Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Asasinarea lui Anwar Sadat: nașterea Al-Qaeda și globalizarea jihadismului
Procesul de pace israeliano-egiptean din anii 1977-1979 a reprezentat un șoc pentru mișcarea jihadistă din Egipt, care cunoscuse o lungă perioadă de represiune încă din perioada dominației politice a lui Nasser. Încurajați de reușita Revoluției islamice din Iran, jihadiștii egipteni – inspirați de ideologul Muhammad Abd al-Salam Faraj și consiliați de colonelul de informații al-Zumar – vor decide asasinarea președintelui Anwar Sadat în timpul paradei militare dedicate sărbătoririi Războiului de Yom Kippur, urmând ca atentatul să fie însoțit de o revoltă populară.

Ovidiu RAEȚCHI

16/12/2019 Regiune: Orientul Mijlociu Tema: Terorism

          Abstract

         Procesul de pace israeliano-egiptean din anii 1977-1979 a reprezentat un șoc pentru mișcarea jihadistă din Egipt, care cunoscuse o lungă perioadă de represiune încă din perioada dominației politice a lui Nasser. Încurajați de reușita Revoluției islamice din Iran, jihadiștii egipteni – inspirați de ideologul Muhammad Abd al-Salam Faraj și consiliați de colonelul de informații al-Zumar – vor decide asasinarea președintelui Anwar Sadat în timpul paradei militare dedicate sărbătoririi Războiului de Yom Kippur, urmând ca atentatul să fie însoțit de o revoltă populară. Deși proiectul revoluționar a eșuat, uciderea lui Sadat va avea efecte majore asupra istoriei Orientului Mijlociu: procesul de pace arabo-israelian se va opri, iar jihadiștii implicați în conspirație vor lua drumul Afganistanului și al Statelor Unite ale Americii, fiind cei care vor influența decisiv nașterea al-Qaeda și planul de a lovi Turnurile Gemene din New York.

         Cuvinte-cheie: jihadism, al-Qaeda, procesul de pace din Orientul Mijlociu

        O moarte care a schimbat destinul Orientului Mijlociu

       Pe 6 octombrie 1981, președintele egiptean Anwar Sadat se pregătea pentru o celebrare triumfală, cu nuanțe de apoteoză. Ajuns la putere în 1970, după moartea neașteptată a lui Nasser, Sadat trecuse până în 1973 printr-o perioadă critică de supraviețuire, când nimeni nu îi dădea șanse să se mențină în fruntea Egiptului. Apoi, printr-un pariu disperat, atacase Israelul în cadrul Războiului de Yom Kippur, reușind o campanie remarcabilă în Sinai, prin intermediul căreia a reparat onoarea pierdută a armatelor arabe în conflictele din 1948 și 1967. Dovedind Israelului că Egiptul rămâne un inamic periculos, cu care era mai înțelept să negociezi, Anwar Sadat îi convinsele pe liderii de la Ierusalim să accepte un proces de pace în cadrul căruia renunțau la Peninsula Sinai (cucerită în Războiul de Șase Zile din 1967) în schimbul primului tratat de pace cu un stat arab. Pentru această reușită spectaculoasă, el și premierul israelian Menachem Begin primiseră, în anul 1978, Premiul Nobel pentru Pace. În sfârșit, rais Sadat izbutise, între 1973 și 1981, prin salturi graduale, să smulgă Egiptul dintre aliații Moscovei (care deja se îndrepta spre falimentul din 1989-1991), făcând din Cairo un stat pro-american, care revenea (timid) la economia de piață.

       În aceste condiții, Sadat avea toate motivele să considere că parada militară tradițională din 6 octombrie 1981, care marca opt ani de la atacul fulgerător împotriva Tzahal (armata israeliană), va marca un moment de profundă afecțiune și recunoștință a poporului egiptean pentru el. Șirul nescontat de succese și aprecierea de care se bucura la nivel mondial potențaseră încrederea bolnăvicioasă a lui Sadat în sine și în propriul destin istoric – făcându-l tot mai intolerant cu orice formă de opoziție, tot mai convins de propria infailibilitate.

      Din acest motiv, atunci când o mașină de artilerie a frânat pe neașteptate în fața podiumului prezidențial, oprind parada, Anwar Sadat s-a ridicat în picioare, așteptându-se ca militarii care săriseră din mașină și alergau spre el să îi prezinte onorul într-o manieră vădit neregulamentară, care însă dovedea modul în care era venerat de armată și popor.[i] În realitate, Sadat a luat poziția de salut pentru a-și întâmpina și facilita propria execuție (dacă s-ar fi ferit, ar fi avut șanse să supraviețuiască). Cei patru militari care au luat cu asalt loja oficialităților nu aveau de gând să îl onoreze, ci să îl măcelărească împușcându-l și aruncând grenade asupra lui. Liderul plutonului de execuție era locotenentul Khalid Islambouli, artilerist de perspectivă, absolvent al Academiei Militare, al cărui frate islamist fusese arestat cu câteva săptămâni înainte de serviciile speciale ale lui Sadat, făcându-l pe acesta să jure răzbunare. Islambouli era secondat de un grup de caporali de numai 21 de ani.   

-                 ”Numele meu este Khalid al-Islambouli! L-am ucis pe Faraon! Nu mi-e frică să mor”, a strigat asasinul lui Sadat înainte de a fi capturat de dispozitivul de pază al lui Sadat – opt bodyguarzi personali și mii de trupe de gardă, care aveau pe conștiință un eșec uluitor de a-și proteja liderul.[ii]

      Nimic nu va mai fi la fel în Orientul Mijlociu după 6 octombrie 1981. Politicienii vor evita asumarea unor pași decisivi în procesul de pace arabo-israelian, știind că pot avea soarta lui Sadat. Yitzhak Rabin va fi o excepție în acest sens – și el va împărtăși destinul lui rais. În al doilea rând, grupul conspiratorilor care au stat în spatele asasinării președintelui egiptean vor lua drumul exilului către Arabia Saudită, Pakistan și Afganistan, după o scurtă perioadă de detenție. Succesorul lui Sadat, Hosni El Sayed Mubarak, va prefera să scape de ei, orientându-le furia jihadistă către alte zări. O alegere catastrofală, pentru că între acești jihadiști împinși spre noi orizonturi se vor afla Ayman al-Zawahiri și ”șeicul orb” Omar Abdel-Rahman, cei doi jihadiști egipteni care vor modela formarea al-Qaeda și obsesia lui Bin Laden de a dărâma Turnurile Gemene din New York. Omar Abdel-Rahman va pleca chiar spre New York, stabilindu-se în Brooklyn în 18 iulie 1990 și inspirând de acolo primul atentat asupra World Trade Center, care va avea loc în 26 februarie 1993; al-Zawahiri, pe de altă parte, va ajunge în Afganistan, devenind mentorul lui Bin Laden și succesorul acestuia în fruntea al-Qaeda (pe care o conduce și astăzi).   

      De ce a fost ucis Sadat?

       În 1967, în Războiul de Șase Zile, Israel a obținut o victorie categorică împotriva unei alianțe arabe în care actorii principali au fost Egipt, Siria și Iordania (Irakul nu avea graniță comună cu Statul Israel, iar Libanul se limita, încă din 1948, la o solidarizare formală cu confrații musulmani).  În urma războiului – care a debutat cu un atac israelian justificat de o continuă escaladare din partea președintelui egiptean Nasser, ce remilitarizase Sinaiul, solicitase retragerea trupelor ”tampon” asigurate de ONU și închisese Strâmtoarea Tiran pentru vasele israeliene, izoland astfel portul Eilat  – statul evreu a ocupat militar Sinaiul egiptean, Înalțimile Golan siriene, Gaza și Cisiordania (West Bank sau, în versiunea israeliană, biblicele Samaria și Iudeea).  În Rezoluția 242 adoptată de Consiliul de Securitate al ONU în 22 noiembrie 1967, după conflagrație, se vorbea despre ”inadmisibilitatea dobândirii de teritorii prin război” și despre ”retragerea forțelor armate israeliene din teritorii ocupate în recentul conflict”. [iii] În acest punct, decidenții israelieni considerau că – exceptând Ierusalimul, cu o valoare simbolică mult prea mare pentru a fi cedat de orice lider politic prin negocieri – toate teritoriile amintite pot face obiectul unor discuții privind restituirea către statele arabe, în baza principiului ”pământ pentru pace”. Partea israeliană ar fi încercat să obțină, în mod previzibil, o serie de concesii teritoriale în Samaria și Iudeea, fie din rațiuni pragmatic-militare (cum dorea stânga politică reprezentată de Golda Meir sau Yigal Allon), fie din rațiuni ideologic-naționaliste (cum intenționa drepta condusă de Menachem Begin) – însă, dincolo de acest obiectiv, era în general acceptat principiul restituirilor teritoriale.  Moshe Dayan, ministrul isrelian al apărării în timpul Războiului de Șase Zile (implicit administrator al teritoriilor dobândite) declarase, imediat după război, că ”așteaptă un telefon” din partea liderilor arabi.[iv]  Totuși, poziția statelor arabe, stabilită prin Rezoluția adoptată la Summitul Ligii Arabe de la Khartoum (1 septembrie 1967) s-a rezumat la un triplu Nu: NU pentru pacea cu Israel, NU pentru recunoaşterea Israelului, NU pentru negocieri cu Israelul. Se dorea, în schimb, susținerea palestinienilor pentru a-şi recuceri toate teritorile, poziție sinonimă cu menținerea anihilării Israelul ca obiectiv militar și politic. [v]

       În contextul refuzului arab de a negocia, lucrurile au intrat, inevitabil, într-o etapă de adaptare la conflictul endemic și de noi tensiuni. Pentru a-și disimula înfrângerea din 1967, Nasser și sovieticii au lansat Războiul de Uzură (iulie 1967-august 1970, cu o fază acută între 8 martie 1969 şi 7 august 1970) de pe Canalul Suez , în timp ce israelianii au început o tot mai pronunțată asimilare a teritoriilor ocupate – fie prin intermediul creșterii demografice (fondarea de noi așezări), fie prin integrarea legislativă a unor regiuni (Legea Ierusalim – Capitală a Israelului din iulie 1980, de pildă).

        În anul 1970, liderul taberei arabe în ultimele confruntări cu Israel, Gamal Abdel Nasser, a murit în mod neașteptat, în urma unor complicații cardiace generate de diabet. În fruntea Egiptului a fost propulsat Anwar Sadat, un conducător mai degrabă necunoscut și subestimat. În contrast cu Nasser, care se visa un conducător panarab, Sadat era în mult mai mare măsură un naționalist egiptean. Interesele Egiptului, stoparea recesiunii economice și consolidarea propriului regim (vădit fragil, la început) erau pentru el obiective mai importante decât chestiunea palestiniană sau solidaritatea musulmană anti-israeliană (deși nu neglija aceste probleme, care erau imposibil de ocolit având în vedere presiunea opiniei publice). În plus, Sadat nu credea în forța URSS, fiind în mult mai mare măsură un adept al alianței cu SUA. El era dispus să înlăture relația de dependență militară și economică față de Moscova, dacă avea garanția unei cooperări cu americanii. Toate aceste calcule ale lui Sadat erau însă imposibil de ghicit în intervalul 1970-1973, când acesta era văzut ca o soluție de tranziție, cenușie și neconvingătoare, în fruntea Egiptului. 

        Pentru a atinge obiectivul major de politică externă al Egiptului (redobândirea Sinaiului), Sadat avea de depășit două obstacole aparent insurmontabile: aducerea israelienilor la masa negocierilor și, pe de altă parte, menținerea celorlalte state arabe vizate de procesul de pace (Siria, Iordania, reprezentanții palestinienilor) la aceeași masă cu israelienii. Sadat era, în fapt, captiv între solicitările maximale ale statelor arabe, care își doreau concesii majore din partea Israelului fară să ofere nimic în schimb acestuia (nici măcar recunoașterea oficială a statului) și disponibilitatea scăzută a liderilor israelieni de a accepta cedări ample în fața unor adversari care fuseseră recent surclasați din punct de vedere militar. În cursul anului 1973 Sadat încercase, prin intermedierea lui Nicolae Ceaușescu, să inițieze un dialog cu premierul israelian Golda Meir, însă condițiile lui Sadat erau considerate lipsite de realism și acoperire de tabăra israeliană.[vi]  Acesta a fost contextul lansării de către rais-ul egiptean a Războiului de Yom Kippur în octombrie 1973. Prin intermediul acestuia, Sadat a reușit să demonstreze că armata egipteană constituia, în colaborare cu cea siriană, un pericol pentru Israel, în ciuda prestației catastrofale din anul 1967. Militarii egipteni au izbutit în octombrie 1973 o traversare remarcabilă a Canalului Suez, au păstrat surpriza strategică asupra Tzahal și a spionajului militar israelian (AMAN) și au identificat cea mai bună tactică pentru a face față contraatacului blindatelor și aviației israeliene (sistemele sol-aer și infanteriștii dotați cu arme portabile antitanc).

      Surpriza obținută în prima etapă a Războiului de Yom Kippur de către generalii lui Saudat și panica resimțită la Tel Aviv în primele zile ale confruntării (ulterior, Tzahal a preluat inițiativa) a asigurat primul obiectiv major al președintelui egiptean: disponibilitatea liderilor israelieni de a participa la negocieri de pace care includeau retrocedări semnificative ale teritoriilor cucerite în 1967. Această disponibilitate s-a menținut chiar și după o neașteptată preluare a puterii în Israel, după decenii de guvernare a stângii, de către drepta naționalistă Likud condusă de Menachem Begin.

      A doua mare provocare pentru Anwar Sadat era capacitatea de a obține un acord cu Israel în condițiile în care la masa negocierilor erau așteptați nu mai puțin de opt actori diplomatici: Statele Unite, Uniunea Sovietică, Egipt, Israel, Iordania, Siria, Arabia Saudită, reprezentanții palestinienilor.[vii] Acești actori se grupau și se regrupau în funcție de mai multe criterii. În primul rând, tabăra arabă trebuia să se arate solidară. Pe de altă parte, exista un grup pro-american (Iordania, Arabia Saudită – spre care Egiptul tindea) și un grup pro-sovietic (Siria, palestinienii – din care Egiptul era considerat parte).  La rândul lor, statele arabe erau divizate de propriile rivalități politice și personale: președintele sirian Hafez al-Assad era tot mai ostil față de Sadat după modul în care aceste gestionase traversarea Canalului Suez în 1973, refuzând să atace în profunzime, așa cum se angajase inițial; Iordania viza preluarea Cisiordanieniei, provocând îngrijorarea Egiptului și a Siriei; palestinienii încercaseră să îl detroneze pe Hussein al Iordaniei etc.

        Pe acest fond, în cursul anului 1977, în contextul pregătirilor pentru o nouă întâlnire în format extins la Geneva (unde avuseseră loc discuții similare după Războiul de Yom Kippur), în tabăra egipteană și în cea israeliană (unde Mehachem Begin câștigase alegerile în mai 1977) se conturează pentru prima dată nevoia unui contact direct. Ambele tabere aveau senzația că discuțiile colective – care includeau actori mai radicali, precum sirienii și palestinienii – vor face imposibilă o înțelegere, altfel fezabilă, între Israel și Egipt. Ambele tabere resimțeau o presiune din partea Statelor Unite și a URSS pentru a accepta comprimisuri care vizau un cadru mai larg decât dialogul strict dintre Israel și Egipt.  Problema Sinaiului era, în realitate, mai ușor de soluționat decât cea a Ierusalimului sau a refugiaților palestinieni.[viii] 

       Canalele secrete de negociere alese de Sadat, respectiv Begin și Moshe Dayan (ca ministru de externe al Israelului) au fost, în această fază, cele asigurate de România și Maroc. Sadat notează în memoriile sale: ”În România am avut o lungă sesiune de discuții cu președintele Nicolae Ceaușescu, în cursul căreia acesta mi-a spus despre o sesiune încă și mai lungă pe care el o avusese cu premierul Begin al Israelului (durase opt ore, dintre care șase fuseseră convorbiri private). L-am întrebat pe Ceaușescu despre impresiile sale. A spus: ”Begin vrea o soluție.” ”Principala mea preocupare în acest contact”, am spus, ”este dacă Israel vrea cu adevărat și în mod real pace. Din partea mea e limpede că vreau și am dovedit-o dincolo de orice umbră de îndoială. Dar chiar vrea administrația israeliană de azi – mai ales sub Begin, ca lider al blocului fanatic Likud – pace? Poate un extremist ca Begin să dorească cu adevărat pacea?” ”Dă-mi voie să-ți spun în mod categoric”, a reiterat Ceaușescu, ”că el vrea pace”. Ceaușescu părea foarte încrezător, și am încredere în judecata acestui bărbat. În plus, președintele român a menținut o legătură consistentă cu israelienii. Accentul pus de el pe dorința de pace a lui Begin, pe faptul că Begin era ”un om puternic”, mi-a confirmat senzația că o schimbare era urgent necesară”.[ix] 

       Sadat mai făcuse această afirmație, în prealabil, într-un interviu din anul 1977, realizat de Ranan Lurie la casa președintelui egiptean din Ismailia, ocazie cu care rais a declarat faptul că a decis să negocieze pacea cu Begin după ce Nicolae Ceaușescu l-a asigurat că aceasta este un lider puternic (spre deosebire de Rabin), care își dorește cu adevărat pacea.  [x]

       Zeci de documente publicate în anul 2012 de Arhivele de Stat ale Israelului atestă faptul că Begin le-a spus miniștrilor din cabinetul său, pe 4 septembrie 1977, faptul că Sadat i-a transmis lui Ceaușescu dorința de a discuta direct cu Begin un acord de pace israeliano-egiptean. [xi]

       În introducerea la declarația comună Begin-Mănescu din 30 august 1977, de la București, Ministerul de Externe israelian afirmă: ”La invitația primului ministru Manea Mănescu, dl. Begin a petrecut șase zile în România (25-30 august), având discuții cu liderii acestei țări, inclusiv lungi convorbiri cu președintele Nicolae Ceaușescu. Convorbirile s-au concentrat pe modalități de a demara discuții de pace între Israel și Egipt. Dl. Begin a explicat poziția Israelului și a subliniat disponibilitatea sa de a face concesii în schimbul unei păci adevărate. Președintele român s-a întâlnit ulterior cu președintele Sadat și i-a transmis modul în care israelienii gândesc despre el. Atât primul ministru Begin cât și președintele Sadat l-au creditat ulterior pe președintele Ceaușescu cu un rol vital în facerea posibilă a vizitei lui Sadat la Ierusalim”. [xii] 

       Marocul a construit relații speciale cu Israel încă din anul 1961, când a fost stabilit de către regele Mohamed al V-lea un mod flexibil de a permite evreilor marocani să facă alia. Plecând din acel moment, succesorul său, tânărul și vulnerabilul Hassan al II-lea, s-a bucurat de protecție din partea Tzahal și Mossad în unele momente critice. El a primit sprijin militar împotriva Algeriei și sprijin de intelligence împotriva Libiei, care plănuia asasinarea sa.  Fiind educat în Franța, la Bordeaux, Hassan al II-lea avea în particular o atitutide filosemită, vorbind despre o alianță între ”geniul evreiesc și puterea arabă” și despre ”frăția semită”.[xiii]  Având în vedere poziția de președinte al Ligii Arabe care îi revenea regelui marocan, prima tentativă consistentă a Tel Aviv-ului de a negocia cu Sadat a avut loc prin Rabat, care era considerat de socialiștii israelieni un canal mai de încredere decât Bucureștiul, suspectat că ar fi prea infiltrat de spionajul sovietic. 

        În octombrie 1976, mascat cu perucă și ochelari de soare, Yitzhak Rabin l-a vizitat pe Hassan al II-lea, stabilind un prim contact mediat cu Sadat. Totuși, Sadat nu l-a acceptat pe Rabin ca partener de dialog, considerându-l prea ”slab” pentru a-și asuma gesturi politice majore. La scurt timp, însă, Rabin i-a lăsat locul lui Menachem Begin în fruntea statului. Pentru acesta, așa cum am văzut, Ceaușescu garanta în fața lui Sadat că este un lider puternic, care are capacitatea de a face pace. În plus, Sadat și Begin aveau un trecut comun, de luptători clandestini pentru eliberare națională și deținuți politici. Sadat credea că îl înțelege mai bine pe Begin, deși acesta era considerat un ”anti-arab”. Așa se face că Moshe Dayan, ministrul de externe al lui Begin și un bun cunoscător al relațiilor militare și de intelligence cu Marocul, a reluat filiera marocană deschisă de Rabin. Dayan a evocat pe larg negocierile purtate prin filiera marocană: ”În după-amiaza luminoasă și însorită de sâmbătă, 4 septembrie 1977, am plecat în ceea ce avea să fie prima dintre cele trei vizite secrete la un conducător arab, regele Hassan al Marocului. Nu era prima lui întâlnire cu un reprezentant al Guvernului israelian; dar acum, cu un nou guvern la putere, condus de Menachem Begin, vechiul contact fusese reînnoit și eu primisem o invitație de la rege. Begin îmi aprobase călătoria și ne pusesem de acord asupra punctelor pe care urma să le prezint la întâlnire. Scopul nostru principal era să încercăm să ne asigurăm sprijinul lui Hassan în stabilirea unei întâlniri directe și unor discuții de pace cu reprezentanții Egiptului.”[xiv] Pe 9 septembrie 1977, regele Hassan a transmis israelienilor acordul lui Sadat pentru această întâlnire, care se va desfășura pe 16 septembrie, tot în Maroc, în prezența regelui. La ea vor fi prezenți vicepremierul egiptean Tuhami (un simplu intermediar al lui Sadat) și Moshe Dayan, ambele părți expunându-și cu această ocazie solicitările în vederea semnării unui acord de pace. [xv]

      Finalul acestui proces este cunoscut de toată lumea: în vara anului 1978 Begin și Sadat se întâlnesc la Camp David, ajungând la un acord istoric grație medierii președintelui american Jimmy Carter. Urmează Premiul Nobel pentru Pace și semnarea, în martie 1979, pe peluza Casei Albe, a Tratatului de Pace dintre Israel și Egipt, state a căror tradiție de rivalitate dura încă de la Ieșirea lui Moise… Pentru acest gest istoric, Sadat va fi ucis de către islamiști în octombrie 1981.

       Cine l-a ucis pe Sadat. Proto-al-Qaeda

       Decizia islamiștilor egipteni de a-l ucide pe Anwar Sadat s-a conturat în anii 1977-1979, pe fondul a două evenimente cruciale. După ce Sadat a zburat la Tel Aviv și a vorbit în Knesset, acceptând peste doi ani semnarea unui tratat de pace cu Israel, ”pedepsirea” sa de către jihadiști devenise inevitabilă. Revoluția islamică din Iran, din 1979, a făcut ca jihadiştii egipteni să spere că asasinarea lui Sadat poate deveni doar momentul de deschidere al unei lovituri de stat care să transforme Egiptul în prima mare teocrație sunnită (regimul de la Teheran fiind unul șiit).

       Inspiratorul ideologic al conspirației jihadiste din 1981 a fost Muhammad Abd al-Salam Faraj, părintele spiritual al grupării al-Jihad. Faraj a fost, în fapt, alături de Sayyid Qutb, cel mai influent gânditor jihadist care va pregăti ideologia al-Qaeda. În Obligația Neglijată (Al Farida al-Ghaiba), cartea sa definitorie, Faraj va proclama că jihadul (ca luptă armată, nu doar ca efort interior) reprezintă o obligație fundamentală a fiecărui musulman – obligație care a fost ignorată în ultimele secole, lucru care a dus la o prăbușire a puterii islamice. Jihadul nu trebuie dus doar împotriva rivalilor ne-musulmani, ci și împotriva liderilor politici musulmani care nu acceptă că statul trebuie să fie pus în slujba lui Allah. Acești lideri sunt numiți de Faraj ”apostați”, fiind comparați cu Ginghis-Han sau Faraon. Ca atare, devine obligația fiecărui musulman pios să îi ucidă pentru a face posibilă instaurerea unui teocrații islamice autentice. Muhammad Abd al-Salam Faraj nu va fi doar un teoretician al ”regicidului”: el va organiza gruparea al-Jihad, unind sub umbrela acesteia un grup jihadist din Assiut (sudul Egiptului) cu un grup din Cairo, de unde venea și Ayman al-Zawahiri. [xvi]

Pentru a reuși în complotul împotriva lui Sadat, al-Jihad avea nevoie însă de două personaje-cheie: un militar important, dispus să participe la conspirație, dar și de un teolog și predicator important, dispus să semneze o fatwa prin care uciderea lui Sadat este autorizată. Primul va fi colonelul Abbud al-Zumar (informațiile militare), care din 1979 va fi convins că Sadat va avea soarta șahului iranian, urmând să fie măturat de o revoluție populară islamistă. Al-Zumar își va folosi poziția pentru a asigura plutonului locotententului Islambouli prezența la parada militară din octombrie 1981. Fatwa care comanda asasinarea lui Sadat va fi scrisă de ”șeicul orb” Omar Abdel-Rahman, imam al unei moschei din al-Fayoum, profesor de teologie în Assiut și mentor al grupării islamiste Gamaat Islamiyya (Grupurile Islamice). [xvii]

După uciderea lui Sadat, proiectul unei revoluții islamiste sunnite a eșuat rapid, nefiind susținută de populație. Egiptul nu a cunoscut soarta Iranului. Conspiratorii au fost prinși și judecați. Faraj și Islambouli au fost executați, iar al-Zumar a fost condamnat la o lungă detenție, întinsă până în zilele noastre (a fost eliberat recent). Pe de altă parte, figurile considerate de rang secund în cadrul al-Jihad, neimplicate direct în asasinat, precum Abdel-Rahman și Ayman al-Zawahiri, vor fi eliberate și încurajate să caute alte baze jihadiste.

Din exilul lor se vor naște al-Qaeda și globalizarea islamului.


[i] Marc Sageman, Understanding terror networks, PENN, Philadelphia, p. 33

[ii] Randall D. Law, Istoria Terorismului: de la asiriani la jihadiști, Editura Corint, București, 2017, p 460

[iii] Terje Rod-Larsen, Nur Laiq, Fabrice Aidan, The Search for Peace in the Arab-Israeli Conflict: a compendium of Documents and Analysis, Oxford, Oxford University Press, 2014 , p 612

[iv] Zeev Schiff, A history of the Israeli Army, New York, Macmillan Publishing Company, 1995, p 144

[v] Anita Shapira, Israel: A History, Londra, Weidenfeld&Nicolson, 2015, p 319

[vi] Joseph Finklestone, Anwar Sadat – Visionary who Dared, London, Frank Cass, 2003, p 74

[vii] Peter Mansfield, O istorie a Orientului Mijlociu, Bucureşti, Humanitas 2015, p 308-319

[viii] Gerald M. Steinberg and Ziv Rubinovitz, Menachem Begin and the Israel-Egypt Peace Process: Between Ideology and Political Realism, Bloomington, Indiana University Press, 2019, pp 70-71

[ix] Anwar el-Sadat, In Search of Identity: an Autobiography, New York, Harper&Row Publishers, 1978, pp 305-306

[x] Jewish Telegraphic Agency, Sadat Says He Decided to Negotiate with Begin After Ceausescu Told Him Begin Genuinely Wanted Peace, 29 decembrie 1977

[xi] Ofer Aderet, Behind the Scenes of Anwar Sadat's Historic Visit to Jerusalem, Haaretz, 27 noiembrie 2012

[xii]https://mfa.gov.il/MFA/ForeignPolicy/MFADocuments/Yearbook3/Pages/38%20Joint%20statement%20Begin-Manescu-%20Bucharest-%2030%20Au.aspx

[xiii] Jewish Telegraphic Agency - JTA, The Hassan-israeli Connection, 24 iulie 1986

[xiv] Moshe Dayan, Breakthrough: a Personal Account of the Egypt-Israel Peace Negociation, New York, Albert Knopf, 1981, p 38

[xv] William B. Quandt, Camp David: Peacemaking and Politics, Washington D.C,. The Brookings Institution, 1986, p 206

[xvi] Euben Roxanne L., Zaman Muhammad Qasim, Princeton Readings in Islamsts Thoughts, Princeton University Press, New Jersey, 2009, p 327

[xvii] Ibid, p 345

 

Bibliografie:

 Yaacov Bar-Siman-Tov, Israel and the Peace Process 1977-1982: in Search of Legitimacy for Peace, New York, State University of New York Press, 1994

 Gerald M. Steinberg and Ziv Rubinovitz, Menachem Begin and the Israel-Egypt Peace Process: Between Ideology and Political Realism, Bloomington, Indiana University Press, 2019

Moshe Dayan, Breakthrough: a Personal Account of the Egypt-Israel Peace Negociation, New York, Albert Knopf, 1981.

 Moshe Dayan, Istoria vieții mele, București, Editura Enciclopedică, 2001

 Mordechai Bar-On, Moshe Dayan: Israel's Controversial Hero, New Haven, Yale University Press, 2012.

 Ezer Weizmann, The Battle for Peace, Toronto, Bantam Books, 1981

 Nahum Goldmann, The Autobiography of Nahum Goldmann: Sixty Years of Jewish Life, New York, Holt, Rinehart and Winston, 1969

 Nahum Goldmann, The Jewish Paradox, New York, Grosset & Dunlap, 1978

 Ariel Sharon, David Chanoff, Warrior, The Autobiography of Ariel Sharon, Touchstone, New York, 2001

Gideon Rafael, Destination Peace: Three Decades of Israeli Foreing Policy. A personal memoir, New York, Stein and Day Publishers, 1981

 William B. Quandt, Camp David: Peacemaking and Politics, Washington D.C,. The Brookings Institution, 1986

 Kenneth W. Stein, Heroic Diplomacy: Sadat, Kissinger, Carter, Begin, and the Quest for Arab-Israeli Peace, New York, Routledge, 1999

 Lawrence Wright, Thirteen Days in September: The Dramatic Story of the Struggle for Peace, New York, Vintage Books, 2015.

Jimmy Carter, The Blood of Abraham, Boston, Houghton Mifflin Company, 1985

 Jimmy Carter, Keeping Faith: Memoirs of a President, New York, Bantam Books, 1982

 Zbigniew Brzezinsky, Power and Principle: Memoirs of the National Security Adviser, 1977-1982, New York, Farrar, Strauss, Giroux, 1983

 Public Papers of the Presidents: Jimmy Carter, 1977, vol I, Washington DC, Government Printing Office, 1977

 Public Papers of the Presidents: Jimmy Carter, 1977, vol II, Washington DC, Government Printing Office, 1978

 Public Papers of the Presidents: Jimmy Carter, 1978, vol I, Washington DC, Government Printing Office, 1979

 Mohamed Heikal, Secret Channels: The Inside Story of Arab-Israeli Peace Negociations, London, HarperCollins Publishers, 1996.

 Mohamed Ibrahim Kamel, The Camp David Accords: A Testimony, London, KPI, 1986

 Anwar el-Sadat, In Search of Identity: an Autobiography, New York, Harper&Row Publishers, 1978

 Boutros Boutros-Gali, Egypt's Road to Jerusalem: A Diplomat's Story of the Struggle for Peace in the Middle East, New York, Random House, 1997

 Terje Rod-Larsen, Nur Laiq, Fabrice Aidan, The Search for Peace in the Arab-Israeli Conflict: a Compendium of Documents and Analysis, Oxford, Oxford University Press, 2014.

 Itamar Rabinovich, Jehuda Reinharz, Israel in the Middle East: Documents and readings on society, politics and foreign relations, pre-1948 to the present, Brandeis University Press, Waltham, 2008

 Abraham Rabinovich, The Yom Kippur War: The Epic Encounter that Transformed the Middle East, New York, Schoncken Books, 2017

 Edward Luttwak, Dan Horowitz, New York, The Israeli Army, Harper and Row Publishers, 1975

Zeev Schiff, A history of the Israeli Army, New York, Macmillan Publishing Company, 1995

Abraham Rabinovich, The Yom Kippur War: The Epic Encounter that Transformed the Middle East, New York, Schocken Books , 2017

Ronald Ranta, Political Decision Making and Non-Decisions. The case of Israel and the Occupied Territories, Palgravee Macmillan, UK, 2015

Joseph Finklestone, Anwar Sadat, Visionary Who Dared, Frank Cass Publishers, 2003

Hamdy Sobhy Abouseada, The Crossing of the Suez Canal, October 6, 1973 (The Ramadan War), US Army War College

General Jacob Even and Colonel Simcha B. Maoz, At the Decisive Point in the Sinai: Generalship in the Yom Kippur War, University Press of Kentucky, 2017

 Dr. George W. Gawrych, The 1973 Arab-Israel War: The Albatros of decisive victory, Combat Studies Institute, US Army Command and General Staff College, 1996

John Laffin, Mike Chappell-illustrations, The Israely Army in the Middle East, 1949-1973, Osprey Publishing

Edgar O’Ballance, No Victor, No Vanquished: The Yom Kippur War, Barrie & Jenkins Publishing, 1975

Chaliand Gerard, Blin Arnaud (ed.), Istoria terorismului. Din Antichitate până la Daesh, Editura Polirom, 2018, Iași

Euben Roxanne L., Zaman Muhammad Qasim, Princeton Readings in Islamsts Thoughts, Princeton University Press, New Jersey, 2009

Fisk Robert, The Great War for Civilisation: The Conquest of the Middle East, Harper Perennial, Londra, 2006

Gerges Fawaz A., The rise and fall of alQaeda, Oxford University Press, SUA, 2014

Gurski Phil, Western foreign fighters; the threat to homeland and international security, Rowman & Littlefield, 2017

R Meijer, Global Salafism: Islam’s New Religious Movement, Londra/New York: Hurst/Columbia University Press, 2009

Hourani Albert, Istoria popoarelor arabe, Editura Polirom, Iași, 2015

Jackson Roy, Fifty Key Figures in Islam, Routledge, New York, 2006 Kennedy Hugh, The Caliphate, Penguin Random House, MB, 2016

Kepel Gilles, Fitna. Guerre au coeur de l’islam, Paris, Gallimard, 2004

Kepel Gilles, The Roots of Radical Islam, Londra, Saqi Books, 2005 Kepel Gilles, Milelli JeanPierre, Al Qaeda in its own Words, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, 2009

Law  Randall D., Istoria terorismului. De  la  asirieni la jihadiști, Editura Corint, București, 2017

Lentini Pete, Neojihadism: towards a New Understanding of Terrorism and Extremism, Edward Elgar Publishing, MB, 2013

Lewis Bernard, From Babel to Dragomans, Oxford University Press, New York, 2004

Lewis Bernand, Istoria Orientului Mijlociu: de la apariția creștinismului până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2014

Maher Shiraz, SalafiJihadism: The History of an Idea, Penguin Books, MB, 2016

Mansfield Peter, O istorie a Orientului Mijlociu, Editura Humanitas, București, 2015

Mansoor Moaddel, Islamic Modernism, Nationalism and Fundamentalism: Episode and Discourse, The University of Chicago Press, Chicago, 2005

Mitchell Richard P., The Society of the Muslim Brothers, Oxford University Press, New York, 1993

Sageman Marc, Understanding Terror Networks, Pennsylvania: University of Pennsylvania Press, 2004

Schimd Alex P. (ed), The Routledge Handbook of Terrorism Research, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2001

Sitaru Laura, Gândirea politică arabă: conceptecheie între tradiţie și inovație, Editura Polirom, 2009

Stern Jessica, Berger J.M., Isis: The state of terror, William Collins, Londra, 2016

Warrick Joby, Flamurile Negre: Ascensiunea ISIS, Editura Black Button Books, București, 2016

Weiss Michael, Hassan Hassan, Isis: Armata Jihadului, Editura Corint, București, 2016

Wickham Carrie Rosefsky, The Muslim Brotherhood: Evolution of an Islamist Movement, New Jersey: Princeton University Press, 2013

Wiktorowicz Quintan, Anatomy of the Salafi Movement, Studies in Conflict and Terrorism, 29 (2006)