide asupra unei apărări comune a UE, care să fie aprobată de statele membre în conformitate cu prevederile lor constituționale. Conform Tratatului de la Lisabona, acest lucru nu ar trebuie să afecteze caracterul specific al politicii de securitate și apărare a unor state membre și ar trebui să respecte obligațiile acestora față de NATO. De asemenea, al doilea sub-paragraf al articolului 42(2) introduce o limitare clară în ceea ce privește politica de apărare a UE, specificând prioritatea politicii naționale de apărare a statelor membre, inclusiv statutul de neutralitate sau de membru NATO. Practic, statutul de neutralitate al Austriei, Ciprului, Finlandei, Irlandei, Maltei și Suediei trebuie respectat. Astfel, decizia privind apărarea comună a UE aparține strict Consiliului European, care nu poate fi adoptată decât prin unanimitate. Aceasta este situația cea mai dificilă în ceea ce privește viitorul apărării europene, deși ar putea fi invocat principiul subsidiarității care, în interpretarea celor în favoarea apărării europene, permite implementarea politicii de apărare la nivelul UE, inclusiv înființarea de structuri militare comune.

       Viitorul apărării europene

       Dacă dorește să realizeze nivelul de ambiție asumat prin Strategiea Globală, în cooperare și complementaritate cu NATO, în următoarea decadă UE trebuie să-și consolideze cooperarea în domeniile securitate și apărare. Statele membre UE trebuie să decidă dacă doresc întărirea cooperării lor militare care să ducă la o Uniune a Apărării Europene și, posibil, pe termen lung la o Armată Europeană. Pentru aceasta este necesară întărirea actualului cadru instituțional, inclusiv prin crearea unui comisar pentru apărare și a unui directorat general (Directorate General - DG) în cadrul Comisiei, care să asigure coerența alocării și cheltuirii eficiente a bugetului alocat apărării comune. Uniunea va trebui să aloce mai multe resurse financiare pentru apărare care să fie cheltuite pe proiecte comune și mai eficient decât în prezent. În acest fel se poate obține reducerea costurilor cauzate de fragmentare și duplicare și alocarea de fonduri necesare pentru implementarea programelor militare comune de cercetare și dezvoltare.

            În ciuda acestor inițiative ambițioase, pentru următoarea perioadă este de așteptat ca Uniunea Europeană să continue să rămână ceea ce se cheamă soft power. Concomitent, Uniunea ar trebui să procedeze la dezvoltarea treptată a instrumentelor specifice hard power, ca urmare a mediului internațional de securitate în continuă schimbare, care generează riscuri și amenințări cărora UE trebuie să le facă față. Păstrând complementaritatea cu NATO, statele membre trebuie să-și accelereze eforturile de cooperare militară pentru ca Uniunea să poată face față provocărilor viitoare de securitate de natură neconvențională sau chiar convențională. UE trebuie să ia măsurile necesare pentru întărirea autonomiei sale strategice astfel încât să-și poată promova și apăra principiile și valorile sale, să-și protejeze cetățenii, să contribuie la apărarea ordinii internaționale și să răspundă la amenințările cu care statele membre se vor confrunta individual sau colectiv. Pentru aceasta, UE trebuie să-și întărească cooperarea militară, principalele domenii de acțiune fiind: cultura strategică comună, consolidarea instituțională și decizională în domeniul apărării, implementarea totală a prevederilor Tratatului de la Lisabona în domeniile securitate și apărare și utilizarea rațională și în comun a resurselor destinate apărării. În ceea ce privește cultura strategică comună, implementarea CSDP a dus la definirea acesteia iar Strategia Globală demonstrează din plin acest lucru. În același timp, în ultimii zece ani UE a reușit să facă pași importanți în domeniul consolidării instituționale și decizionale în domeniul apărării, recent înființata MCPP fiind un exemplu relevant din această perspectivă. Astfel, exploatarea potențialului Tratatului de la Lisabona și alocarea de resurse bugetare comune pentru proiecte militare rămân domeniile principale de acțiune în domeniile securitate și apărare pentru perioada următorilor 10-20 de ani.

 

        Aprecieri finale

       În ceea ce privește implementarea totală a prevederilor Tratatului de la Lisabona în domeniile securitate și apărare și utilizarea eficientă și în comun a resurselor destinate apărării, statele membre au încă multe lucruri de clarificat pentru a se ajunge la o uniune a apărării. Progresul înregistrat după adoptarea Strategiei Globale, în ceea ce privește cooperarea în domeniul apărării europene, este remarcabil. Cu toate acestea, statele membre trebuie să acționeze mai departe în scopul întăririi cooperării dacă doresc să atingă nivelul de ambiție stabilit prin Strategia Globală, astfel încât să poată gestiona provocările generate de un mediu internațional tot mai volatil și greu de progonozat. De asemenea, statele membre trebuie să definească termenii cadrului instituțional pentru cooperarea în domeniul apărării prin implementarea în totalitate a prevederilor Tratatului de la Lisabona. Astfel, se va putea crea o uniune a apărării europene care, pe termen lung și în funcție de decizia statelor membre, să se bazeze pe o armată europeană. În același timp, toate aceste dezvoltări la nivelul UE trebuie să respecte statutul de neutralitate al unora dintre membrii săi, să întărească cooperarea cu NATO convenită în Declarațiile Comune din 2016 și 2018 și să genereze cheltuirea mai eficientă a banului public pe apărare prin proiecte dezvoltate în comun.

        În ceea ce privește perspectivele creării unei uniuni a apărării europene, Noua agendă strategică 2019-2024[7], adoptată de Consiliul European în iunie 2019 este cât se poate de edificatoare: ,,PESC și PSAC ale UE trebuie să devină mai reactive și mai active și să fie mai bine conectate la celelalte domenii ale relațiilor externe. De asemenea, UE trebuie să își asume o mai mare responsabilitate pentru propria securitate și apărare, în special prin consolidarea investițiilor în domeniul apărării, a dezvoltării capabilităților și a pregătirii operaționale; va coopera îndeaproape cu NATO, cu respectarea deplină a principiilor stabilite în tratate și de către Consiliul European, inclusiv a principiilor de incluziune, reciprocitate și autonomie decizională a UE. Astfel, este indubitabil faptul că în acest moment, la nivel oficial, UE nu își propune mai mult decât consolidarea investițiilor în domeniul apărării, dezvoltarea de capabilități și pregătirea operațională, toate acestea printr-o cooperare apropiată cu NATO. Este evident că acest lucru nu presupune crearea unei așa-numite armate europene, ci o mai bună utilizare a resurselor financiare prin colaborarea statelor membre la nivelul UE.

        În opinia autorului, este de așteptat ca, cel puțin în următorii zece ani, UE să-și operaționalizeze PESCO prin implementarea proiectelor deja aprobate, astfel încât Uniunea să devină un actor important în conceperea și dezvoltarea de capacități militare. În acest fel, UE poate să-și asigure un nivel tehnologic care să se apropie de cel al SUA, ceea ce i-ar permite nu numai să-și doteze forțele armate cu echipamente dintre cele mai moderne, ci și să-și dezvolte propria industrie de apărare, astfel încât să devină competitivă pe plan internațional raportat la SUA. Prin urmare, miza constă în dezvoltarea unei industrii de apărare moderne și puternice, care să aducă plus valoare forțelor armate ale statelor membre și să asigure o bază de export mai puternică decât în prezent. Pentru aceasta, statele mari UE, precum Franța și Germania, trebuie să înțeleagă faptul că și statele membre UE mai mici trebuie să fie parte activă a procesului. Acestea trebuie să contribuie la cercetarea și dezvoltarea militară europeană pentru a se dezvolta tehnologic și a avea motivația necesară achiziției cu prioritate a echipamentelor militare fabricate în UE. Principiul incluziunii este mereu menționat în toate documentele care reglementează PESCO și trebuie respectat de statele mari dacă vor ca proiectele agreate de cele 25 de state membre participante să aibă succes.

        Categoric, în paralel cu activitatea de cercetare-dezvoltare militară, la nivelul UE se vor produce transformări în domeniul apărării care să elimine deficiențele curente constatate mai ales cu ocazia lansării de misiuni și operațiuni militare pentru gestionarea crizelor în zone în care există interes comunitar pentru acțiune iar Alianța nu este interesată să intervină. În acest scop, trebuie construite capacități comune de reacție rapidă, trebuie asigurat sprijinul logistic, medical și cu informații, trebuie construite capacități de transport și comunicații strategice și capacități de cercetare și supraveghere maritimă. Acestea sunt capacități absolut necesare UE pentru a-și asigura securitatea și rolul de actor global, așa cum și-a propus prin Strategia Globală.     Însă, de aici până la o uniune europeană a apărării/armată europeană este un drum lung, care este imposibil de parcurs, cel puțin până în 2030.

        Până atunci, cooperarea și complementaritatea UE-NATO își vor păstra relevanța în ceea ce privește apărarea Europei, iar legătura transatlantică va rămâne fundamentul securității și apărării euroatlantice și va fi întărită de implementarea celor 74 de proiecte convenite prin Declarațiile Comune NATO-UE din 2016 și 2018. Atât partea europeană cât și cea nord-americană a comunității euroatlantice trebuie să înțeleagă faptul că există o competiție industrială în domeniul apărării care dispune de potențialul de a le transforma din competitori în adevărați adversari, dacă toate aceste aspecte nu sunt puse în dezbaterea reuniunilor la nivelul NATO și UE. Dintr-o eventuală lipsă de disponibilitate pentru dialog constructiv între părțile implicate, securitatea și apărarea comunității euroatlantice vor avea de suferit, iar din punct de vedere strict comercial vor avea de câștigat state precum China, Federația Rusă sau Israel.

       În ciuda dezbaterii constante asupra nevoii de partajare a efortului militar între ambele părți ale Oceanului Atlantic și a creșterii bugetelor de apărare, este greu de imaginat faptul că întărirea cooperării NATO-UE nu va prevala. Cooperarea militară a întregii comunități euroatlantice stă la baza unei alianțe militare puternice, eficiente și de succes, care împărtășește aceleași valori și acționează pentru contracararea acelorași amenințări cu care se confruntă toate statele membre UE și/sau NATO. Fără potențialul militar nord-american Europa nu se va bucura de starea de securitate actuală, așa cum Alianța Nord-Atlantică ar fi mult mai slabă fără contribuția pilonului UE, chiar și după BREXIT. Întărirea cooperării militare la nivelul UE va duce la creșterea cheltuielilor militare ale statelor membre și la eficiența acestora, mai ales în ceea ce privește creșterea și modernizarea capacității de luptă europeană, reducerea fragmentării și a duplicării echipamentelor, sistemelor și standardelor militare ale statelor membre UE. Respectând principiul ,,unui singur set de forțe” pe care niciun stat membru UE nu îl pune sub semnul întrebării, statele membre ale celor două organizații nu vor avea nicio restricție privind dislocarea acestora în operațiuni NATO și/sau UE. Astfel, ambiția de autonomie strategică a UE poate fi dezvoltată în complementaritate cu NATO.

 



[1] Strategia Globală pentru Politică Externă și de Securitate a Uniunii Europene, https://eeas.europa.eu/topics/eu-global-strategy/17304/global-strategy-european-unions-foreign-and-security-policy_en

[3]Special Eurobarometer 461, Designing Europes future: Security and Defence, https://ec.europa.eu/commfrontoffice/publicopinion/index.cfm/Survey/getSurveyDetail/search/defence/surveyKy/2173