Articolul este disponibil în limba engleză.

Luna martie a.c. a debutat cu o creștere graduală a numărului efectivelor rusești la granițele din nord-estul, estul și sudul Ucrainei. Forțele armate ucrainene iau în calcul două scenarii plauzibile pentru actualele acțiuni militare rusești:
- O demonstrație de forță, ca avertisment la adresa Ucrainei să nu încerce să elibereze teritoriile ocupate, prin forță.
- O escaladare a activităților ostile în estul Ucrainei, urmată de încercări ale Rusiei de a-și extinde zona de ocupație.

După devastatoarea deflagrație din 4 august 2020, care a distrus portul Beirut și o jumătate din metropola libaneză și după schimbarea a doi premieri cu câte un mandat efemer, la finele lunii octombrie 2020 demisionarul prim-ministru sunnit Saad Hariri a primit din partea președintelui Michel Aoun o nouă nominalizare - a cincea - pentru a prelua timona executivului.

Pe fondul războiului civil sirian, Gardienii Revoluției din Iran, împreună cu milițiile Hezbollahului libanez și o mixtură șiită de facțiuni combatante stipendiate de regimul islamic din Teheran sunt actori de prima linie pe frontul de sprijin al armatei lui Bashar Al-Assad.
Pentru Israel, prezența militară iraniană pe teritoriul sirian și, cu deosebire, în apropiere de frontiera de pe Platoul Golan reprezintă o amenințare de securitate cu dimensiuni existențiale.

De la victoria revoluției islamice iraniene, în 1979, cronica relațiilor dintre două din cele mai mari puteri regionale de pe malurile Golfului Arabo-Persic – Regatul Arabiei Saudite și Republica Islamică Iran – a fost una a evoluțiilor regresive și a lunecării către ostilitate, ruptură și conflict militar desfășurat nu ca o confruntare directă, ci ca un război atipic, purtat prin interpuși.

În această primăvară s-au împlinit 10 ani de când cea mai amplă mișcare protestatară și revendicativă din istoria modernă a Orientului Mijlociu alunga de la putere gerontocratul regim al lui Ben Ali. Din perspectiva evenimentelor în spațiul public, „primăvara arabă” a început în Tunisia, la 10 decembrie 2010 și s-a încheiat după 12 luni, la 20 octombrie 2011, în Libia.

În ultimul deceniu, lumea fost confruntată cu o înlănțuire de crize mai mult sau mai puțin dramatice, dar care au avut în comun apariția imprevizibilă, șocantă și însoțită de incapacitatea sau lipsa interesului de predicție și de anticipare a măsurilor preventive.
La trecerea în al doilea an de la declanșarea pandemiei COVID-19, elaborarea de predicții și prognoze despre lumea de după tăvălugul pandemic se dovedește a fi, mai degrabă, o cursă a supozițiilor și a incertitudinilor. Lupta împotriva acestui flagel continuă să se afle în strânsă dependență de factori imprevizibili și fluctuanți.

În anii ‘90 ai secolului trecut, un fost premier al guvernului turc lansa o doctrină care, pornind de la patrimoniul istoric otoman al Turciei și de la poziția geostrategică a acestei țări, dezvolta ideea rolului major pe care țara sa trebuia să și-l asigure, concentric, în vecinătatea proximă arabo-islamică și, în final, pe eșichierul european și global.
Pentru Vladimir Putin, impetuoasa infiltrare turcească în „grădina din spate” și „spațiu de vocație rusă” constituie o intruziune inacceptabilă.

Multitudinea și diversitatea noilor conflicte militare care au acaparat scena internațională în ultimii ani au avut un impact semnificativ asupra modului în care a fost construită politica externă a Rusiei. Într-un context geopolitic instabil, pe o arenă internațională unde există tensiuni din ce în ce mai puternice și mai evidente, alegerea lui Vladimir Putin ca președinte al Federației Ruse a reprezentat un moment de răscruce, care a redefinit conceptele de securitate și apărare.