Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Epidemiile marelui Orient Mijlociu
De la începutul anului şi chiar mai devreme, lumea a fost acaparată, cu valorile, frustrările, nedumeririle sale şi, mai ales, cu cifrele înspăimântătoare care cuantifică numărul celor învinşi de miasmele otrăvitoare ale ucigătorului COVID-19. Despre această lume bolnavă s-au scris rafturi întregi de cărţi în care leit-motivul obsedant a fost întrebarea dacă „lumea de după” va mai fi aşa cum am ştiut-o mai înainte.

De la începutul anului şi chiar mai devreme, lumea a fost acaparată, cu valorile, frustrările, nedumeririle sale şi, mai ales, cu cifrele înspăimântătoare care cuantifică numărul celor învinşi de miasmele otrăvitoare ale ucigătorului COVID-19. Despre această lume bolnavă s-au scris rafturi întregi de cărţi în care leit-motivul obsedant a fost întrebarea dacă „lumea de după” va mai fi aşa cum am ştiut-o mai înainte. Nu s-au uitat nici epidemiile pe care comunitatea omenească le-a cunoscut pe lunga sa cale către civilizaţie şi supravieţuire, după cum nu au fost date uitării nici nostalgiile clipelor ludice cu plajele lor, cu bucuria locurilor exotice, cu normalitatea cutumiară ameninţată să nu mai fie. Dar câţi dintre noi au mai avut vreme ca, în izolarea şi „distanţarea socială” impusă prin edicte oficiale, sau în înfrigurata aşteptare a întoarcerii la „normalitatea” simplă a existenţei cotidiene, să mai conştientizeze, cel puţin ca un târziu învăţământ desprins din cartea propriei noastre istorii, că la umbra acestei pandemii înnobilată cu apelativul „Corona”, o altă maladie continuă - cu discreţie din partea decidenţilor, cu dezinteres din partea mijloacelor de informare în masă şi cu cinism din partea actorilor înșişi, pentru care harta politică a lumii este o simplă tablă de şah.

Maladia aceasta se numeşte război și, care spre deosebire de alte boli, are o taxonomie pe cât de stufoasă, pe atât de nocivă. Enumerarea speciilor şi încrengăturilor ar fi prea lungă şi inutilă, fiind, deja, prea cunoscută şi prea de multe ori trăită. Nu mai este vorba, astăzi (încă), de dimensiunea mondializată a fenomenului. Mai lesne de pronunţat şi mai eficient de purtat, vorbim de război atipic, civil, confesional, de război prin interpuşi sau „francize” de război şi enumerarea ar putea continua, punându-l în încurcătură până şi pe Sfântul Augustin, el însuși teoretician al conceptului de „bellum justum” – războiul drept.

În tot acest interval de aparentă acalmie, „Noul” şi „Marele” Orient Mijlociu – una dintre cele mai incendiare zone ale geografiei politice globale – a rămas la fel de fierbinte. În pofida celor văzute prin fantele cortinei pandemice, realităţile de aici se desfăşoară în ritmuri chiar mai alerte către o continuare ascensională a stării de pace nesigură, ca preambul al altor orizonturi nu mai puţin belicoase. Aşadar, ce se mai întâmplă în acest Orient Mijlociu „Mare" şi „Nou”, întins din subcontinentul indian până la Marea Mediterană?

Afghanistan: de la Soleimani, la noul război de franciză?

La 3 ianuarie 2020, în temeiul unui ordin executiv semnat de preşedintele Donald Trump, drone americane dirijate în vecinătatea aeroportului internaţional din Baghdad au atacat cu rachete şi au prefăcut în fum şi cenuşă un convoi de automobile care îl transportau şi însoţeau pe generalul iranian Qasem Solemiani şi pe alţi lideri, gardieni şi simpatizanţi aparţinând miliţiilor irakiene şiite „Al-Hashd Al-Shaabiy” (Mobilizarea Populară). Era aşteptată punerea în aplicare a celebrei practici islamice a vendetei, iar emotivitatea internaţională a vorbit de un nou război pustiitor între yankei şi mollahi. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, exceptând câteva tiruri de rachete iraniene asupra unor baze militare americane din Irak. Apoi s-a lăsat linişte. Vremelnică şi aceasta, până când vedetele rapide ale armatei iraniene au întreprins câteva raiduri de hărţuire asupra bastimentelor americane din apele Golfului.

 

Generalul iranian Soleimani cu milţieni afgani şi azeri pro-iranieni (Sursa: www.mei.edu)

La 29 februarie, în capitala qatariană Doha era semnat, după mai mulţi ani de negocieri, un armistiţiu „istoric” între coaliţia occidentală şi rebelii islamişti Talibani din Afghanistan. Acordul, la care guvernul de la Kabul nu este parte semnatară, prevedea retragerea trupelor coaliţiei occidentale în următoarele 14 luni şi un schimb de prizonieri între Talibani şi guvernul afgan al preşedintelui Ashraf Ghani. Numai că derularea acordului este îngreunată nu doar de suspiciunile reciproce ale beligeranţilor, ci şi de activarea militantismului iranian care, după semnarea acordului de la Doha, a revenit la tactica războiului prin interpuşi, ţinta principală fiind efectivele occidentale care se pregătesc să se întoarcă acasă. În acest sens, sub comanda Gardienilor Revoluţiei, Iranul a trecut la retragerea miliţiilor sale desfășurate în Siria şi care sunt în curs de dislocare în estul iranian, în zona de frontieră cu Afghanistanul. Efectivele relocate fac parte din aşa-numita „Divizia Fatimidă” (Liwa Fatimiyun, denumită asfel după onomasticul Fatima, fiica mezină a Profetului Muhammad), miliţie formată în 2014, din etnici afgani şi azeri shiiţi din Afghanistan, pentru a lupta alături de armata loialistă a preşedintelui sirian Bashar Al-Assad. În același timp, în Afghanistan au fost puse în stare de alertă efectivele ramurii afgane a miliţiilor Hezbollah.

 

  

Drapelul şi emblema Diviziei Fatimide

După ce, la 15 aprilie, ambarcaţiuni militare iraniene s-au apropiat în mod provocator de un bastiment american aflat în apele Golfului, preşedintele Donald Trump avertiza, pe reţeaua de socializare Twitter, că a ordonat marinei militare americane „să atace şi să distrugă orice vas iranian de război care se va apropia de navele noastre în largul mării”.

Dincolo de simptomele pandemiei de COVID-19, care a făcut ravagii inclusiv în America şi în Iran, simptomele războiului par a fi rezistente la terapia numită „pace”. Cu atât mai evident cu cât, atât pe malul Atlanticului, cât şi pe coastele Golfului, continuă se fie în vigoare faimosul dicton si vis pacem, para bellum.

Libia şi noul calif

În limba arabă, cuvântul Khalifa înseamnă „calif”, lexem care în semantica sa arhaică îl desemna pe urmaşul profetului Muhmammad la conducerea politică, socială, militară şi religioasă a naţiunii islamice. După primul Război Mondial, în 1924, turcul Mustafa Kemal punea capăt instituţiei califale şi califatului, prin înfrângerea în război a Turciei otomane. Tentativelor de resuscitare şi reconstrucţie a califatului li se datorează apariţia Fraţilor Musulmani, fondatori şi teoreticieni a ceea ce avea să devină, mai târziu, ideologia fundamentalistă şi încarnările sale jihadiste în care un nou calif avea să apară, în veacul al XX-lea, în persoana imamului irakian Abu Bakr Al-Baghdadi şi a minicalifatului său botezat Statul Islamic din Irak şi Levant.

Al-Baghdadi a fost trimis pe urmele mentorilor săi, Abu Mussab Al-Zarqawi şi Osama Bin Laden şi lumea a răsuflat uşurată, ca după trezirea dintr-un coşmar.

Numai printr-o coincidenţă lexicală, dar legată, chiar dacă într-o mai mică măsură – cel puţin în opinia unor politicieni ai Occidentului european şi american – de fapte care i-ar putea atrage acuzaţia de „criminal de război”, în altă parte a Marelui şi Noului Orient Mijlociu a mai apărut un calif.

Locul apariţiei este fosta Mare Jamahirie Libiană a colonelului Muammar Al-Gaddafi, iar noul Khalifa este feldmareşalul Khalifa Haftar, fost general sub comanda lui Gaddafi, fost oponent al acestuia odată cu izbucnirea „primăverii arabe” şi a primului război civil libian, în prezent comandant al autointitulatei Armate Naţionale Libiene, în cel de-al doilea război civil din fosta Jamahirie - în plină desfăşurare de trei ani. În prima decadă a lunii mai a.c. Khalifa Haftar s-a autoproclamat un fel de calif, rebotezat guvernator peste partea răsăriteană a ţării.

 

Khalifa Haftar (Sursa: www.cursdeguvernare.ro)

Sub comanda sa, la 19 mai 2019 Armata Naţională Libiană s-a angajat împotriva Guvernului de Conciliere Naţională, cu sediul în capitala Tripoli, recunoscut de comunitatea internaţională şi având în componenţa sa numeroasele miliţii islamiste libiene, inclusiv organizaţia Fraţilor Musulmani şi foşti combatanţi, convertiţi la democraţie, ai fostului „Stat Islamic” ISIS/Daesh. Niciunul din demersurile ONU şi în general ale comunităţii internaţionale nu au reuşit să determine încetarea războiului civil şi să aducă părţile beligerante la aceeaşi masă a dialogului.

În timp ce generalul Khalifa Haftar beneficiază de susţinere puternică din partea Rusiei (inclusiv cu mercenari din celebra formaţie „Wagner”), la 4 ianuarie 2020 parlamentul turc aprobă o moţiune care îl autorizează pe preşedintele Recep Tayyp Erdogan să trimită efective militare şi armament în Libia ca sprijin pentru Guvernul de Conciliere Naţională condus de Fayez Al-Sarraj. Intervenţia a avut cel puţin două consecinţe imediate. Pe de-o parte, echilibrul de forţe dintre aramata lui Khalifa Haftar şi guvernul Sarraj fost modificat abrupt în favoarea celui  de-al doilea. Pe de altă parte, a fost remarcată o activizare consistentă a mişcării Fraţilor Musulmani, cu reverberaţii încurajatoare şi pentru activismul violent al filialelor acestia, îndeosebi în Egipt.

Imixtiunea factorului religios în justificarea intervenţiei turceşti a făcut ca războiul civil să se intensifice, fără perspectivele unei reveniri la dialog... Nici măcar de teama faţă de ameninţările pandemiei Corona!

*

Privind harta actuală a conflictelor şi ingerinţelor care, de la începutul acestui an, au continuat să erodeze şi să inflameze cerul şi pământul Marelui Orient Mijlociu, vom constata că în acest spaţiu conflictual sunt active focare militare în cinci state, în vreme ce lista statelor mai mici sau mai mari, regionale sau extra-regionale implicate direct în aceste războaie depăşeşte cifra 15. Ingerinţe care evoluează între interese mercantile, neputinţe şi lipsa de voinţă politică din partea actorilor de pe front, pe de-o parte şi a comunităţii internaţionale, de altă parte.