Ion Jinga, ambasador extraordinar și plenipotențiar, Reprezentantul Permanent al României la Organizația Națiunilor Unite, a oferit o evaluare a procesului de consolidare, protejare și valorificare a rezilienței ONU în raport cu provocările pe care pandemia de COVID-19 le-a adus în prim-plan, în interviul acordat revistei Pulsul Geostrategic.

Pulsul Geostrategic: La nivel global, pandemia de COVID-19 a modificat în mod semnificativ agenda publică și preocupările statelor afectate. Teme precum terorismul, proliferarea nucleară, gestionarea fluxurilor migratorii, respectiv amenințările la adresa securității și integrității teritoriale, au trecut (cel puțin aparent) în plan secund, principala atenție fiind îndreptată asupra eforturilor de gestionare și de combatere a pandemiei.

Raportându-vă la imaginea de moment pe care o regăsim în statele afectate, considerați că abordarea amenințărilor și provocărilor din domeniul medical/ sanitar a generat o schimbare fundamentală de paradigmă, sau ne menținem în aceeași logică a abordării de tip secvențial și temporar?

Ion Jinga: În mediul internațional, pandemia de COVID-19 întrunește caracteristicile unei lebede negre - un eveniment cu raritate deosebită și impact sever care, privind înapoi, ar fi putut fi anticipat. Dar ea nu reprezintă o noutate absolută prin natură și formă de manifestare, deoarece nu este nici prima lebădă neagră și nici prima pandemie cu care umanitatea se confruntă.

Actuala criză prezintă, însă, două caracteristici specifice. Prima, este aceea că efectele sale nu pot fi înlăturate doar prin acțiunea individuală a unui stat. Fiind un rezultat al interconectării globale, consecințele pandemiei pot fi gestionate doar prin fructificarea unor avantaje pe care însăși interconectarea globală le oferă: corelarea politicilor de răspuns, maximizarea beneficiilor apartenenței la diferite grupări și organizații internaționale, colaborarea tehnologică, schimbul de cunoștințe și bune practici, distribuirea pe scară largă a vaccinurilor și tratamentelor, consolidarea lanțurilor globale de producție și aprovizionare etc. A doua caracteristică o reprezintă durata relativ lungă a manifestării consecințelor pandemiei, dar și a măsurilor pentru revenirea la normal – o normalitate pe care, personal, o văd diferită, în anumite privințe, de cea cu care eram obișnuiți înaintea apariției acestei crize.

Nu cred, însă, că pandemia va genera o schimbare fundamentală de paradigmă în relațiile internaționale, în ciuda dificultăților inițiale în anticiparea și gestionarea întregii game de consecințe. În același timp, severitatea sa a determinat maniera în care statele își stabilesc domeniile prioritare de acțiune. Altfel spus, plasarea în plan secund a unor teme precum cele menționate de dumneavoastră (terorismul, proliferarea nucleară, gestionarea fluxurilor migratorii, amenințările la adresa securității și integrității teritoriale) este doar aparentă și se datorează percepției că, prin comparație cu pandemia, acestea nu par să producă în prezent consecințe la fel de severe și imediate.

Dacă analizăm, de exemplu, fenomenul migrației, înțelegem și mai bine de ce o astfel de temă nu are cum să treacă în plan secund. Migrația a devenit o problemă globală, aflată într-o relație biunivocă cu proliferarea conflictelor, terorismul, sărăcia, schimbările climatice, încălcarea gravă a drepturilor omului, iar lista ar putea continua. Conform datelor Organizației Internaționale a Migrației, un miliard de oameni (din cele 7,8 miliarde ale planetei) au migrat din locurile de origine. Aproape un sfert de miliard trăiesc într-o altă țară decât cea în care s-au născut. Deși deplasările de populație au fost afectate de închiderea granițelor, vulnerabilitatea la pandemia de COVID-19 a persoanelor strămutate intern, migranților și refugiaților a accentuat dimensiunea umanitară a crizei. La mijlocul anului 2020, aproape 80 de milioane de persoane își părăsiseră domiciliul în mod forțat, 21 de milioane dintre acestea fiind refugiați. Acești oameni trebuie incluși în planurile naționale și globale de răspuns la pandemie - campanii de informare publică, măsuri de împiedicare a răspândirii virusului, vaccinare - iar solicitările de asistență umanitară adresate ONU anul acesta însumează 40 miliarde de dolari.

Pe de altă parte, mulți migranți care lucrează în economia informală și-au pierdut locurile de muncă și sursele de venit, iar acest lucru are impact și asupra familiilor lor din țările de origine, care nu mai primesc remitențe. În fine, cei nevoiți să se întoarcă în comunitățile de origine, fără a avea acces la servicii de sănătate și posibilitatea de a fi testați medical, pot contribui la răspândirea virusului. Toate aceste fenomene mențin subiectul pe agenda priorităților ONU.

Pandemia a demonstrat, totodată, valoarea muncii migranților, care erau „invizibili” până acum, mulți dintre ei fiind lucrători esențiali sau în prima linie a eforturilor anti-COVID-19.

Modificările pe care actuala pandemie le produce în acțiunea statelor vor urma, probabil, tiparul specific unor lebede negre anterioare, vizând prevenirea repetării unor astfel de situații prin consolidarea sectoarelor implicate în gestionarea crizei și reducerea vulnerabilităților – inclusiv cele exploatate de alți actori, care profită de această ocazie pentru promovarea propriilor interese. Vom asista, de aceea, la implementarea unor standarde sanitare mai stricte, includerea domeniului medical în palierul de securitate națională, consolidarea cooperării internaționale în domeniu, dar și la identificarea de soluții la probleme conexe, relevate de contextul prezentei pandemii, cum ar fi contracararea acțiunilor de influență instrumentate în spațiul cibernetic.

Nevoia stringentă de menținere a securității pe plan intern a impus o gestionare mult mai riguroasă a resurselor alocate pentru implicarea în conflictele la nivel internațional, a căror intensitate și întindere teritorială au scăzut, de altfel, în timp.

În aceste condiții, eforturile și demersurile statelor afectate nu sunt integrate și coordonate în cadrul unei abordări globale, solidaritatea și coeziunea fiind dependente de angajamentele asumate în cadrul acordurilor și parteneriatelor bilaterale, respectiv multilaterale.

Cum credeți că se explică nivelul scăzut de interconectare a acestor abordări?

Identificați, în același timp, premise pentru conturarea unei competiții pentru identificarea și distribuirea vaccinului anti-COVID, astfel încât să consolideze sau să modifice raporturile de putere la nivel global?

Într-adevăr, pandemia a făcut vizibile, cel puțin într-o primă fază, carențe în domeniul colaborării internaționale. În același timp, a expus necesitatea imperioasă a unei astfel de colaborări. Formatele bilaterale și regionale și-au dovedit utilitatea dar și limitele, iar aceste limite pot fi compensate doar printr-o cooperare internațională la nivel global.

Eforturile pentru a face vaccinul anti-COVID accesibil tuturor sunt din ce în ce mai pregnante, iar la ONU statele  promovează tot mai frecvent formula „vaccinul, un bun public”, care s-a regăsit, de altfel, și în dezbaterile Sesiunii Speciale a Adunării Generale a ONU pe tema răspunsului la pandemie desfășurată la New York în perioada 3-4 decembrie a.c. Cu acest prilej, Secretarul General al Organizației, domnul Antonio Guterres, a solicitat ca vaccinurile pentru COVID-19 să fie puse la dispoziția tuturor, iar statele dezvoltate să le ajute pe cele în curs de dezvoltare să depășească această criză. El avertiza, totodată, că: „Dacă statele merg în direcții diferite, atunci virusul merge în toate direcțiile. Este timpul pentru o resetare a abordării. Dacă dorim o redresarea rapidă, atunci trebuie să folosim oportunitatea de a produce o schimbare în acțiunea noastră. Avem nevoie de unitate, solidaritate și acțiune globală coordonată”.

Modelul adoptat de Uniunea Europeană, de încheiere a unor angajamente prealabile pentru achiziționarea de vaccinuri pentru cetățenii europeni, reprezintă un exemplu de acțiune colectivă în sprijinul binelui comun. Este, însă, nevoie de o mai mare concertare a eforturilor la nivel global. Potrivit UE și ONU, există un deficit de finanțare de 4,5 miliarde dolari pentru anul 2020 în cadrul programului destinat să garanteze accesul echitabil la vaccinuri, care reprezintă o parte extrem de importantă a răspunsului internațional la pandemie, iar acest răspuns trebuie să fie unul multi-dimensional. ONU a reușit să mobilizeze un răspuns colectiv care abordează atât aspectele de ordin sanitar, cât și pe cele privind dezvoltarea, drepturile omului și asistența umanitară.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat apelul Secretarului General al ONU la încetarea focului în conflictele internaționale lansat la 23 martie 2020, pentru ca omenirea să se poată focaliza pe lupta împotriva COVID-19, precum și rezoluția 2532, adoptată de Consiliul de Securitate al ONU la 1 iulie a.c., care reia acest apel și îndeamnă toate părțile să stopeze ostilitățile timp de cel puțin 90 de zile consecutive, pentru a facilita accesul umanitar.

În acest context, care sunt instrumentele de care dispune ONU pentru a se implica pro-activ în sprijinirea și coordonarea eforturilor statelor membre, prevenind, totodată, escaladarea tensiunilor în perspectiva adâncirii crizei economice, sociale și politice determinate de pandemia de COVID-19?

Este o întrebare complexă. Aș începe prin a spune că ONU și-a adaptat funcționarea, pentru a oferi un răspuns rapid și eficient la criză. Secretarul General Antonio Guterres a dat dovadă de un leadership exemplar, mobilizând resursele materiale și umane ale sistemului, discutând cu liderii mondiali și lansând inițiative pentru adoptarea unor măsuri de limitare a pandemiei care afectează 218 țări și teritorii.

În luna martie, ONU a lansat Planul Global de Răspuns Umanitar COVID-19, pentru a strânge două miliarde de dolari, bani destinați combaterii virusului, fiind creat Fondul de Răspuns și Recuperare COVID-19. În luna mai, ONU a organizat o video-conferință a donatorilor, în urma căreia s-au anunțat 7,4 miliarde de dolari pentru finanțarea descoperirii unui vaccin și dezvoltarea de tratamente. Planul Global de Răspuns Umanitar a fost apoi actualizat, cu obiectivul de a identifica 6,7 miliarde de dolari - față de cele două miliarde din evaluarea inițială - și a fost acordată asistență umanitară unui număr de 63 de state afectate de pandemie.

ONU a reușit, totodată, să asigure apă și săpun pentru taberele de refugiați (merită amintit că, în întreaga lume, trei miliarde de oameni nu au acces la apă curentă), a ajutat spitale și clinici, a derulat campanii de informare pentru milioane de oameni și a organizat transporturi de echipamente medicale în 120 de țări, cu o frecvență de circa 700 zboruri lunar.

Viteza de propagare a pandemiei a pus, însă, la încercare reziliența Organizației și a statelor, deopotrivă. Dacă la începutul lunii mai în întreaga lume se înregistrau patru milioane de cazuri, la mijlocul lunii decembrie, când realizăm acest interviu, vorbim de 69 de milioane de persoane infectate, dintre care 48 de milioane s-au vindecat, însă peste 1,5 milioane au decedat din cauza COVID-19.

Datele furnizate de Organizația Mondială a Sănătății și Programul Alimentar Mondial arată că, dacă înainte de debutul pandemiei 135 milioane de oameni se aflau la limita sărăciei, astăzi numărul acestora s-a dublat. Impactul economic al pandemiei a generat o creștere cu 40% a numărului persoanelor care necesită ajutor umanitar, 30 milioane de oameni primesc mâncare doar prin intermediul ONU, iar dacă lanțul de aprovizionare se întrerupe, vom avea de-a face cu o catastrofă umanitară, „o foamete de dimensiuni biblice” – cum spunea directorul Programului, într-o reuniune a Consiliului de Securitate.

Răspunsul ONU a fost conceput din perspectiva Nexus-ului pace – securitate – dezvoltare (fiecare din aceste dimensiuni aflându-se într-o relație de interdependență și intercondiționare  în raport cu celelalte) și se bazează pe trei piloni. Primul pilon are în vedere un răspuns pe scară largă, cuprinzător și coordonat în domeniul sănătății, condus de OMS și dublat de acordarea de sprijin operațional la nivel global, regional și de țară, pentru consolidarea capacității de răspuns (Strategic Preparedness and Response Plan).

Al doilea se referă la efortul de soluționare a aspectelor umanitare și de drepturile omului - menținerea accesului la serviciile vitale, ajutarea familiilor lipsite de adăpost, salvarea economiilor, funcționarea liniilor de aprovizionare, consolidarea instituțiilor, asigurarea serviciilor publice, respectarea drepturilor omului (Global Humanitarian Response Plan). Aici intră și apelul Secretarului General pentru un pachet de stimulente la nivelul de cel puțin 10% din Produsul Intern Brut global, sprijinul masiv pentru țările în curs de dezvoltare, scutirea de datorii, restructurarea datoriilor, creșterea ajutorului acordat prin intermediul instituțiilor financiare internaționale, prevenirea și răspunsul la creșterea violenței împotriva femeilor și fetelor.

În fine, al treilea pilon este reprezentat de Cadrul ONU pentru un răspuns socio-economic imediat pentru recuperare și redresare rapidă, lansat de către Secretarul General în sprijinul statelor cu venituri mici și mijlocii, în baza căruia majoritatea programelor pentru dezvoltare sustenabilă au fost ajustate pentru combaterea pandemiei. Ieșirea din criză este văzută ca o oportunitate pentru soluționarea problemelor climatice, a inegalităților, excluziunii, lipsurilor din sistemele de protecție socială și injustiției, care au fost agravate de pandemie. Acest răspuns include tranziția la energie regenerabilă, sisteme alimentare durabile, egalitate de gen, rețele de siguranță socială mai puternice, acoperire universală de sănătate și un sistem internațional aliniat cu obiectivele Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă.

Este de așteptat ca actuala criză să conducă la schimbări permanente în peisajul economic internațional, în forme care încă nu pot fi anticipate în întregime. COVID-19 reprezintă un test de stres pentru globalizare, forțând o reevaluare majoră a economiei interconectate. Sunt afectate lanțurile globale de producție și distribuție, iar țările în curs de dezvoltare riscă să fie cele mai lovite din punct de vedere economic și social, șocul resimțit de acestea putând afecta procesul global de relansare, estimat de FMI să înceapă în anul 2021, în timp ce banca J.P. Morgan anticipează redresarea la nivelul perioadei pre-criză în 2023.

Economia mondială actuală este construită pe lanțuri de aprovizionare și producție bazate pe furnizorii cei mai ieftini, aflați la distanțe mari și funcționând pe baza sistemului just-in-time (pentru a evita cheltuielile de stocare), ceea ce face sistemul vulnerabil la întreruperi, în cazul apariției unor crize, inclusiv din cauză că specializarea excesivă a dus la existența unor furnizori unici. Realitatea este că globalizarea economică a avansat mult mai rapid decât globalizarea politică, iar economia mondială post-pandemie va trebui să fie mai rezilientă la șocuri. Deoarece pandemia a arătat fragilitatea lanțurilor de aprovizionare lungi, este probabil să asistăm la o relocare  a companiilor spre țările de origine, sau spre zone apropiate geografic. De aceea opinam, în răspunsul la prima dumneavoastră întrebare, că normalitatea post-criză va fi diferită de ceea ce știam înainte de izbucnirea pandemiei.

Dar, așa cum spun englezii (John Milton, 1634), «every cloud has a silver lining» - în orice situație dificilă se ascunde o oportunitate. Trăim în Epoca Google, în care coexistă și se întrepătrund două luni complementare: cea reală, fizică și cea virtuală, pe care o vedem prin intermediul computerului. Specialiștii consideră că pandemia accelerează procesul de înlocuire a forței de muncă umană cu automatizarea și creșterea ponderii muncii la distanță - teleworking. Omenirea a intrat într-o etapă a dezvoltării caracterizată de folosirea pe scară largă a inteligenței artificiale, interconectării, nanotehnologiei, biologiei sintetice, computerelor cuantice, vehiculelor autonome. Când vom ieși din această criză, s-ar putea să fim în mijlocul celei de-a Patra Revoluții Industriale. Dacă vom ști să ne adaptăm la această lume nouă, vom avea parte de o viață mai bună și mai curată, pentru că protecția mediului și combaterea schimbărilor climatice țin de securitatea planetei și, așa cum nu exista un Plan B pentru oprirea încălzirii globale, nu exista nici o Planetă B pe care să ne mutăm.

Considerați oportună, în actualul context, reformarea ONU pentru a extinde prerogativele și capacitățile organizației în funcție de provocările cu care se confruntă statele membre? Un eventual proces de reformă ar trebui să urmărească inclusiv redefinirea conceptului de diplomație?

ONU a cunoscut, de-a lungul celor 75 de ani de existență, o serie de reforme, necesare pentru a se adapta permanent noilor provocări la nivel internațional. Schimbările nu au fost întotdeauna spectaculoase, pentru că trebuie armonizate pozițiile țărilor membre, iar o eventuală modificare a Cartei ONU necesită votul a 2/3 din cele 193 state membre, dintre care cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate (CS) au drept de veto. În ultimii ani  s-au înregistrat o serie de progrese în revitalizarea activității Adunării Generale (AG), prin adoptarea unor rezoluții succesive în acest sens. A fost creat un cod de etică pentru Președintele Adunării Generale, reguli stricte pentru păstrarea memoriei instituționale și a fost introdusă o procedură transparentă de alegere a Secretarului General. De asemenea, metodele de lucru ale celor șase comisii principale ale Adunării Generale, ale Consiliului Economic și Social (ECOSOC) și comisiilor sale funcționale sunt revizuite periodic.

Pandemia de COVID-19 a evidențiat odată în plus că, pentru asigurarea eficienței,  credibilității și relevanței Organizației, precum și pentru coordonarea răspunsului la nivel internațional, acest proces de adaptare la realitățile și prioritățile globale este esențial.

Cea mai recentă reformă a ONU a fost lansată în anul 2017, la inițiativa actualului Secretar General, fiind structurată pe trei paliere: Pace și securitate – pentru asigurarea coerenței tuturor activităților din acest domeniu, prioritizarea măsurilor de prevenire a conflictelor, sporirea eficacității și coerenței operațiunilor de menținere a păcii și a misiunilor politice speciale; Dezvoltare  -  prin crearea unor echipe ONU de țară, care coordonează eforturile tuturor agențiilor ONU ce acționează pe teritoriul unui stat, conduse de  coordonatori rezidenți cu putere de decizie, precum și a unui Cadru strategic de asistență pentru dezvoltare; Management – la nivelul Secretariatului și al ONU în general - pentru responsabilizarea managerilor și a personalului, creșterea transparenței și îmbunătățirea condițiilor de îndeplinire a mandatelor.  Acest ultim palier de reformă a demarat la începutul anului 2019, iar Secretarul General al ONU a prezentat recent stadiul implementării sale, arătând că în managementul Organizației s-au produs două schimbări majore. Prima se referă la descentralizarea deciziei la nivelul șefilor de departamente și delegarea de competențe, dublate de un sistem de verificare și control, având drept rezultat creșterea vitezei de reacție și a transparenței procesului decizional. În cadrul Secretariatului General au fost create, prin reorganizare, două noi structuri: Departamentul de strategie, politică de gestiune și conformitate (Department of Management Strategy, Policy and Compliance) și Departamentul de sprijin operațional (Department of Operational Support). Cea de-a doua schimbare majoră o reprezintă trecerea de la bugetarea bianuală a programelor ONU la un buget anual, care permite repartizarea mai realistă a resurselor în funcție de necesități și ajustarea planificării în funcție de rezultate. Primul buget de acest tip este cel pentru anul 2020.

În ceea ce privește gestiunea resurselor umane, actuala reformă a dus la accelerarea procedurilor de recrutare, crearea unui ghișeu unic pentru servicii de consultanță specializată, elaborarea unui ghid de proceduri pentru mișcările de personal, lansarea unei noi strategii în favoarea diversității geografice etc. Au fost publicate, totodată, un nou manual pentru achizițiile ONU și o procedură simplificată pentru furnizori. Toate acestea au făcut ca perturbările generate de pandemia de COVID-19 să aibă un impact redus asupra activității Organizației, ONU continuându-și activitatea aproape fără întrerupere, on line, în sistem de tele-muncă și prin prezența fizică parțială a personalului, cu respectarea normelor sanitare și de distanțare impuse de pandemie.

În ceea ce privește ultima parte a întrebării dumneavoastră, despre o eventuală redefinire a conceptului de diplomație, scriam, într-un articol publicat la 8 iulie 2020 în Pulsul Geostrategic, că izbucnirea epidemiei COVID-19 a schimbat brusc stilul de viață diplomatică existent de zeci de ani. La ONU și peste tot în lume, diplomația se desfășoară acum în mare parte prin telefon, e-mail și reuniuni online. Teleconferințele și comunicațiile video securizate au devenit activitate cotidiană, făcând, însă, mai dificile activitățile ce presupun negocieri sau discuții confidențiale.

Diplomație digitală a devenit o certitudine și, în competiția cu cea tradițională, are toate șansele să se impună. Reversul medaliei îl reprezintă riscul de a pierde o parte a sentimentului de discreție ce caracterizează profesia de diplomat. Chimia inter-personală și talentul de a-ți crea relații în mediile politice, diplomatice, de afaceri sau mass media din țara-gazdă, ori pe lângă organizația la care ești acreditat, joacă un rol important pentru succesul în această profesie. O discuție tête-à-tête poate influența rezultatul unor negocieri, încheierea unui acord de cooperare, sprijinul reciproc în alegeri internaționale, sau organizarea unei vizite la nivel înalt.     

Dar, așa cum spunea președintele american John F. Kennedy: “Schimbarea reprezintă legea vieții, iar cei care privesc doar către trecut sau prezent vor rata, cu siguranță, viitorul”. Un viitor care va aparține conectivității, rețelelor flexibile și colaborării, în care înțelegerea modului de optimizare a inter-relaționării umane va deveni tot mai importantă pentru state, organizații internaționale sau companii.

Bill Gates făcea, recent, câteva predicții privind organizarea vieții post-pandemie: reuniunile on line vor deveni o normalitate; domeniul software va cunoaște progrese spectaculoase; efectuarea on line, de acasă, a activităților profesionale va reduce cererea pentru spații de birouri; oamenii vor prefera să locuiască în afara marilor aglomerări urbane scumpe, alegând în schimb case mai mari, situate în comunități mai mici, la țară; deoarece vom avea mai puține ocazii să socializăm la locul de muncă, o vom face mai des în comunitățile în care locuim. În ceea ce privește revenirea la viața cu care eram obișnuiți, aceasta va fi posibilă doar atunci când pandemia de COVID-19 va fi sub control în întreaga lume, pentru că, așa cum spunea domnul Antonio Guterres, «suntem la fel de puternici ca cea mai slabă verigă a sistemului mondial de sănătate».

Putem anticipa și că viitoarele pandemii vor fi mai puțin distructive, deoarece omenirea va învăța din experiența dificilă prin care trece acum. Îmi place să cred că, în această nouă realitate, diplomația va rămâne un instrument-cheie pentru înțelegerea pozițiilor diferitelor părți care nu poate fi înlocuit nici de tehnologie, nici de revoluțiile Tweeter ori Facebook.      

Recent, președintele Adunării Generale a ONU, Volkan Bozkir, denunța ineficiența Consiliului de Securitate (la deschiderea unei dezbateri pe tema reformării acestei instanțe), criticând "interesele concurente" ale membrilor săi. Criticile fostului ministru turc se adaugă celor formulate de președintele francez Emmanuel Macron, care a susținut că instituția nu mai poate produce soluții utile chiar și în cazul unora dintre cele mai urgente crize umanitare.  

Din perspectiva diplomatului cu o carieră, experiență și expertiză de excepție, care sunt principalele așteptări, curente de opinie și paliere/direcții de acțiune privind reformarea ONU în general și a Consiliului de Securitate în particular, dar mai ales care este perspectiva reală a unor progrese relevante?

Așa cum am menționat, reforma ONU este una dintre prioritățile mandatului actualului Secretar General, având drept piloni pacea și securitatea, dezvoltarea și managementul instituțional, cu scopul de a îmbunătăți performanța și transparența Organizației.

Separat de aceste priorități, dar reflectând dorința unei mari majorități a statelor membre, o altă temă de interes este reforma Consiliului de Securitate. Vorbim de un proces eminamente politic care, atunci când va fi finalizat, va avea consecințe geopolitice, de aceea orice soluție va trebui să se bazeze pe cea mai largă posibilă acceptare politică. Dacă implică modificarea Cartei ONU, o astfel de reformă va trebui ratificată de către cel puțin 2/3 din țările membre ONU, inclusiv de cei cinci membri permanenți. 

În 1945, la momentul creării Organizației Națiunilor Unite, cele 51 state fondatoare au agreat ca cinci dintre ele (Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și China) să aibă un mandat permanent în cadrul Consiliului de Securitate, iar alți șase membri să fie aleși prin rotație, pe perioade limitate la doi ani.

Reforma Consiliului de Securitate reprezintă o temă aflată în atenția statelor membre încă din primii ani de după înființarea Organizației. Pe măsura creșterii numărului de membri ai ONU, numeroase voci au subliniat nevoia reformării CS, astfel încât acesta să reflecte mai bine noile realități geo-politice și componența grupurilor regionale. Interesele divergente ale statelor și rațiuni geopolitice majore au făcut, însă, ca modificările de substanță în structura Consiliului să fie puține. Cea mai importantă schimbare a avut loc în 1965, când numărul membrilor nepermanenți a crescut de la șase la zece, aleși din cele cinci grupuri regionale și având mandate de doi ani. Actuala configurație a CS datează, deci, de 55 de ani.

În 1992, la inițiativa Secretarului General Boutros Boutros-Ghali, Adunarea Generală a înființat un Grup de lucru interguvernamental (Open-Ended Working Group) pentru reforma Consiliului de Securitate, iar în 1993 a fost adoptată o rezoluție privind „Reprezentarea echitabilă în Consiliul de Securitate și creșterea numărului de membri ai acestuia”. În 2005, Secretar General Kofi Annan a prezentat un plan de reformă a Consiliului care, însă, nu a fost implementat.

Interesul pentru acest proces a înregistrat o creștere în intensitate după adoptarea, în 2008, de către Adunarea Generală, a deciziei 62/557 „de începere a negocierilor interguvernamentale (IGN) în format de reuniune plenară informală a Adunării Generale”. Decizia 62/557 a identificat cinci teme prioritare ce trebuie abordate în cadrul unei astfel de reforme a Consiliului de Securitate: categoriile de membri (permanenți/nepermanenți), dreptul de veto, reprezentarea regională, dimensiunea unui CS extins și relația dintre SC și AG. De atunci, Adunarea Generală prelungește anual mandatul Grupului interguvernamental de negociere a reformei Consiliului.

Cunosc bine acest dosar, deoarece în sesiunea a 71-a a Adunării Generale am fost desemnat, alături de omologul tunisian, co-președinte al procesului de negocieri interguvernamentale privind reforma Consiliului de Securitate, considerată cea mai complexă componentă în cadrul general de reformă a sistemului Națiunilor Unite.

Am fost primul ambasador al unei țări din Europa Centrală și de Est care a primit această responsabilitate. Documentul pe care l-am redactat la finalul mandatului, și care a fost acceptat de către toate statele membre ONU – „Elements of Commonality and Issues for Further Consideration on the question of equitable representation and increase in the membership in Security Council and related matters” – constituie și astăzi baza continuării negocierilor.

Cele mai intense discuții legate de reforma CS vizează extinderea Consiliului și dreptul de veto. Posibilitatea tragerii la răspundere a membrilor, reforma metodelor de lucru, inclusiv în contextul digitalizării accelerate a activității ONU, sau problema implementării/ absența implementării rezoluțiilor CS ONU sunt, de asemenea, subiecte aflate pe radarul statelor membre.

Orice progres depinde, însă, de gradul de susținere din partea țărilor membre și orice modificare de fond trebuie să beneficieze „de cea mai largă acceptare politică” din partea acestora (formula este preluată din Decizia 62/557). Lumea de astăzi este mai complexă decât cea de acum 75 de ani, provocările sunt mai sofisticate, iar globalizarea le face imposibil de soluționat altfel decât într-o abordare holistică și într-un cadru multilateral. Reforma sistemului ONU, cu atât mai mult cea a Consiliului de Securitate, trebuie să țină cont de această realitate.

Președintele Vladimir Putin sublinia, în cadrul intervenției sale - prin videoconferință - la sesiunea plenară finală a celei de a 17-a adunări anuale a Clubului de Discuții Internaționale Valdai, care a avut loc în perioada 20-22 octombrie 2020, că multilateralismul nu ar trebui înțeles ca inclusivitate absolută, ci mai degrabă ca nevoia de a implica părțile cu adevărat interesate în soluționarea unei probleme. El a dat drept exemple Organizația pentru Cooperare de la Shanghai - care a contribuit timp de peste 20 de ani la soluționarea disputelor teritoriale și la consolidarea stabilității in Eurasia Centrală, formatul Astana - care a avut un rol crucial în scoaterea procesului politic și diplomatic din impas, sau OPEC Plus - care este un instrument eficient, chiar daca foarte complex, de stabilizare a piețelor globale de petrol. Totodată, sublinia liderul rus, există provocări care cer mai mult decât capacitatea combinată a câtorva state, chiar foarte influente; probleme cu o astfel de magnitudine cer atenție globală, iar în rândul lor se numără stabilitatea internațională, securitatea, combaterea terorismului și soluționarea conflictelor regionale urgente, promovarea dezvoltării economice globale, combaterea sărăciei, extinderea cooperării în domeniul sănătății.

În opinia dumneavoastră, cele de mai sus pot fi interpretate drept un apel la reformarea ONU, sau mai degrabă o justificare a unilateralismului unora din marile puteri (nu întâmplător, V. Putin a evidențiat formatul Astana, unde Rusia a impus formatul și termenii discuțiilor privind viitorului Siriei, după cum nu întâmplător Rusia a dictat, mai recent, termenii armistițiului dintre Armenia și Azerbaidjan - printre altele, Azerbaidjanul a autorizat staționarea pe termen lung a forțelor „de menținere a păcii” rusești)?

Multilateralismul constituie o opțiune rațională care vizează stabilitatea, predictibilitatea și securitatea sistemului general de relații internaționale. Multilateralismul este creator de norme, atât în ceea ce privește comportamentul actorilor statali în relațiile dintre ei, cât și în ceea ce privește abordarea acestora față de popoarele pe care le reprezintă. Setul de norme agreate în plan multilateral relevă, în mod obiectiv, existența unor standarde privind demnitatea umană și drepturile de natură politico-socială ale indivizilor, iar aceste standarde trebuie respectate de către toți actorii internaționali.

Așa cum am menționat, soluționarea provocărilor globale implică un răspuns global, deoarece trăim într-o lume profund interconectată, în care o problemă locală poate deveni în scurt timp una cu impact planetar, dar necesită și capacitate de reacție la nivel local și regional, rolul soluțiilor locale la probleme locale fiind incontestabil.

Din această perspectivă, aș aminti faptul că prima rezoluție adoptată de către Consiliul de Securitate privind cooperarea dintre ONU și organizațiile regionale, Rezoluția 1631 din 17 octombrie 2005, a fost o inițiativă a României. Astăzi, rolul organizațiilor regionale și importanța cooperării acestora cu ONU sunt unanim acceptate, ca modalitate de asigurare a coerenței demersurilor în vederea promovării păcii, securității și dezvoltării globale. Recent, România, în calitate de președinte în exercițiu al Organizației  de Cooperare Economică la Marea Neagră, a promovat o rezoluție pe tema cooperării acestei organizații regionale cu ONU, care a fost adoptată prin consens de către Adunarea Generală, la 23 noiembrie  a.c.

Istoria arată că, în relațiile internaționale, nu există soluții durabile impuse prin forță. Orice soluție trebuie să se bazeze pe dialog și pe angajarea cu bună credință în discuții și negocieri, din partea tuturor părților implicate într-o situație conflictuală, sau cu potențial conflictual. Un rol esențial revine activităților de prevenire a conflictelor, precum și gestionării adecvate a  evoluțiilor în etapa fragilă post-conflict, pentru a preveni reluarea ostilităților, a genera încredere și a permite demararea unui proces inclusiv de reconstrucție politică, instituțională, economică.

În final, însă nu în ultimul rând, care ar fi principalele provocări pentru un ambasador la ONU – la modul general și din perspectiva dumneavoastră, în particular?

Organizația Națiunilor Unite rămâne singura organizație internațională cu adevărat globală, iar cel mai bun argument în favoarea relevanței sale îl reprezintă creșterea constantă a numărului de state membre – de la 51 în 1945, la 193 în prezent. Edificatoare este și competiția dintre țări pentru ocuparea unor poziții importante în arhitectura ONU. De exemplu, pentru cele zece locuri de membru nepermanent în Consiliul de Securitate au fost anunțate candidaturi până în anul 2047, iar pentru postul de Președinte al Adunării Generale, până in 2077. Explicația acestui  interes nediminuat trebuie căutată în încrederea pe care statele lumii o au în principiile și valorile promovate de Organizație. Apartenența la Organizația Națiunilor Unite oferă recunoaștere internațională, legitimitate și prestigiu, iar folosirea inteligentă a tribunei acesteia poate multiplica influența unei țări dincolo de dimensiune geografică, capacități militare sau forță economică.

Această realitate este marcată, în prezent, de multiple provocări majore, unele recurente, altele noi. O parte dintre ele le-am amintit anterior: proliferarea conflictelor armate, recrudescența terorismului, sărăcia, foametea, adâncirea inegalităților, pandemia de COVID-19 (pe lângă impactul major asupra sănătății și funcționării sistemelor medicale, aceasta a generat și cea mai mare criză economică de la Marea Depresie din 1929-1933), creșterea alarmantă a numărului de refugiați, încălzirea globală, distrugerea pe scară largă a biodiversității, poluarea masivă a mărilor și oceanelor, despăduriri de dimensiuni fără precedent (în fiecare an, suprafața de pădure care dispare la nivel planetar este echivalentă cu suprafața Danemarcei). Răspunsurile la aceste probleme vor defini rolul ONU în secolul XXI și constituie tot atâtea provocări pentru Organizație și statele sale membre, fiind reflectate în obiectivele pe care acestea din urmă și le stabilesc la ONU.  

Obiectivele Misiunii Permanente a României la ONU se circumscriu mandatului stabilit în fiecare an de către conducerea Ministerului Afacerilor Externe și aprobat de Președintele României, pentru sesiunea respectivă a Adunării Generale. Reprezentând vocea diplomatică a țării la Organizația Națiunilor Unite, rolul nostru este, în primul rând, acela de a reda poziția României în cadrul structurilor ONU de la New York. Gama foarte largă de subiecte de politică externă de care ne ocupăm, precum și responsabilitățile crescânde asumate de România în arena internațională, se regăsesc în priorități precum creșterea eficienței ONU în abordarea amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale, menținerea Consiliului de Securitate ca forum principal al cooperării internaționale pentru menținerea păcii, utilizarea diplomației preventive și a soluționării pașnice a disputelor, continuarea procesului de reformă a ONU, implementarea Agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă, promovarea dialogului și a cooperării mai strânse între ONU și organizațiile regionale - având în vedere experiența și prestigiul acumulate de România în calitate de promotor la nivel regional și sub-regional al securității și stabilității.

A fi vocea României la ONU onorează și obligă în cel mai înalt grad. Onorează, pentru că te înscrie într-o lungă tradiție de diplomați români care și-au servit tara cu profesionalism, loialitate și dăruire, la cea mai importantă organizație internațională, ONU fiind cheia de boltă a multilateralismului și cooperării internaționale. Obligă, deoarece promovarea intereselor naționale în cadrul Organizației Națiunilor Unite contribuie la prestigiul și respectul de care se bucura România în lume. Prin forța ideilor sale, prin inteligență, dăruire și efort, diplomația română a reușit nu de puține ori acest lucru. Este, în primul rând, o muncă de echipă, iar eu cred că profesiunea de credință a oricărui diplomat trebuie să fie aceea de a-și servi Țara, onorându-și statutul încredințat și identitatea națională. Ca ambasador, simți această responsabilitate aproape fizic pe umerii tăi și te motivează în tot ceea ce faci.

În cei peste cinci ani ca Reprezentant Permanent al României la ONU, am avut privilegiul să prezidez opt comisii și formate de cooperare internațională, cele mai multe în premieră pentru țara noastră, iar unele timp de mai mulți ani. Este vorba despre Procesul de reformă a Consiliului de Securitate (despre care am vorbit anterior), Comisia pentru Consolidarea Păcii (esențială pentru reconcilierea internă, reconstrucția post-conflict și menținerea păcii; din această poziție, am avut șansa să cunosc la fața locului realitățile Africii, problemele dar și imensul potențial al acestui continent care, după părerea mea, va influența major viitorul planetei), Comisia pentru Dezarmare și Securitate Internațională (adesea un teren de confruntare cu mize majore), Comisia pentru Dezvoltare Socială, Comisia pentru Populație și Dezvoltare, Grupul experților guvernamentali privind transparența cheltuielilor militare, Grupul ambasadorilor francofoni la ONU și Comitetul Premiului ONU pentru Populație (acest premiu se acordă unor personalități și organizații cu contribuții importante în problematica populației și a dezvoltării; la 10 decembrie a.c., am prezidat ceremonia de acordare a premiilor pentru 2020, laureații din acest an fiind Regina Mamă din Regatul Bhutan și organizația HelpAge din India; între laureații anteriori s-au aflat  Indira Ghandi, Bill și Melinda Gates, șefi de stat, miniștri etc.).  

Un catalizator esențial pentru performanța din ultimii ani a Misiunii l-a constituit participarea Președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis, la Segmentul de Nivel Înalt din cadrul sesiunilor anuale ale Adunării Generale a ONU. Prezența Șefului Statului, mesajele transmise de la tribuna ONU și întrevederile pe care acesta le-a avut la New York cu alți lideri marcanți, au consolidat și amplificat profilul României în cadrul Organizației - o Românie puternică și prosperă, care își afirmă și căreia îi este recunoscut locul său în concertul națiunilor democratice.

NB: Opiniile exprimate în acest interviu nu angajează poziția oficială a autorului.