Într-un context geopolitic instabil și pe fondul unor tensiuni din ce în ce mai intense și mai vizibile pe arena internațională, procesul de reformă a Uniunii Europene pune un accent deosebit pe regiunea Mării Negre.

Articolul este disponibil momentan doar în limba engleză

Articolul este disponibil momentan doar în limba engleză.

Alegerile prezidențiale americane au generat, de fiecare dată, reverberații puternice la nivel global, reprezentând o (re)setare a orei geopolitice, precum și o (re)afirmare a modului în care sunt percepute și definite decalajele și echilibrele raporturilor de putere, din perspectiva unui actor capabil să dirijeze și să impună, în mod direct, traiectoria și intensitatea abordărilor celorlalți actori.

Articolul abordează conceptul de multilateralism, semnificaţiile sale fundamentale, coordonatele şi funcţiile constructive, dar şi limitele şi constrângerile cu care - teoretic şi pragmatic - este confruntată ideea multilateralistă, în încercarea de a supune dezbaterii întrebarea la care nu s-a dat, încă, un răspuns consensual: oferă multilateralismul paradigma ideală de construcţie, securitate şi performanţă a ordinii mondiale de mâine?

Data de 8 mai 2018, când Statele Unite şi-au anunţat retragerea unilaterală din tratatul nuclear internaţional cu Iranul a marcat, în regiunea Orientului Mijlociu, începutul unei perioade de conflict deschis cu Republica Islamică Iran.

La 30 septembrie 2015, la cererea regimului sirian condus de preşedintele Bashar Al-Assad, unităţi ale armatei Fedraţiei Ruse, având aviaţia de război drept principală forţă de şoc, intervin în Siria. Aici, la aproape cinci ani de la declanşarea războiului civil în această ţară, armata naţională siriană se afla pe marginea unui colaps militar care ar fi avut drept consecinţă imediată o schimbare radicală a regimului de la Damasc.

Victoria clară a coaliției conduse de președintele Serbiei, Aleksandar Vučić, la alegerile parlamentare din această țară, de la 21 iunie 2020, prevestea formarea rapidă și fără probleme a noului guvern, dar abia la patru luni de la alegeri a devenit mai clar cine va face parte din acesta.
Deși a fost reluat ”dialogul” dintre Belgrad și Priština cu medierea UE și a demarat ”normalizarea economică” sub oblăduirea Washingtonului, situația este încă foarte departe de un compromis și ultimele evoluții nu garantează că va fi identificată (rapid) o soluție sustenabilă și aplicabilă.
Continuarea procesului de integrare europeană și discuțiile cu Priština, alături de menținerea parteneriatelor speciale cu SUA, Rusia și China, îmbunătățirea relațiilor cu unele state vecine și gestionarea crizei migrației ilegale și a efectelor epidemiei de COVID-19 vor rămâne principalele provocări și pentru noul guvern sârb condus de Ana Brnabić.

Regiunea autonomă Nagorno Karabah, cu o suprafaţă de 4400 km² şi o populaţie estimată în 2013 la 146773 locuitori, din care 95% sunt de etnie armeană şi confesiune creştin ortodoxă, a fost înfiinţată – în Azerbaidjan, în 1920 – de către guvernul bolşevic sovietic. Această anomalie teritorială a fost amplificată prin stabilirea, în sud-estul Azerbaidjanului, unui pinten teritorial al Armeniei care, orientatat de la nord-vest la sud-est, creează o enclavă azeră ruptă de teritoriul azer şi mărginită, la vest şi la sud, de Iran. Fărâmiţarea teritorială şi configuraţia etnică şi confesională au fost principalele două cauze care au făcut ca, pe aproape toată perioada de existenţă a fostei Uniuni Sovietice, enclava Nagorno Karabah să cunoască un lung şir de ostilităţi şi conflicte armate.

Articolul este disponibil momenan doar în lmba engleză