Anul 1918 a fost pentru români un an de acțiune politică majoră. La timpul respectiv românii trăiau în trei state – Regatul României, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rusiei, exemplu clasic de națiune divizată. Tânărul stat român, trecut prin faza Principatelor Unite Moldova și Țara Românească, prin alegerea la Iași și București a unui singur domn, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, dovedește că avea o elită intelectuală capabilă de acțiune politică în interes național. Situat pe cursul Dunării, statul român s-a format și datorită unui interes european la Dunăre și Marea Neagră, pentru a fi un garant al libertății navigației prin Gurile Dunării – aspecte prevăzute expres în Tratatul de pace de la Paris din 1856, de după Războiul Crimeii (1853-1856).

Materialul este disponibil momentan doar în limba engleză

Alternanța dintre război și pace, ca fenomene ciclice care au jalonat istoria societății umane din cele mai vechi timpuri, reprezintă deja un truism. Deosebit de interesant este că statistici care acoperă o perioadă de aproximativ 2500 ani demonstrează că perioadele de război întrec în frecvență perioadele de pace.

După victoria importantă obținută de Maia Sandu în fața lui Igor Dodon în turul II al alegerilor prezidențiale din 15 noiembrie 2020, mandatul președintelui ales este marcat de provocări majore pe plan intern și extern, reprezentate de așteptările cetățenilor și partenerilor de la Vest privind adoptarea unor reforme durabile, combaterea corupției, dezvoltarea economică, recalibrarea relației cu Federația Rusă, simultan cu intensificarea procesului de democratizare și europenizare.

Pentru Orientul Mijlociu și subregiunile sale conflictuale, începutul și încheierea ultimului an al deceniului pot fi puse, fără șovăială, sub semnul maximei moștenite de la poetul roman Publius Ovidius Naso - „numai prin felul în care sfârșește, o lucrare poate fi apreciată la adevărata sa valoare”.
Pentru regiunea Golfului Arabo-Persic, anul 2020 a început și s-a încheiat cu câte o „dureroasă și amară” vărsare de sânge.

Din partea editorului

După ședința Consiliului European de săptămâna trecută se poate spune că Uniunea Europeană (UE) trece printr-o perioadă dificilă.
Evoluțiile legate de Brexit nu au finalitate, iar ascensiunea Franței, datorată încercărilor președintelui său de a prelua conducerea peisajului european, confirmă cât de firavă este uniunea; următorul an va fi decisiv pentru viitorul acesteia.

Ajustarea mecanismelor de răspuns la noile provocări și amenințări - aflate în continuă dinamică la nivel global - în contextul pandemiei de COVID-19, împreună cu coordonarea și sprijinirea eforturilor statelor membre pentru a înțelege și identifica dimensiunile crizei economice, sociale și politice în orizont post-pandemie, constituite obiective prioritare pentru Organizația Națiunilor Unite.

Lumea Orientului Mijlociu a aşteptat ca pe o „Zi a tuturor timpurilor” deznodământul alegerilor prezidenţiale americane.
Atât campania electorală, cât şi declaraţiile lansate de Joe Biden prevestesc, fără doar şi poate, o schimbare stilistică şi metodică, ceea ce nu înseamnă cu necesitate o ruptură şi o distanţare de sacramentele imuabile ale politicii americane şi nici o schimbare dramatică şi revoluţionară în ceea ce priveşte acel infailibil american „soul and style of life”. Şi aceasta cu atât mai puţin cu cât regiunea de care vorbim are propriile sale structuri care nu se schimbă prin exclusivele schimbări periodice care se petrec în Manhattan.

În anul 1987, Republica Turcia şi-a depus candidatura de aderare la comunitatea unității europene, statutul oficial de țară candidată fiindu-i acceptat abia în 1999. Începute după încă 6 ani, în 2005, negocierile propriu-zise de aderare au ajuns, astăzi, “pe o linie moartă”, după descrierea făcută de Consiliul Europei.