Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Interviu cu Valentin Lazea, economist şef BNR: „Cea mai mare greșeală ar fi să considerăm că această pandemie constituie un element singular”
Pandemia de COVID-19 a adus noi provocări care impun o nouă reflecție cu privire la dezvoltarea sănătoasă a diferitelor sectoare din economie. Post-pandemie, perspectivele asupra apariției unei crize economice și sociale, plasează statele afectate în ipostaza de a lua măsuri cu un puternic impact în societate.

Valentin LAZEA

07/05/2020 Regiune: Global Tema: Teme diverse

Valentin Lazea, economist şef al Băncii Naţionale a României, a analizat perspectivele şi provocările de redresare economică în raport cu perspectivele post-pandemie, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea pentru Pulsul Geostrategic.


Vladimir-Adrian Costea: În plin proces de reflecție privind perspectivele post-pandemie, cum vedeți dumneavoastră viitorul economiei Românești? Care sunt scenariile privind apariția unei crize economice și sociale provocată de pandemia de COVID-19?

Valentin Lazea: Ar fi fost bine dacă pandemia ar fi declanșat un proces de reflecție, dar acest lucru nu s-a întâmplat, din păcate, nici în România, nici în lume. Toți sunt convinși că lucrurile erau în ordine așa cum erau și că, cu cât se va reveni mai repede la status quo ante, cu atât mai bine. Ori, un proces de reflecție ar fi dus la (cel puțin) următoarele concluzii:

- modelul de creștere dinainte de 2020 era profund nesustenabil, atât din punct de vedere ecologic (consuma mai multe resurse decât produce Terra), cât și din punct de vedere al creșterii datoriei private și guvernamentale. Ambele trăsături înseamnă aruncarea unor poveri nemeritate asupra generațiilor viitoare (pentru ca noi să putem trăi peste posibilități), în speranța că progresul tehnologic va rezolva, singur, pe termen lung, aceste probleme;

 - modelul economic existent în lume presupune că între o viață sănătoasă (pentru sine, pentru copii și pentru nepoți) și o viață îndestulată, majoritatea oamenilor vor alege viața îndestulată. Ar fi trebuit ca măcar această pandemie să ne fi schimbat această convingere, dar se pare că nu a făcut-o. Concret, modelul economic actual, care produce bunuri inutile (făcute să pară „utile” de publicitate, de marketing și de industria financiar-bancară) și cu durată scurtă de viață (pentru a da sens producției de masă) este prețuit mai mult decât modelul în care să fie adresate necesitățile de bază și producția de bunuri de folosință îndelungată. Iar mass media prezintă opulența și statutul material ca fiind dovada ultimă a reușitei în viață;

- au fost aruncate la coșul de gunoi chiar de către economiști (pentru a nu mai vorbi de politicieni și de publicul larg) principii sănătoase, care și-au demonstrat validitatea timp de secole: a) resursele sunt limitate și au cost de oportunitate (dacă îmi cumpăr bicicleta, nu mai pot să îmi cumpăr televizor; dacă măresc excesiv salariile, nu mai am bani pentru investiții etc); b) nu există prânz gratuit (pentru orice consum pe care nu îl plătesc eu, altcineva - contribuabilii, banca, urmașii mei - va trebui să o facă); c) ce le este permis statelor puternice/ disciplinate/ deținătoare de monede care sunt rezerve internaționale nu le este permis statelor slabe/ indisciplinate/ care nu dețin monede de rezerve internaționale; d) într-o economie de piață, statul este dator să salveze viața fiecărui cetățean, dar nu este obligat să salveze fiecare întreprindere privată.

În plus față de aceste probleme, nerezolvate la nivel global, în România mai avem câteva probleme specifice:

- societatea nu s-a hotărât încă dacă dorește un welfare state (cu un nivel al serviciilor publice ca în UE, ceea ce ar presupune cheltuieli bugetare de circa 45 % din PIB) sau un stat minimal, în care să plătească impozite cât mai mici (ca în SUA, ceea ce presupune venituri bugetare sub 30% din PIB). Deoarece le vrea pe ambele - iar partidele politice de toate orientările întrețin iluzia că așa ceva ar fi posibil - avem rezultatul unor deficite bugetare mari, pe care nu avem voința politică de a le corecta fără intervenția unor actori externi;

- lipsa de separare între finanțele firmei și finanțele individului-patron au făcut posibil ca în treizeci de ani firmele să fie decapitalizate cu echivalentul a peste 30 miliarde euro (bani duși acasă de acționari, în loc să respecte condițiile de capitalizare minimă cerute de Legea 31/1990), dar acum, în criză, aceeași acționari refuză să recapitalizeze firmele aducând bani de acasă și așteaptă ca bugetul (adică noi, toți) să le vină în ajutor. Cu alte cuvinte, privatizarea câștigurilor și socializarea pierderilor.

Până când aceste teme (și altele la fel de importante) nu vor fi dezbătute deschis, nu vom avea altceva decât cicluri de avânt și prăbușire, dar în condiții materiale și financiare tot mai restrictive. Cea mai mare greșeală ar fi să considerăm că această pandemie constituie un element singular, care nu se va mai repeta în acest secol și că, de aceea, putem să utilizăm în lupta contra ei toată muniția din dotare. Este mult mai probabil ca episoade de război hibrid (cibernetic, virusologic, climatic) să survină cu recurență în următoarele decenii, astfel încât omenirea în general (și România în particular) ar trebui să își redefinească raportul cu natura și cu economia.

Ce trebuie să facă România pentru a atenua efectele crizei economice și sociale? Care sunt principalele măsuri de redresare economică pe care le vedeți fiabile în actualul context?

Criza generată de pandemie privilegiază, în mod întâmplător, acele sectoare care sunt mai sustenabile din punct de vedere ecologic și pentru care România este dotată mai bine decât alte state din UE: agricultura organică, energia din resurse regenerabile, IT-ul. Totodată, criza dezavantajează o serie de sectoare care sunt nesustenabile ecologic: turismul de masă, călătoriile cu avionul, shopping-ul, restaurantele etc. Este ca și cum Dumnezeu ne-ar forța să vedem ceea ce refuzăm să vedem de atâta timp.

Dincolo de aceasta, orice strategie de dezvoltare economică trebuie să se adreseze domeniilor care contribuie la creșterea PIB potențial: capitalul, forța de muncă, productivitatea.

Concret, dezvoltarea factorului „capital” ar trebui să aibă în vedere absorbția mai bună de fonduri comunitare, atragerea mai mare de remiteri de la lucrătorii români din străinătate, un cadru fiscal și legal predictibil, dezvoltarea Bursei de Valori. Dezvoltarea factorului „forță de muncă” presupune reforma sistemului educațional, a sistemului sanitar, prelungirea vârstei active, atragerea de imigranți calificați, atragerea lucrătorilor din diaspora. Dezvoltarea factorului „productivitate” are în vedere infrastructura rutieră și feroviară, creșterea eficienței energetice, dezvoltarea sistemului de irigații, stimularea cercetării-inovării etc. Toate acestea însă solicită bani și, ca atare, o precondiție a înfăptuirii lor este ca resursele bugetare SĂ NU FIE secătuite de măsuri precum creșterea salariilor bugetarilor fără legătură cu productivitatea muncii, creșterea pensiilor mai rapidă decât a salariilor (care le alimentează prin CAS), reducerea continuă a impozitelor și practicarea de nenumărate scutiri și exceptări. Realitatea ne arată însă că în România alegerile se câștigă de cei care promit creșteri mari de salarii (nu creșterea eficienței energetice), creșteri mari de pensii (nu stimularea cercetării-inovării), reduceri de impozite (nu dezvoltarea sistemului educațional). Societatea în ansamblul său este vinovată de alegerea unui model economic greșit (din neștiință, sărăcie sau necinste), iar partidele politice încurajează această stare de fapt, convenabilă electoral.

În ce măsură politicile de austeritate reprezintă o soluție pentru România, în acest moment?

Dacă admitem principiile a), b) și c) de la răspunsul la prima întrebare, trebuie să admitem și faptul că societatea românească a trăit, în perioada 2015-2019, cu mult peste posibilități. Acest lucru nu a părut problematic atâta timp cât în lume economia mergea, lichiditatea era abundentă și o țară precum România era finanțată (la un preț destul de piperat). În condițiile generate de pandemie, niciuna din aceste premise nu mai este actuală și va fi nevoie de o ajustare bugetară semnificativă. Dacă nu o vom face noi, de bună voie (și nu o vom face), ne-o vor impune organismele internaționale (FMI, BM, UE). Dacă nici ele nu o vor face, ne-o vor impune, brutal, piețele. Și apoi, ce înseamnă „austeritate”? A reveni cu salariile bugetarilor acolo unde este nivelul productivității? A reveni cu creșterea pensiilor sub ritmul de creștere a salariilor? A nu mai face un șvaițer din Codul Fiscal prin nenumărate scutiri și exceptări? Toate acestea se pot defini prin cuvântul „normalitate”, chiar dacă nu convine multora.

La nivel european, care sunt perspectivele de evoluție ale decalajului de dezvoltare economică dintre economiile occidentale și economiile emergente?

Perspectivele de continuare a convergenței între Estul și Vestul UE rămân la fel de valabile ca oricând, mai ales pentru statele disciplinate fiscal (Bulgaria, Cehia). Motivul îl constituie faptul că pentru statele bogate din Vest (având PIB/locuitor de peste 40.000 Euro la Paritatea Puterii de Cumpărare) este mult mai greu să crească cu un procent anual de peste 2%, chiar și în cele mai bune timpuri, ele fiind situate mai aproape de Frontiera Posibilităților de Producție (câștigurile mari au fost realizate deja). Pentru statele din Est, având PIB/locuitor sub 30.000 Euro la Paritatea Puterii de Cumpărare, creșteri ale PIB de 3-4% sunt posibile, dacă se respectă domeniile de investiții enumerate la răspunsul al doilea și dacă fondurile bugetare nu sunt risipite pe măsuri electoral-populiste (să admitem, un mare DACĂ).

Un lucru insuficient subliniat este acela că statele care preferă în locul reformelor fiscale și structurale expedientul finanțării ieftine prin achiziționarea de titluri de stat de către banca centrală (așa cum procedează Banca Centrală Europeană) devin, pe termen mediu și lung, mai fragile: ele nu mai pot trăi fără „drogul” administrat de banca centrală. Este un pericol care pândește o serie de state mai ales din Sudul UE, a căror fragilitate se va revela la fiecare criză următoare. Este un motiv în plus ca România să reziste acestei tentații facile, de monetizare de către BNR a datoriei publice, chiar dacă avem tentația de a prelua, prin mimetism, toate lucrurile proaste din experiența altora.

Opiniile prezentate sunt personale și nu implică în nici un fel Banca Națională a României.