Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Între Moscova şi Damasc: zero probleme. Deocamdată
În urmă cu 76 de ani, în luna iulie 1944, Uniunea Sovietică şi Siria - care urma să devină stat independent peste doi ani, după încheierea mandatului francez instituit prin faimoasele acorduri coloniale „Sykes-Picot” - stabileau relaţii diplomatice, marcând începutul unei perioade de raporturi bilaterale care aveau să reziste unei istorii de aproape 89 de ani.

Dinu COSTESCU

18/05/2020 Regiune: Orientul Mijlociu Tema: Conflicte

1. Un „remember"

În urmă cu 76 de ani, în luna iulie 1944, Uniunea Sovietică şi Siria - care urma să devină stat independent peste doi ani, după încheierea mandatului francez instituit prin faimoasele acorduri coloniale „Sykes-Picot” - stabileau relaţii diplomatice, marcând începutul unei perioade de raporturi bilaterale care aveau să reziste unei istorii de aproape 89 de ani.

Începând cu anul 1971, prin venirea la cârma statului a generalului alauit Hafez Al-Assad, Siria avea să fie identificată drept ţara condusă, fără încetare, de clanul alauit Al-Assad, perioadă segmentată în două etape contigui - respectiv preşedinţia lui Hafez Al-Assad, din 1971 până la dispariţia biologică a acestuia, în iunie 2000 şi perioada „republicii ereditare”, prin învestirea în demnitatea supremă în stat a fiului său, Bashar Bin Hafez Al- Assad, deţinător al fotoliului prezidenţial începând din data de 17 iulie 2000.

Cei 20 de ani de preşedinţie a lui Bashar Al-Assad nu au fost lipsiţi de convulsii şi criză cronică, astfel:

- În septembrie 2004 a avut loc adoptarea de către Organizaţia Națiunilor Unite a Rezoluţiei 1559, prin care Siria a fost somată să-şi retragă trupele din Liban (14.000 de oameni, dintr-un total iniţial de 40.000), după o prezenţă de aproape 20 de ani. La sfârşitul lunii aprilie 2005, ultimul soldat sirian părăseşte teritoriul libanez.

- La 14 februarie 2005 a avut loc asasinarea fostului premier libanez Rafik Hariri, imputată regimului Bashar Al-Assad, însă fără a se fi ajuns la o sentinţă definitivă.

- La 17 martie 2011 a fost declanșată „primăvara arabă siriană”. Pentru a împiedica o repetare a jocului de domino care înlăturase, deja, de la putere şi avea să mai pună capăt regimurilor din patru state arabe (Tunisia, Egipt, Libia și Yemen), conducerea de la Damasc optează de la bun început pentru reprimarea manu militari a revoltelor revendicative şi protestatare.

- Pe fondul haosului creat de război, la opozanţii regimului sirian se mai adaugă două forţe islamiste radicale redutabile, respectiv filiala siriană a reţelei Al-Qaida, sub numele de „Jabhat Al-Nusra” şi „Statul Islamic din Siria şi Iirak – Daish”. Armata siriană este copleşită şi ameninţată cu un colaps dezastruos.

- La 30 septembrie 2015, Federaţia Rusă intervine militar în conflictul intern din Siria alături de armata naţională, la solicitarea regimului de la  Damasc. În cei aproape cinci ani de la declanşare, intervenţia rusă schimbă ecuaţia de forţe în favoarea armatei loialiste. Pe eşichierul sirian al războiului intervin militar forţe regionale – Iranul, Turcia, Hezbollahul libanez, grupări combatante străine finanţate de state regionale, minoritatea separatistă kurdă, dar şi puteri extra-regionale între care se regăsesc, pe lângă F. Rusă, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi altele.

 S-a scris şi s-a vorbit din abundenţă despre acest război devastator, internaţionalizat şi producător activ de victime omeneşti, distrugeri materiale şi suferinţe inimaginabile, ceea ce, în indicatori nominali, înseamnă circa o jumătate de milion de morţi şi dispăruţi, câteva milioane de refugiaţi şi deplasaţi intern şi un nivel financiar minim estimat la 400 miliarde de dolari pentru procesul de reconstrucţie postbelică.

La nouă ani de la declanşarea războiului civil şi graţie ajutorului militar dinamic primit din partea lui Vladimir Putin, regimul de la  Damasc controlează peste 60% din teritoriul naţional. Totodată, analizele mediatice şi evaluările politice oficiale din lumea Orientului Mijlociu şi din comunitatea occidentală consideră că „cheia păcii în Siria se află, acum în buzunarul lui Vladimir Putin”, în condiţiile în care Federaţia Rusă şi-a consolidat o prezenţă sine-die în Siria şi, mutatis mutandis, în regiunea arabă a Orientului Mijlociu.



În lunga „lună de miere” care a durat toţi cei cinci ani de „luptă frăţească” împotriva „conspiraţiei mondiale” şi pentru „apărarea unităţii, suveranităţii și integrităţii teritoriare a Siriei” (Putin şi Bashar dixit), relaţiile dintre cei doi au avut o evoluţie foarte puţin perturbată de mărunte divergenţe, repede soluţionate. Intrarea dosarului sirian în „era diplomaţiei” şi a demersurilor politice, însă, a adus cu sine şi primele disensiuni manifestate public între liderul de la Kremlin şi „preşedintele-comandant” de la Damasc. Este adevărat că la această erupţie - de proporţii limitate şi controlabile - au contribuit şi factori externi, precum rezoluţia prin care, la 8 aprilie 2020, Organizaţia Internaţională pentru Interzicerea  Armelor Chimice (OIAC) confirma, pentru prima oară în mod oficial, acuzaţiile aduse regimului sirian în ultimii trei ani privind utilizarea arsenalului chimic împotriva opozanţilor de pe câmpul de luptă.

 

Bashar Al-Assad                       Asma Al-Assad                         Rami Makhluf

 Mai recent, la Moscova a produs iritare scandalul public izbucnit în ierarhia de vârf a clanului Assad, între preşedintele Bashar şi vărul său matern, oligarhul Rami Makhluf, considerat a fi cel mai bogat om de afaceri din Siria, dar şi un vârf al piramidei corupţiei interne. Se încălca, astfel, legea tăcerii care a făcut ca neînţelegerile din familie să fie rezolvate exclusiv în familie – o regulă respectată chiar şi atunci când, în 1984, bătrânul Hafez Al-Assad şi-a anatemizat propriul frate, doctorul Rifaat Al-Assad, pentru răzvrătire şi sete de putere şi l-a trimis într-un exil pe viaţă. Dar afacerea a fost pusă sub pecetea tăcerii. Acum este vorba de un conflict public în care, după toate aparenţele, este implicată şi prima doamnă, Asma Al-Assad. Însă asemenea „incidente” nu sunt suficient de convingătoare pentru a se putea vorbi de preludiile unui divorţ între două iubiri vechi de aproape un secol.

 2. Împuşcături cu buline de vopsea roşie

Semnalele de nemulţumire din partea Kremlinului faţă de „exagerările” lui Bashar Al-Assad au creat impresia că liderul rus practică un joc în care se trage cu buline de vopsea roşie, care se sparg la impactul cu ţinta şi marchează inamicul în culoarea sângelui - semn de avertisment prevestitor fără a răni ţinta. Iar trăgaciul nu a fost apăsat de Putin, ci de mijloace mediatice dintre cele mai apropiate de liderul Vladimir, precum publicaţiile „Ria Fan” - al căror proprietar este identificat în persoana omului de afaceri Evghenii Prigojin, pe care narativul străzii ruse îl prezintă drept „omul de casă al lui Vladimir Putin” şi patron al firmelor de mercenariat militar „Wagner”, prezente pe frontul sirian alături de armata lui Bashar Al-Assad.

În absenţa unei poziţii oficiale ruseşti, erau oarecum firești discuţii contradictorii – în Rusia – privind natura relaţiilor ruso-siriene şi măsura în care Federaţia Rusă mai are nevoie de rolul lui Bashar Al-Assad în strategia orientală a Moscovei. Dar, pe acest fond a intervenit şi o reacţie oficioasă, atunci când agenţia pro-guvernamentală de presă „Novosti” a dat publicităţii o serie de interviuri şi analize realizate cu participarea unor personalităţi ruse proeminente apropiate de cercurile puterii, tema de fond a acestei iniţiative fiind aceea a măsurii în care Moscova mai are nevoie de relaţia cu Siria. Lui Bashar Al-Assad i s-au reproşat obstinaţia şi lipsa de flexibilitate faţă de implementarea acelei reforme politice de care Rusia are absolută nevoie pentru a se putea degreva de povara siriană, păstrându-şi neştirbite privilegiile şi influenţa pe care şi-a creat-o în cinci ani de război. Iar concluzia la care a ajuns „Novosti” a fost aceea că, „deocamdată”, „Bashar Al-Assad este indispensabil” în relaţiile cu Siria. O sintagmă larg diseminată în mass-media rusească. În acest cor, o nuanţă suplimentară a adus agenţia „Svobodnaya Presa”, pentru care „Bashar rămâne indispensabil atâta vreme cât nu există sau nu a fost identificat un succesor al lui - care să fie un element de forţă, cu influenţă şi în măsură să realizete paşi concreţi către finalizarea procesului politic sirian în formula elaborată de Rusia la Astana şi pusă sub auspiciile rezoluţiilor pertinente ale cadrului internaţional oferit de procesul Geneva.

Într-o fază finală, în care se vorbeşte tot mai insistent despre reconstrucţia Siriei, Vladimir Putin cere din partea partenerului său sirian deschidere către câteva direcții de acţiune în viitorul imediat şi din perspectiva alegerilor prezidenţiale care urmează avea loc în Siria în anul 2021. Este vorba de elaborarea şi adoptarea unei noi constituţii a ţării, de acceptarea dialogului şi a negocierilor cu formaţiunile şi cu forţele opoziţiei şi de renunţarea la inflexibilitatea pe care preşedintele Bashar o manifestă faţă de relaţiile cu comunitatea internaţională (care, între altele, este chemată să contribuie la finanţarea împovărătorului proces de reconstrucţie şi de reanimare economico-socială a Siriei). Ori,  în ceea ce îl priveşte, Bashar Al-Assad este puternic ataşat ideii că Siria şi regimul Al-Assad au câştigat războiul - o victorie faţă de care regimul Assad nu este dispus la niciun fel de compromis. În aceeaşi ordine de idei, preşedintele Bashar Al-Assad rămâne fidel convingerii sale iniţiale că dacă în Siria a avut loc un război, acesta nu s-a datorat unor cauze economice și sociale interne, ci a fost rezultat al unei conspiraţii cosmice. În consecinţă, viziunea sa este, în esenţă, aceea că, de vreme ce catastrofa izbucnită în urmă cu nouă ani nu se datorează unor carenţe interne ţinând de regimul politic, ci unor comploturi externe, este logic că respectivul regim politic trebuie să rămână pentru a relua şi continua mersul Siriei către prosperitate.

 3.  Zero probleme...

 Ceea ce se întâmplă acum în relaţiile dintre Federaţia Rusă şi Siria nu constituie o noutate nici pentru Putin, nici pentru Bashar. Şi, cu atât mai puţin, nu este un semnal de ruptură. O nuanţă există, totuşi şi ea se regăseşte, paradoxal, în aceea că fiecare dintre cei doi aliaţi se consideră un câştigător al războiului şi al Siriei. Dar ambii parteneri conştientizează că un Bashar fără Putin ar fi un mare perdant al poziţiei şi viitorului său, în vreme ce un Putin fără  Bashar ar putea pierde întregul Orient Mijlociu.

În acelaşi timp, cronica colaborării ruso-siriene în războiul civil păstrează o afirmaţie - actuală şi în prezent, care a fost făcută, la vremea respectivă, de preşedintele Putin şi repetată, în mai multe ocazii, de şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov: „Rusia nu a venit în Siria pentru a-l susţine pe Bashar Al-Assad, ci pentru a apăra integritatea şi unitatea naţională a Siriei şi a poporului sirian!”

Din acest punct de vedere se poate afirma că, pentru actuala etapă a relaţiilor dintre Moscova şi Damasc este aplicabilă formula „zero probleme” lansată de fostul premier şi ministru turc de Externe, Ahmet Davutoğlu.

Rămâne de văzut dacă, în perspectiva previzibilă, se va repeta sau nu traiectoria acestei sintagme: Davutoğlu a plecat, problemele au rămas şi s-au înmulţit.