Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
După Israel, palestinienii: sezonul adunării la urne
Pentru israelieni și pentru palestinieni, primăvara și vara anului 2021 se anunță a fi un sezon trepidant al democrației electorale.

Pentru israelieni și pentru palestinienii „din interior” și din Al-Manfa – exilul –  risipit în cele patru colțuri ale Rozei Vânturilor, primăvara și vara anului de grație 2021 se anunță a fi un sezon trepidant al democrației electorale și al scoaterii de la naftalină a recurentelor speranțe și sloganuri cu care și unii și alții s-au obișnuit dar pe care, cu mai multă sau mai puțină temeritate, le doresc îndeplinite după lunga iarnă a așteptărilor și a stagnării.

La 23 martie, în Israel au loc – pentru a patra oară în ultimii doi ani – alegeri anticipate pentru constituirea unui nou Knesset. Nu mai puțin de 39 formațiuni politice au depus liste pentru intrarea în competiția electorală, dar, potrivit analiștilor și comentatorilor avizați, cel mult 12 dintre acestea pot spera în șansa realistă de a fi și participanții la împărțirea sufragiilor ce vor fi exprimate la urne. Creată în urma rundei a treia a alegerilor anticipate, coaliția la guvernare – formată, în principal, din formațiunea de dreapta Likud, condusă de grizonantul premier Benjamin Netanyahu și partidul „Kahol-Lavan”(Alb-Albastru) avându-l în frunte pe generalul-locotenent în retragere Benny Gantz – a reușit performanța de a fi etichetată drept „alianță contra naturii” nu numai prin ineficiență ci și, mai ales, prin graba cu care a fost încropită fără a avea o serioasă și credibilă platformă comună și funcțională. La aceasta trebuie adăugată și „contribuția” dozelor de non-empatie orgolioasă specifice celor doi politicieni, dar și „ocupațiile” colaterale ale fiecăruia, vizând: consolidarea poziției pe eșichierul politic intern; implicarea (cazul lui „Bibi” Netanyahu) activă și supralicitată în explorarea beneficiilor generos revărsate de ex-președintele Donald Trump din „Cornul Abundenţei”; sabia și balanța zeiței Justiției, Themis, amenințând cu aducerea premierului în fața tribunalului pentru fapte deloc politice.

În timp ce nu este de așteptat ca a patra rundă a alegerilor anticipate din Israel să aducă schimbări radicale în politica internă și regională a viitoarei morfologii structurale a noului Knesset și a executivului de la Tel Aviv, un alt eveniment electoral al anului vine dinspre teritoriile autonome palestiniene, focalizând preocuparea și atenția nu numai în Israelul politic, ci și în sferele politice și mediatice palestiniene, regionale și extraregionale.

Este vorba de faptul că, la 15 ani de la ultimele alegeri naționale (în 2006), electoratul palestinian urmează să fie chemat la urne într-o succesiune compactă de secvențe calendaristice care include:

  • alegerile legislative, programate pentru data de 22 mai;
  • alegeri prezidențiale, la 31 iulie, la o distanță considerabilă, de 16 ani, de la scrutinul prezidențial palestinian din ianuarie 2005;
  • constituirea noului Consiliu Național Palestinian, cu rol de organ legislativ al Organizației de Eliberare a Palestinei.

Anunțarea acestei „foi de parcurs” electoral a fost făcută de liderul palestinian Mahmoud Abbas la 15 ianuarie, după o îndelungată și contorsionată cursă pentru unificarea „frontului palestinian”, puternic fărâmițat în ultimele două decenii și jumătate de ruptura între principalele entități politice palestiniene, respectiv Mișcarea Fatah și Mișcarea islamistă Hamas din Fâșia Gaza, dar și între Organizația de Eliberare a Palestinei și organizațiile istorice ale „rezistenței palestiniene”, la acestea adăugându-se fricțiunile interne între Autoritatea Națională Palestiniană, condusă de octogenarul președinte Mahmoud Abbas (Abu Mazen) și aripile dizidente și „reformiste” care segmentează corpusul politic și social palestinian.

Abrupta „conciliere istorică” între Hamas și Fatah pare a fi, mai degrabă, impusă de starea de izolare și marginalizare a dosarului palestinian – erodat, pe de o parte, de seria deciziilor unilaterale impuse de fosta administrație americană sub numele de „Afacerea Secolului” și, pe de altă parte, de dramatica schimbare strategică survenită la nivel regional prin inaugurarea așa-numitului „proces Abraham”, sub umbrela căruia a demarat și continuă normalizarea relațiilor bilaterale dintre mai multe state arabe și Israel. Un pas care amenință să priveze corpusul palestinian de principalul său pilon de susținere arabă  în procesul negocierilor.

În pofida declarațiilor optimiste în ceea ce privește „unitatea” palestiniană de acțiune, elementele care contrazic euforia preelectorală nu sunt puține. Astfel:

  • Una din organizațiile istorice ale militantismului palestinian – și este vorba de Frontul Popular de Eliberare a Palestinei – a anunțat, deja, că nu va participa la niciuna din etapele procesului electoral, o poziție pe care a exprimat-o și Mișcarea Jihadului Islamic Palestinian.
  • În ceea ce privește gruparea islamistă Hamas, aceasta își mobilizează capacitățile și electoratul pentru exploatarea stării avansate de insatisfacție socială față de actuala elită politică palestiniană, în general și, nominal, față de eșecurile „vechii gărzi” a conducerii palestiniene în frunte cu președintele Mahmoud Abbas. Eșecul Acordului de Pace de la Oslo, izolarea palestiniană în contextul regional și internațional, deteriorarea dramatică a nivelului de trai al palestinienilor din Cisiordania și toate neîmplinirile palestiniene din ultimele decenii, sunt tot atâtea componente ale strategiei electorale avută în vedere de către Hamas pentru a-și spori șansele de a obține o victorie și păstrarea mandatului după alegerile din această vară.
  • Dificultăți și piedici în fața scrutinurilor palestiniene se anunță și din partea guvernanților israelieni, una dintre acestea însemnând refuzul guvernului Netanyahu de a permite implicarea și participarea la scrutinuri a electoratului palestinian din Ierusalimul de Est. Pentru palestinieni, o asemenea interdicție este inacceptabilă nu doar din punct de vedere tactic-electoral, ci și pentru încărcătura simbolică a unei astfel de situații, care ar echivala cu o marginalizare tocmai a Ierusalimului răsăritean unde partea palestiniană aspiră să-și instaleze capitala viitorului său stat.

Mahmoud Abbas (sursa: Washington Times)

Depășind, cel puțin formal, adversitățile care scindează leadership-ul palestinian, decizia – și așa venită cu o mare întârziere – de dinamizare a democrației electorale trebuie privită și prin prisma realității că, șubrezit de evoluțiile defavorabile pe care le-a traversat în ultima vreme, izolat și lipsit de o perspectivă credibilă de ieșire din actualul blocaj în care se află procesul politic de soluționare a dosarului palestinian, liderul de la Ramallah a dorit să lanseze către noua administrație americană a lui Joseph Biden un semnal pozitiv referitor la deschiderea și disponibilitatea de orientare a viziunii palestiniene către o abordare democratică și elastică a ecuației păcii.

Aflat de 16 ani în ipostaza de președinte al Autorității Naționale, dar având și posibilul handicap al vârstei înaintate (85 de ani), Mahmoud Abbas nu a oferit, încă, indicii ne-echivoce despre propria succesiune la conducerea forurilor și instituțiilor palestiniene. O prudență explicabilă, în măsura în care, potrivit unui sondaj realizat de Centrul Palestinian pentru Cercetări Politice și Sondaje de Opinie, 66% din corpul electoral se pronunță pentru retragerea sa din viața politică și oficială. Privită de la altitudinea sa, această cifră sugerează că la scrutinul prezidențial din 31 iulie actualul lider ar putea avea neplăcuta și nedorita surpriză de a fi surclasat de alți contracandidați influenți, dintre care nu lipsesc liderul Mișcării Hamas, Ismail Haniyeh, dizidentul din Fatah și ambițiosul Mohammed Dahlan, fostul demnitar în conducerea Fatah, Jibril Rajoub sau chiar militantul Marwan Bargouthi, un lider popular aflat în detenție pe viață în Israel.

Un Mandela palestinian?

Încarcerat în anul 2002, cu acuzația de terorism, militantul palestinian Marwan Barghouthi – considerat animator și lider al celor două Intifada palestiniene – a devenit, cu deosebire pentru tânăra generație, un simbol foarte popular și o figură emblematică a cauzei naționale și un Nelson Mandela redivivus al luptei palestiniene pentru independență, demnitate și dreptul la suveranitate și independența statală.

Marwan Barghouthi (sursa: ramallah.news)

Odată cu apropierea termenelor stabilite pentru derularea scrutinelor legislativ și prezidențial, în retorica electorală atât din teritoriile autonome, cât și din diaspora palestiniană, numele acestui colaborator apropiat al fostului lider palestinian Yasser Arafat este tot mai frecvent evocat ca posibil succesor al președintelui Mahmoud Abbas, chiar dacă Barghouthi însuși nu a exprimat explicit posibilitatea de a se mobiliza în cursa pentru vârful piramidei politice de la  Ramallah sau  de a candida, pe listele Mișcării Fatah, în alegerile legislative.

Marwan Barghouthi este un simbol pentru palestinienii din generația revoltelor. Dar întrebarea la care trebuie să se răspundă se referă la măsura în care simbolistica încarnată de militant este acceptată de întreaga societate palestiniană – pentru care simbolurile, intifadele, revoltele, „marșurile întoarcerii acasă” și ideea „revoluției până la victorie” lansată de un alt simbol, numit Yasser Arafat, nu au adus, în decenii de „rezistență”, decât un lung șir de deziluzii, sacrificii și agremente care nu au fost respectate cu adevărat niciodată. 

Imaginând o instituție palestiniană condusă de „simboluri” dar  fără o anvergură solidă a viziunii politice și, în același context, imaginând o ipotetică supraviețuire paralelă a islamiștilor din Mișcarea Hamas guvernanți absoluți peste palestinienii din Gaza, se pune întrebarea dacă va aduce o asemenea structură mult solicitata unitate palestiniană, acceptarea de către guvernele israeliene și ne-necesara susținere din partea lumii arabo-islamice și a comunității internaționale?

Consensul palestinian asupra revenirii la instrumentele electorale ale democrației este – în principiu – un fapt pozitiv grevat de numeroase lacune amenințătoare, chiar dacă el se produce într-un context în care schimbarea de administrație la Washington și de revizuire promițătoare a abordării americane a politicii mijlociu-orientale anunțată de președintele Joe Biden oferă un orizont teoretic al schimbării în bine.

În atari conjuncturi dificile, dar nu în întregime insurmontabile, conștiința națională și politică a societății palestiniene, a elitelor politice și a facțiunilor palestiniene ar trebui să conștientizeze importanța pe care ar avea-o adoptarea și asimilarea, ca efigie electorală, a vechiului dicton universal „ajută-te ca să te pot ajuta”.

În loc de concluzii, o întrebare: Cât de prioritare sunt alegerile palestiniene?

O privire mai atentă asupra subiectului în discuție pune în lumină realitatea că „reconcilierea” și „unitatea palestiniană” ca premise ale unui exercițiu electoral credibil, corect și productiv sunt, mai degrabă, sloganuri triumfaliste în spatele cărora se ascunde un adevăr dramatic. Și este vorba de faptul că această „împăciuire” palestiniană, fie ea și parțială, este, în esența sa, un troc calculat, conjunctural și mediat de Egipt între cele două entități care dețin pârghiile puterii și instrumentele de decizie: Mișcarea laicistă Fatah, în Cisiordania, și organizația Hamas ca filială islamistă a Frățiilor Musulmane, în Gaza. Societatea și corpul electoral este fracturat între un „Fatahland’ și un „Gazaland” care de aproape două decenii nu au cunoscut decât competiția acerbă, inclusiv cu arma în mână, pentru preempțiune, putere și control asupra propriei sale feude teritoriale. Aceiași palestinieni sunt separați între cei „din interior”, adică din teritoriile autonome, cei care alcătuiesc diaspora, „arabii israelieni” și „palestinienii din Ierusalimul  de est” – „anexat” de Israel. Iar de libertatea, destinul și problemele existențiale ale acestora, răspunzătoare oficială este Autoritatea Națională a lui Mahmoud Abbas, la concurență acerbă cu Hamasul lui Ismail Haniyeh. Celelalte facțiuni palestiniene se manifestă, atunci când o fac, mai degrabă ca elemente ale decorului scenografic. De la artificialul „Agrement de la Oslo” semnat în urmă cu 28 de ani, nici Fatah, nici Hamas, nici Autoritatea Autonomă nu au adus vreo concretizare serioasă a așteptărilor și speranțelor celor care astăzi sunt chemați să se îndrepte, încă odată, spre urne. În schimb, structurile instituționale și organizatorice – începând cu mișcările Fatah și Hamas, până la celelalte entități politico-ideologice – s-au transformat, preponderent, în organizații paramilitare, dispunând, cumulativ, de arsenale pe care „rezistența palestiniană” nu le-a avut niciodată de-a lungul existenței și militantismului său. Cât privește „unitatea palestiniană”, starea de fărâmițare a acesteia este reflectată, cât se poate de relevant, de faptul că nu mai puțin de 14 liste și programe electorale sunt înscrise în competiția electorală din vară.

Lichidarea, cu bună-credință și seriozitate, a sciziunilor și faliilor care fragmentează profund societatea și clasa politică palestiniană, elaborarea unei doctrine unitare și a unei platforme electorale coerente și epurate de ambiții personale sau de grupuri, regândirea conceptuală și politico-ideologică a unui „program unitar de eliberare și propășire națională”, reconstituirea punților de comunicare și a surselor de susținere arabo-islamică și externă, corectarea și eliminarea erorilor și tabuurilor care au erodat, decenii de-a rândul, credibilitatea, prestigiul și sensul „cauzei naționale palestiniene” sunt doar câteva din prioritățile care trebuie să devină angajamente electorale și existențiale. Fără o reformă morală, politică și identitară, alegerile viitoare riscă să se transforme într-o simplă formalitate administrativă și birocratică și într-un nou reper cronologic de care își vor aduce aminte doar istoriografii și jurnaliștii.

Alegerile palestiniene se produc cu o mare întârziere, așa cum spuneam. Dar, în condițiile în care marja de opțiuni a palestinienilor este vizibil limitată, trebuie acceptată, in extremis, înțelepciunea salvatoare a dictonului popular „Mai bine mai târziu decât niciodată”.