Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Alianţele volatile ale Orientului Mijlociu: între prietenii, adversităţi, clientelisme şi interese
În istoria sa modernă marcată, cu deosebire, de Acordurile Sykes-Picot din 1916, prin care Marea Britanie şi Franţa îşi împărţeau între ele vilaietele şi provinciile otomane ale Orientului Mijlociu, apoi, în 1947, de faimoasa „Rezoluţie de Partaj” prin care ONU împărţea Palestina istorică în două entităţi separate - evreiească şi arabă palestiniană - urmată, un an mai târziu, în mai 1948, de apariţia statului Israel pe harta regională a Orientului Mijlociu, această zbuciumată parte a geografiei politice globale a cunoscut prea puţine şi efemere momente de pace. Stufoase, complexe şi, de cele mai multe ori violente, litigiile care au umbrit evoluţia Orientului Mijlociu au angrenat combinaţii complicate de succesiuni ale actorilor implicaţi, fără ca aceasta să schimbe semnificativ esenţa şi mizele conflictului însuşi.

          Un preambul 

          În istoria sa modernă marcată, cu deosebire, de Acordurile Sykes-Picot din 1916, prin care Marea Britanie şi Franţa îşi împărţeau între ele vilaietele şi provinciile otomane ale Orientului Mijlociu, apoi, în 1947, de faimoasa „Rezoluţie de Partaj” prin care ONU împărţea Palestina istorică în două entităţi separate - evreiească şi arabă palestiniană - urmată, un an mai târziu, în mai 1948, de apariţia statului Israel pe harta regională a Orientului Mijlociu, această zbuciumată parte a geografiei politice globale a cunoscut prea puţine şi efemere momente de pace. Stufoase, complexe şi, de cele mai multe ori violente, litigiile care au umbrit evoluţia Orientului Mijlociu au angrenat combinaţii complicate de succesiuni ale actorilor implicaţi, fără ca aceasta să schimbe semnificativ esenţa şi mizele conflictului însuşi. Cu toate acestea, au generat o continuă şi variată succesiune de alianţe mai mult sau mai puţin durabile, fie între actorii regionali, fie între aceștia şi una sau alta dintre marile puteri ale lumii postbelice şi Războiului Rece, fie, mai rar, între acestea din urmă. Alianţele continuă să apară şi să dispară şi în zilele noastre, construite fiind pe aceleaşi principii perene ale intereselor mercantile precum şi pe temeliile conjuncturii, ale clientelismului, ale ignorării sau supralicitării deformatoare ale codului impus de litera şi spiritul dreptului şi justiţiei internaţionale. Un asemenea fenomen al apariţiei şi dispariţiei alianţelor, parteneriatelor, axelor, blocurilor a cunoscut şi cunoaşte o amplificare accelerată sub impulsul a cel puţin trei factori majori. Aceștia sunt: încheierea Războiului Rece şi prăbuşirea „Cortinei de Fier” dintre Est şi Vest, atentatele teroriste de la 11 septembrie şi războaiele care i-au succedat, explozia fenomenului jihadist terorist islamic cu dimensiuni globale şi aşa-numita „Primăvară arabă”, cu întreg cortegiul dezamăgirilor în care aceasta a eşuat.

         Raporturile fluctuante de forţe şi alte numeroase rivalităţi şi calcule geostrategice centrifuge, cu toate războaiele şi confruntările hibride, sau prin interpuşi, au adus pe fronturile de luptă militare, economice, comerciale, energetice și/sau politice noi actori şi realinieri care trasează actuala configuraţie a reliefului politic şi strategic al Orientului Mijlociu.

          Schiţă de peisaj

          Rândurile de faţă îşi propun să ofere un tablou schiţat al principalelor polarizări de forţe care, sub diverse denumiri, contribuie la particularizarea identităţii geostrategice actuale a regiunii Orientului Mijlociu.

         1. „Alianţa" sau „axa” care aduce alături Federaţia Rusă, Turcia şi Iran.

         Aceste țări nu sunt părţi propriu-zise ale Orientului Mijlociu, fiecare în parte are priorităţi şi interese diferite dacă nu chiar divergenţe, însă au în comun autoimpunerea ca puteri decidente în ceea ce priveşte spinoasele dosare conflictuale ale acestei regiuni geopolitice. Un obiectiv comun este războiul civil sirian, care a devenit elementul de coeziune impus de evoluţii conjuncturale. În pofida paşilor pozitivi realizaţi până acum în direcţia unei soluţionări a chestiunii siriene, această axă a fost şi continuă să fie una problematică şi ambiguă. Chiar dacă Rusia şi Iranul îşi pot justifica intervenţia în Siria prin faptul că aceasta a fost cerută de către regimul de la Damasc, realitatea arată, tot mai frecvent, că, în ce o privește, Rusia nu este dispusă să accepte perspectiva unui scenariu în care, după pacificarea Siriei, pe teritoriul acesteia sunt menținute forțe străine (turceşti, iraniene şi occidentale). În acelaşi timp, preşedintele Vladimir Putin este interesat de menţinerea unor relaţii funcţionale cu Israelul, stat aflat într-o profundă ostilitate cu Turcia şi Iran. Dar liderul de la Kremlin nu se distanţează nici în acest caz de pragmatismul dovedit până în prezent. Din acest punct de vedere, este interesant de menţionat că el a dat de înţeles atât lui Benjamin Netanyahu, cât şi lui Donald Trump, că Rusia este dispusă să determine o retragere a prezenţei iraniene din Siria, cu condiţia să se tragă definitiv cortina asupra conflictului ucrainean şi, în plus, decidenţii de la Tel-Aviv şi Washington să accepte o deblocare onorabilă a procesului de negociere cu Autoritatea Națională Palestiniană. În atare conjuncturi, se poate spune că „alianţa” dintre cele trei foste puteri imperiale rămâne nu numai problematică şi confuză, ci şi îndoielnică, din perspectiva durabilităţii.

         2. Asistăm, în prezent, la un proces discret de apropiere între statele arabe din Golf (mai puţin Qatar) şi Israel, având ca ţintă contracararea ambiţiilor regionale ale regimului teocratic din Teheran. Premierul Benjamin Netanyahu a efectuat, deja, o vizită oficială în Sultanatul Oman, în vreme ce Israelul întreţine contacte concrete şi punctuale, politice, militare, comerciale şi în alte domenii cu regatul Bahrein şi Emiratele Arabe Unite. Chiar și monarhia de la Riad, prin vocea prinţului moştenitor Mohammad Bin Salman, şi-a intensificat declaraţiile favorizând o apropiere strategică, militară şi informativă anti-iraniană cu statul evreu.

        3. În prezent, analiştii şi comentatorii din mass-media urmăresc cu atenţie, chiar fără a dispune de suficiente detalii, ceea ce ei numesc „Alianţa Orientului Mijlociu”, care ar fi menită să realizeze o corelaţie dinamică între marile puteri - Federaţia Rusă şi China, deocamdată - şi statele influente din regiunea Orientului Mijlociu. Originile acestui bloc virtual menit să aducă o nouă ordine regională după încheierea războaielor regionale active şi în contextul vidului de echilibru creat prin deciziile actualei administraţii de la Washington de „aducere acasă” a prezenţei militare americane din regiunea Orientului Mijlociu se regăsesc în capitala qatariană, Doha, iar iniţiativa aparţine emirului local Tamim Bin Hamad Al-Thani. În viziunea acestuia, noul „bloc” ar urma să constituie o alternativă dinamică la mecanismele osificate ale Consiliului de Cooperare al Golfului. Iniţiativa a fost salutată de Turcia, Iran, Iraq, Liban, Iordania şi Siria, în vreme ce China şi Federaţia Rusă şi-au manifestat interesul şi disponibilitatea de a se alătura acestei noi „alianţe”. Statele Unite, Israel şi Arabia Saudită au formulat aprecieri negative la adresa acesteia. Ca şi în cazul altor asemenea „alianţe anunţate”, există îndoieli cât priveşte posibilitatea ca acest proiect să devină realitate, în măsura în care se pune întrebarea dacă „alianţa” nu este doar o altă pârghie folosită de Qatar în conflictul său cu Arabia Saudită şi cu ceilalţi membri ai organizaţiei Consiliului de Cooperare al Golfului.

        4. Vom mai aminti, în sfârşit, un alt proiect de alianţă iniţiat, de data aceasta, de către Administraţia Donald Trump. Sub denumirea “Middle East Strategic Alliance” (cu acronimul MESA şi cu cognomenul “Arab NATO”), iniţiativa era concepută ca un acord holistic în care să se regăsească elemente legate de securitate şi militare, dar şi proiecte economice, energetice şi politice. De la bun început, iniţiativa americană a fost primită cu rezerve şi critici, inclusiv din partea analiştilor şi politicienilor americani şi arabi pentru care alianţa strategică era doar o tentativă a lui Donald Trump de a trece o bună parte din poverile privind securitatea şi economia în responsabilitatea statelor regionale membre, dar sub conducerea SUA şi fără ca Washingtonul să-şi asume responsabilităţi de apărare a aliaţilor din această „coaliţie strategică a noului Orient Mijlociu”. Alianţa a sucombat înainte de a se naşte. Disensiunile existente între Qatar şi restul monarhiilor arabe din cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului, dar şi discrepanţele între prioritățile de securitate şi clivajele care separă poziţiile statelor vizate în problemele regionale, precum conflictul cu Republica Isamică Iran, sau evaluările diferite şi contradictorii în ceea ce priveşte islamul politic, inclusiv, mişcarea Fraţilor Musulmani, s-au aflat printre principalele probleme care au împiedicat concretizarea iniţiativei americane şi qatariene.

        Şi în acest caz a fost vorba de eşecul experimentat şi de alte asemenea alianţe volatile, precum alianța militară a Pactului de la Baghdad (1955-1979), devenită CENTO, care îşi propunea să constituie o stavilă în faţa avansului comunist sovietic către regiunea Orientului Mijlociu şi Asia de Vest. Astfel, se poate spune că practica alianţelor în această parte a lumii a avut, de-a lungul istoriei moderne şi are şi în zilele noastre, un destin ingrat, fie prin lipsa de consistenţă, fie prin naşterea prematură, fie prin decesul chiar înainte de apariţie.

 

         De la alianţe la parteneri

         Statele din jumătatea estică şi centrală a continentului european, din care zece sunt membre ale Tratatului Atlanticului de Nord, promovează o relaţie de parteneriat cu Statele Unite - bazată în general pe supremația decizională a Wasingtonului şi pe susţinerea politicilor orientale ale administraţiei. În schimb, în tabăra vestică a Europei şi în Canada nu lipsesc rezervele şi reticenţele guvernamentale cât priveşte politica pe care preşedintele Donald Trump o promovează în legătură cu dosarele conflictuale ale Orientului Mijlociu. Este vorba îndeosebi de contenciosul cu regimul islamic din Teheran, de războiul civil din Siria şi de problema palestiniană.

       Trecând către arealul însuşi al regiunii Orientului Mijlociu se va constata că, de-a lungul timpului, Statele Unite au reuşit să construiască un vast sistem de parteneriate bilaterale care, fără a fi imune la şocuri, disensiuni şi stagnări constituie, în comun, tot atâtea puncte de sprijin şi capete de pod pentru prezenţa politică şi militară americană în această regiune (vezi imaginea).

        Federaţia Rusă, graţie politicii implementate în tratarea războiului civil sirian şi în relaţiile cu statele regionale, a atins un punct apropiat de apogeu cât priveşte revenirea şi consolidarea prezenţei şi influenţei sale orientale. Arabia Saudită, Turcia şi Iranul acţionează cu acribie pentru a-şi lărgi amploarea şi statutul de puteri regionale de primă mână, în timp ce Statele Unite rămân, cel puţin în lumina realităţilor prezente, singura putere omniprezentă şi omnipotentă în administrarea geopolitică şi geostrategică a Orientului Mijlociu.

        În aceste conjuncturi, un loc aparte îl are Turcia, membru fondator al NATO şi deţinătoare a celei de-a doua armate ca mărime în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Turcia este și un avanpost fundamental al politicilor regionale americane, în pofida fluctuaţiilor pe care le cunosc relaţiile turco-americane. Acestea au apărut, în bună măsură, pe fondul evoluţiei oscilante şi sinusoidale a deciziilor şi abordărilor imprevizibile, atât ale liderului de la Casa Albă, cât şi ale preşedintelui Recep Tayyp Erdogan. Un atu forte în acest sens îl oferă baza aeriană americană de la Incirlik, din sudul Turciei, care adăposteşte, între alte unități, şi un arsenal nuclear căruia i se alătură vectorii de transport la ţinte, respectiv bombardierele strategice B-52.

 

Sursa: les Clés du Moyen Orient, htttps://lesclesdumoyenorient.com

        Fără a fi membru al NATO sau al unei alianţe regionale durabile, Regatul Hașemit al Iordaniei se situează, la nivelul Orientului Mijlociu arab, printre cei mai loiali aliaţi a Statelor Unite, această ţară având şi atuul de a fi al doilea stat arab (după Egipt) care a încheiat un tratat de pace cu Israelul. În plus,  deține un rol dinamic în abordarea căilor posibile de soluţionare a spinoasei probleme palestiniene. În plan militar, Iordania a găzduit amplasamentele militare aeriene americane din cadrul coaliţiei internaţionale împotriva fenomenului terorist-islamist şi al grupării radical-extremiste Statul Islamic/Daish.

       În egală măsură, Egiptul, beneficiar al unei asistenţe financiare americane substanţiale, cu finalităţi militare şi de securitate, deţine un loc aparte în ecuaţia regională a Statelor Unite ale Americii.

        În Peninsula Arabică şi pe coasta răsăriteană a acesteia, monarhiile arabe, în frunte cu Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, dar şi Bahrein, Kuwait, Qatar şi sultanatul Oman, pot fi considerate drept principalii aliaţi arabi ai Statelor Unite în spaţiul arabofon al Orientului Mijlociu. Abordate din perspectiva situării lor strategice, dar şi ca deţinători ai unui loc pivot pe piaţa globală a hidrocarburilor, ca importantă piaţă de desfacere pentru industria americană de armament şi ca state care dezavuează, la unison cu Washingtonul, regimul iranian şi politicile acestuia, aceste state ocupă un loc de frunte pe agenda diplomaţiei americane regionale.

        Abordând regiunea din perspectiva „Marelui Orient Mijlociu” vom constata că în proximitatea asiatică se află Irak. Acest stat nu a dat uitării invazia şi ocupaţia americană din 2003-2011, motiv pentru care întreţine relaţii intense - oficiale şi confidenţiale - cu Iran. Pe de altă parte, derulează şi cu Statele Unite relaţii care ar putea fi comparate cu un soi de mariaj catolic nu lipsit de asperităţi. Mai departe, Afghanistan, Pakistan, Yemen, în sudul Peninsulei Arabice şi Djibouti, în Cornul Africii, se prezintă ca state aliate clientelare ale Americii, de care sunt în bună măsură dependente cât priveşte asistenţa financiară (americană) şi cu care relaţiile sunt expuse la evoluţiile spaţiului geostrategic, geopolitic şi militar.

* *

        O tradiţie durabilă în relaţionarea externă a Statelor Unite face ca diplomaţia americană - indiferent de coloratura politică a acesteia - să împartă comunitatea internaţională în două tabere. Acestea sunt alcătuite, în retorica obişnuită, din aşa numiţii good guys (băieţii buni), pe de-o parte. Este vorba despre statele sau comunitatea de state care corespund intereselor naţionale şi geostrategice ale Americii şi care, astfel, oferă rezervorul din care sunt selectate prieteniile, parteneriatele şi alianţele. De cealaltă parte, ne referim la cei care sunt grupaţi sub denumirea generică de bad guys (băieţii răi) și care constituie categoria statelor clasificabile drept inamicale şi chiar ameninţătoare pentru interesele şi planurile Administraţiilor de peste Ocean. Problema istorică, în ambele cazuri, este aceea că, din punct de vedere al rezilienţei, nu se poate vorbi în termeni categorici despre imuabilitatea acestei paradigme taxonomice, în măsura în care, dintr-un motiv sau altul, cei buni pot să nu mai fie consideraţi ca atare după ce şi-au epuizat potenţialul de avantaje pentru America. Și cei răi îşi pot revizui ostilitatea pentru a trece la extremitatea opusă, a bunelor relaţii cu „America First”. Ne referim, în definitiv, la o evoluţie firească şi la fel de veche ca istoria alianţelor dintre Statele Unite şi restul „băieţilor” care alcătuiesc restul comunității internaţionale. Astfel, practica alianţelor volatile nu este decât un simplu instrument, valabil în circumstanţe la fel de volatile, pentru satisfacerea intereselor conjuncturale fie ale celor puternici, fie ale celor care vor să fie puternici sau mai puternici pe o perioadă limitată de timp. Nimic nou sub soare.