Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Iran – China – Rusia: Un altfel de „Drum al Mătăsii”
Pentru Orientul Mijlociu și subregiunile sale conflictuale, începutul și încheierea ultimului an al deceniului pot fi puse, fără șovăială, sub semnul maximei moștenite de la poetul roman Publius Ovidius Naso - „numai prin felul în care sfârșește, o lucrare poate fi apreciată la adevărata sa valoare”.
Pentru regiunea Golfului Arabo-Persic, anul 2020 a început și s-a încheiat cu câte o „dureroasă și amară” vărsare de sânge.

I

Pentru Orientul Mijlociu și subregiunile sale conflictuale, începutul și încheierea ultimului an al deceniului pot fi puse, fără șovăială, sub semnul maximei moștenite de la poetul roman Publius Ovidius Naso, care ne spunea că „Finis coronat opus” – traductibilă prin „numai prin felul în care sfârșește, o lucrare poate fi apreciată la adevărata sa valoare”. O sentință căreia literatura sapiențială folclorică i-a adăugat și alte interpretări mai directe, cum ar fi, bunăoară, aceea potrivit căreia „ceea ce ai semănat, aceea vei culege”.

Pentru regiunea Golfului Arabo-Persic, anul 2020 a început și s-a încheiat cu câte o „dureroasă și amară” vărsare de sânge. La 3 ianuarie 2020, din dispoziția președintelui american Donald Trump, pe teritoriul și în spațiul aerian al Irakului și cu ignorarea totală a guvernului irakian „aliat”, drone și elicoptere americane îl asasinează pe generalul iranian Qasem Soleimani, comandantul „Brigăzii Al-Quds”, aripa pentru acțiuni externe a Gardienilor Revoluției Islamice din Iran. La 27 noiembrie 2020, șeful programului nuclear iranian și general al Gardienilor Revoluției, savantul atomist Mohsen Fakhrizadeh, este asasinat, lângă Teheran. Era al șaselea om de știință implicat în dezvoltarea proiectelor nucleare iraniene și trecut pe lista cercetătorilor și savanților asasinați printr-o acțiune teroristă.

Qasem Soleimani (Sursa: www.gettyimages.com) și Mohsen Fakhrizadeh (Sursa: www.bbc.com)

După cele câteva tiruri de rachete lansate, ca represalii, împotriva unor amplasamente militare americane din Irak și după seria susținută de avertismente vindicative lansate de oficiali politici și militari de la Teheran, nu au lipsit vocile care au vorbit despre perspectiva ca, după asasinarea lui Mohsen Fakhrizadeh, vendeta iraniană să fie cu mult mai dinamică și letală, cu perspectiva de a se transforma într-un război de amploare cu implicare americană și israeliană. Numai că nimic din toate acestea nu s-a adeverit. S-au adeverit, însă, spusele anticului filosof grec Heraclit, „nu poți călca apa râului de două ori în același loc”, pentru că totul este schimbare, Panta Rei, ca lege fundamentală a existenței. Întrucât privește Iranul, schimbarea fundamentală care s-a petrecut a însemnat plecarea de la Casa Albă a lui Donald Trump și a administrației sale – inventatoare (prin „ulii” săi, între care belicosul Mike Pompeo de la externe) a teoriei „presiunilor maximale” ca instrument diplomatic – și înclinarea balanței electorale în favoarea lui Joe Biden. În retorica despre intențiile sale prezidențiale, acesta a pomenit, printre priorități, trecerea cu buretele peste deciziile predecesorului său Donald Trump de retragere unilaterală a Americii, în 2018, din faimosul Acord nuclear multilateral „JCPOA - Joint Comprehensive Plan of Action” din 2015 – și revenirea la negocieri pentru reactivarea acordului inițial. În acest sens, la 10 decembrie, noul consilier american pentru securitate națională Jack Sullivan făcea cunoscută intenția noului președinte de a reveni la litera și spiritul tratatului atomic și de a oferi Iranului facilități, inclusiv financiare, pentru a determina același pas și din partea teocrației iraniene.

Numai că apa râului curge, aducând schimbare și, de data aceasta, prin vocile sale cele mai autorizate – ghidul spiritual suprem Ali Khamenei, președintele Hassan Rohani și vizirul afacerilor externe Javad Zarif – Iranul a ridicat plafonul condițiilor: „Da, revenirii la JCPOA sau negocierii unui acord „upgradat”, dar cu condiții: respectarea de către ceilalți semnatari ai Planului de acțiune a tuturor angajamentelor asumate de aceștia prin documentul adoptat în urmă cu cinci ani și ridicarea tuturor penalităților internaționale, individuale sau instituționale, aplicate de Occident împotriva Republicii Islamice.

II 

În cei patru ani de mandat, administrația Donald Trump a impus Iranului o spirală de sancțiuni maxime, mai ales după retragerea unilaterală din acordul multilateral semnat cu Iranul. Noua conducere politică a Americii, avându-l în frunte pe Joe Biden, transmite semnale pozitive cât privește revenirea la o normalitate relativă în relaționarea cu regimul teocratic din Teheran care nu a rămas inactiv, așteptând o schimbare în Biroul Oval. În toți cei patru ani de mandat ai administrației Trump, iranienii și-au consolidat piloni de susținere și de forță în perspectiva acestei schimbări care s-a produs la alegerile din noiembrie. Iar acestea se numesc China și Federația Rusă, a căror prezență economică, militară, politică și în alte segmente fundamentale ale eșichierului iranian au contribuit consistent și chiar decisiv la diminuarea lacunelor și vulnerabilităților Iranului în fața consecințele „presiunilor maxime” exercitate de fosta Administrație a lui Donald Trump, dar și în fața proiectelor și schimbărilor – deocamdată neclare – diplomației regionale a lui Joseph Biden.

Hassan Rohani și Xi Jinping (Sursa: www.asianews.it)

Din considerente ținând de strategia politicilor sale regionale și de interesele economice, dar și în contextul tensiunilor ascensionale ‏existente în relațiile bilaterale cu Statele Unite ale Americii, Beijingul a dezvoltat legături dinamice cu Republica Islamică, relații care au acoperit o largă gamă de sectoare fundamentale ale economiei iraniene, însoțite de o susținere politică și morală pentru regimul din Teheran, îndeosebi în perioada „presiunilor coercitive maximale” exercitate după anul 2018, când Donald Trump a decis retragerea unilaterală a Satelor Unite din Tratatul multilateral privitor la programele nucleare iraniene. Anterior acestei date, în 2016, Beijingul și Teheranul au semnat, ca parte a proiectului chinez „Belt and Road”, un acord cuprinzător de parteneriat pe o durată de 25 de ani, în vreme ce, în prezent, investițiile chinezești în Iran se cifrează, deja, la cca. 400 miliarde dolari – fonduri destinate, prioritar, unor proiecte pentru dezvoltare în sectoarele petrolului, gazelor naturale și rețelei iraniene de transporturi rutiere. Nu mai puțin importantă este și finanțarea și modernizarea de către partea chineză a porturilor iraniene Chabahar și Jask, din strâmtoarea Ormuz, urmând ca acestea să dispună de amenajări pentru primirea și operarea ambarcațiunilor marinei militare iraniene, China primind, în schimb, facilități de ancorare, andocare, aprovizionare și tranzit pentru bastimentele militare chineze. Este vorba de un proiect care, pe de o parte, va facilita exportul hidrocarburilor iraniene prin evitarea regimului de penalități impus de Statele Unite, iar pe de altă parte va spori latura defensivă maritimă a Armatei și Gării Revoluționare Islamice din Iran. Din această perspectivă, China va putea să exercite un control de proximitate asupra navigației cu dublu sens prin strâmtoarea Ormuz. Cu deosebire în viitorul port modernizat Chabahar, China urmează să instaleze un centru de spionaj și supraveghere electronică cu o rază de acoperire de 3.000 de mile, areal în care este situat și comandamentul central al forțelor americane staționate în statul Qatar. Iar toate aceste proiecte se circumscriu eforturilor de consolidare a capacităților iraniene de apărare împotriva unor eventuale agresiuni maritime, aeriene și electronice.

 III

După ce, în toamna anului trecut, Administrația Donald Trump anunța o nouă prelungire a sancțiunilor impuse Iranului, vice ministrul de externe al Federației Ruse, Serghei Ribakov, declara pentru presă: „Nu ne temem de sancțiunile SUA, care nu vor afecta în niciun fel politica noastră. Nimic și nimeni, nici chiar un alt președinte american nu ne vor schimba abordările. Cooperarea noastră cu Iranul este multiformă și foarte dinamică”.

Vladimir Putin și Hassan Rohani

De multă vreme, Rusia a fost un statornic aliat și susținător al Iranului, inclusiv în contracararea politicii anti-iraniene promovată de Washington. Pe lângă relațiile de „parteneriat” cu regimul teocratic iranian pe frontul războiului civil din Siria, Rusia este un tradițional furnizor de material militar către Iran – care nu a ezitat nici odată să răspundă pozitiv ofertelor de livrări venite de la Moscova. La 18 octombrie 2020, ONU a ridicat embargoul de zece ani asupra comerțului de armament cu Iranul. Șeful diplomației rusești, Serghei Lavrov, declara cu acest prilej că „nu există interdicție de vânzare a armelor destinate Iranului și nu vom lua în considerație restricțiile de acest fel”. La rândul său, președintele iranian Hassan Rohani afirma că țara sa este în măsură să achiziționeze produse militare de la orice furnizor acceptabil”. Iar un raport al Agenției de Informații a Apărării a SUA nu excludea posibilitatea ca pe lista de furnituri militare rusești destinate Iranului să fie adăugate avioane de luptă Suhoi-30 și Yak-130, vehicule blindate T-90 și sisteme de apărare anti-aeriană S-400. Pe agenda contactelor bilaterale figurează, repetitiv, solicitarea părții iraniene de actualizare a tratatului de cooperare militară convenit în anul 2001 și demersurile Moscovei de a obține acces la bazele iraniene aeriene și navale, precum și o dinamizare a colaborării, inclusiv pe baze comerciale, între forțele armate ale Federației Ruse și Pasdaran – Gardienii Revoluției islamice. Toate acestea sunt subiecte aflate pe ordinea de zi a contactelor de rutină dintre Rusia și Iran.

IV

Vladimir Putin, Hassan Rohani și Xi Jinping (Sursa: www.tns.world)

Este neîndoielnic că, în ceea ce privește dosarul iranian, schimbarea de lideri la Casa Albă rezonează pe aceeași frecvență în Federația Rusă și China, cât privește exploatarea – individuală sau cooperantă – drept pârghie de promovare a strategiilor proprii în regiune și de a supune noua administrație Joe Biden, încă de la început, la „proba de foc” a schimbării pe care noul președinte american o proclamă, fără însă a oferi argumente îndeajuns de credibile cât privește „reformarea” constructivă a abordărilor de politică viitoare a Americii în sensibila regiune a Golfului Arabo-Persic în general și a contenciosului cu regimul teocratic iranian în particular. Deocamdată, semnalele care provin, mai ales de la Moscova, Washington și Teheran, se mențin în gama tonalităților marțiale. Adjunctul reprezentantului rus la Națiunile Unite își informa conlocutorii de pe rețeaua Twitter că „Statele Unite nu au dreptul să ne impună nouă sau altora ceea ce putem sau nu putem să facem”. De partea sa, președintele iranian Hassan Rohani, secondat de ministrul de externe Mohammad Javad Zarif, declara sentențios că pentru rezolvarea discrepanțelor americano-iraniene nu este nevoie de o renegociere a acordului nuclear JPCOA: „Dacă americanii vor renunța la sancțiunile pe care ni le-a impus Donald Trump și dacă ceilalți semnatari ai tratatului își vor îndeplini cu bună-credință angajamentele asumate, Iranul este gata să revină la aplicarea tratatului așa cum acesta a fost semnat. Este suficient ca noul președinte american Joe Biden să-și pună semnătura pe documentul original pentru ca respectarea acestuia să revină la făgașul inițial”. O poziție susținută prompt de Kremlin, al cărui purtător de cuvânt avertiza Teheranul să „nu se lase atras în jocul târguielilor și al negocierilor inutile”. De partea sa, și într-o nouă exhibare a mușchilor, Pentagonul decidea, la 10 decembrie, să trimită două fortărețe zburătoare din clasa B-52 Stratofortress pentru a executa survoluri de intimidare în spațiul aerian al Golfului Persic. Gardienii iranieni au răspuns în nota repetitivă obișnuită, potrivit căreia „Iranul va riposta cu fermitate oricărei agresiuni îndreptate împotriva sa”. În ceea ce îl privește pe liderul chinez Xi Jinping, acesta se mulțumește să aplice discret și continuu vechea maximă care spune că „tăcerea creează”, acceptată și de iranieni, pentru care ceea ce contează „sunt faptele și nu vorbele”.

Este neîndoielnic că noul locatar al Casei Albe, Joe Biden, este un bun cunoscător al esenței conflictului și conștientizează că, în chestiunea Iranului, se află în fața unei „axe” concurențiale în regiunea Orientului Mijlociu și a Golfului. O axă care, cel puțin teoretic, nu poate fi împiedicată, dar care poate fi modelată și „domesticită” printr-un mijloc care nu s-a aflat în panoplia predecesorului său: dialogul.