Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Între Casa Albă și Ak Saray: o criză recurentă sau o alianță durabilă?
Între Turcia lui Erdoğan și America mandatelor Obama și Trump a existat un permanent secret al lui Polichinelle (adică o taină cunoscută de toată lumea) și anume acela că relaționarea bilaterală nu a fost ocolită de divergențe, contradicții și momente de tensiune.

Reza SHAHRESTANI

07/03/2021 Regiune: Global Tema: Teme diverse

„Ceea ce ne unește (cu SUA) este mai presus decât dezacordurile dintre noi” declara liderul turc Recep Tayyip Erdoğan, în chip de salut pentru noul președinte american Joseph Biden și de benevolență pentru progresul raporturilor turco-americane.

Era o recunoaștere a realității că, printre numeroasele ingrediente ale moștenirii politice lăsată de Donald Trump, Joe Biden primea și condimentele care au alimentat, conjunctural și repetitiv, raporturile dintre Casa Albă și Ak Saray – Palatul Alb de la Bosfor – dar și dintre  locatarii celor două repere simbolice ale arhitecturii politice.

Sursa: Anadolu Agency

Între Turcia lui Erdoğan și America mandatelor lui Barack Obama și Donald Trump a existat un permanent secret al lui Polichinelle (adică o taină cunoscută de toată lumea) și anume acela că relaționarea bilaterală nu a fost ocolită de divergențe, contradicții și momente de tensiune – nu puține dintre acestea datorându-se, mai degrabă, unor pusee orgolioase, începând, bunăoară, cu anul 2018 marcat de refuzul lui Erdoğan de a pune în libertate pe pastorul evanghelist american Andrew Brunson (încarcerat sub acuzația de colaboraționism terorist cu facțiuni ale minorităților kurde). Un alt mare orgolios, Donald Trump, a ripostat prin impunerea unui vârtej de sancțiuni care au vizat numeroși responsabili și demnitari turci, în  paralel cu  intensificarea susținerii americane pentru organizațiile kurde descrise la Ankara drept entități teroriste existențiale pentru unitatea și securitatea Republicii Turcia. Apoi, cu puțin timp înainte de încheierea mandatului său prezidențial, același Donald Trump nu a șovăit în a impune sancțiuni sistemului industriilor militare turcești în replică la achiziționarea  unor sisteme de rachete anti-aeriene S-400 de la Federația Rusă. Pedeapsa lui Donald Trump a cuprins, în plus, avertismentul cu suspendarea livrării către Turcia a avionului F-35, în pofida faptului că partea turcă era un contribuitor important la însuși procesul de producție a sistemului respectiv. Cele de mai sus sunt doar o parte exemplificativă a piedicilor periodice care au tulburat și îngreunat circulația pe autostrada relațiilor dintre Cornul de Aur și Potomac.

La 20 ianuarie 2021, într-un climat intern furtunos, Joe Biden s-a instalat în fotoliul eliberat, cu greu, de către Donald Trump. Al 46-lea cârmaci la timona Americii a purces la punerea în execuție a promisiunilor din campania electorală referitoare la „de-trumpizarea” Americii și la revizuirea din temelii a politicii externe americane. Era firesc ca, în acest climat, să asistăm la o inflație universală, multicoloră și productivă de întrebări, scenarii, așteptări și chiar petiții directe, venite dinspre toate coordonatele Rozei Vânturilor. Iar din acest tsunami de fantome reformatoare, era firesc ca Turcia și liderul său să se afle nu doar în frunte ci, pe cât posibil, chiar în fosa orchestrei, dacă nu chiar în cușca sufleorului. Ce orizonturi se deschid relațiilor dintre Tϋrkiye Cumhuriyeti și The United States of America?  Relațiile de parteneriat între cele două țări au rădăcini datând din perioada postbelică a anilor ‘40 și a aderării Turciei la Alianța Atlanticului de Nord. Dar astăzi Turcia se impune în geografia politică drept o putere regională dinamică, puternic influentă în ambientul lumii arabe a Orientului Mijlociu și cu un interes expansiv în Balcani, în Caucazul de Sud și în zone nord-africane sau situate în arealul Golfului Arabo-Persic și dispunând de o economie cu potențial ascensional, dar și cu un standard militar deloc neglijabil. Cu toate acestea sau poate chiar din cauza acestor factori care o singularizează, guvernanța lui Recep Tayyip Erdoğan și a Partidului Dreptății și Dezvoltării manifestă un sentiment de frustrare și insatisfacție în ceea ce privește raporturile sale cu „establishmentul” american căruia i se circumscrie și noua administrație a lui Joe Biden.

Insatisfacțiile lui Erdoğan

Într-un moment de înaltă efervescență a campaniei electorale din vara 2020, candidatul prezidențial Joseph Biden a acordat un interviu amplu pentru cotidianul The New York Times în care, abordând intențiile sale în privința politicii orientale a viitorului său mandat, a formulat critici acide la adresa politicii implementate de Erdoğan, cu concluzia că „Statele Unite trebuie să-și amplifice susținerea pentru forțele opoziției politice turce, pentru a bara accesul lui Recep Erdoğan la un nou mandat prezidențial”. Publicația amintită a confirmat exactitatea acestui fragment de discurs, care, departe de a fi  fost o gafă discursivă, a exprimat întocmai punctul de vedere real al celui intervievat. Pentru Ankara, retorica lui Joe Biden a însemnat un serios semnal de alarmă cât privește șansele reale ca o victorie la urne a acestuia să aducă ameliorări semnificative a relațiilor bilaterale sub mandatul noului lider american. Iar asemenea semnale neliniștitoare s-au repetat și imediat după instalarea lui Biden în fotoliul din Biroul Oval, începând cu refuzul solicitării venite de la „Palatul Alb” pentru o discuție telefonică cu Erdoğan. Același stil a fost adoptat și de către noul secretar de stat, Antony Blinken, care s-a întreținut cu o lungă listă  de omologi, inclusiv șeful diplomației irakiene. Pe listă nu a figurat și aliatul de la Ankara. La 28 ianuarie, consilierul prezidențial pentru securitate națională, Jack Sullivan, afirma public, că „Turcia este o sursă de îngrijorare pentru America și pentru aliații europeni”, în vreme ce adjunctul ambasadorului american la ONU cerea, de la tribuna Consiliului de Securitate, ca „Turcia și Federația Rusă să plece din Libia”. Afirmații privind „îngrijorarea” americană provocată de Turcia au fost repetate și de alți oficiali americani, fără ca aceștia sau chiar președintele Biden însuși să explice motivele reale ale acestei „îngrijorări”.

Reconsiderarea comunicării

 Nu se poate ști, încă, dacă îngrijorarea noii administrații și neliniștea lui Recep Tayyip Erdoğan în raport cu relaționarea bilaterală sunt subiective sau au motive întemeiate dar nedestinate publicității. După cum nu sunt puține vocile și comentariile mediatice care constată că, după mai mult de un an de expansiune exuberantă și conflictuală în dimensiunea geografică și politico-militară, cu toate consecințele cunoscute pentru stabilitatea și normalitatea regională și extraregională, președintele Recep Tayyip Erdoğan pare a conștientiza și, mai cu seamă, a accepta că maxima „si vis pacem, para bellum” nu este operațională întotdeauna și că evitarea situațiilor de încordare și criză poate fi mai lesne realizată prin reîntoarcerea la dialog și la diplomația concilierii, toleranței și multilateralismului. O asemenea reorientare  nu este deloc ușoară, după cum nu presupune renunțări la tabuurile care, pentru Recep Tayyip Erdoğan sunt sinonime cu ceea ce la Ankara este denumit cu sintagma „interese existențiale și naționale”. Problema, pentru decidenții turci, se află, în bună măsură, în aceea că dosarele intereselor naționale au, într-un fel sau altul, conexiuni cu politicile regionale fie ale Statelor Unite, fie ale Uniunii Europene și, implicit, cu măsura în care această intersectare se va reflecta, pozitiv sau neproductiv, asupra relațiilor cu Turcia. A sacraliza – sub numele de interese naționale legitime – tensiunile din Estul Mediteranei, din „Patria Albastră”, din Siria și din alte zone care păstrează vie memoria istoriei medievale apuse, înseamnă nu dezamorsarea crizelor, ci, mai degrabă, acutizarea acestora și auto-izolarea în contextul lumii ambientale.

În condițiile în care noua administrație de la Washington are pe masa de lucru dosare complexe și voluminoase precum criza în relațiile cu regimul teocratic din Teheran, competiția acerbă cu China, competiția geostrategică cu Federația Rusă și altele, este de presupus că Joe Biden nu va dori și nici nu va acționa pentru a menține sau a crea un climat de criză în raporturile cu Turcia. În egală măsură, reconsiderarea pozitivă de către Ankara a relațiilor sale cu Uniunea Europeană, inițierea de pași spre dialogul cu Grecia, declarațiile turce potrivit cărora implementarea unei păci echitabile și durabile în Nagorno Karabah va conduce către o normalizare a raporturilor dintre Turcia și Armenia, reluarea rundelor tripartite Erdoğan-Putin-Hasssan Rohani pe marginea conflictului intern sirian și alte declarații oficiale și oficioase încurajatoare sunt tot atâtea elemente care, măsurate cu criteriul  beneficiilor, vor înclina balanța politicii externe orientale a lui Joe Biden în favoarea Turciei lui Recep Erdoğan.

Sursa: www.dw.com

Este adevărat că schimbarea administrației de la Casa Albă a însemnat și declanșarea unor șuvoaie de speranțe și așteptări în toate regiunile care sunt confruntate cu varietatea problemelor generate de existența în cadrul lumii globale. La fel de adevărat este că, nu de puține ori, persoana noului președinte a fost privită ca încarnare a unui Mesia salvator, sau ca un Deus ex Machina posesor al baghetei vindecătoare de toate nefericirile. Dar rațiunea rece și apărată de puseurile umorale și emoționale arată tuturor un adevăr care nu trebuie ignorat și anume acela că, oricare ar fi aranjarea scării de priorități și programe ale noii administrații, acestea vor rămâne, în primul și în ultimul rând, priorități, proiecte și programe americane, măsurate cu etalonul intereselor americane indiferent dacă este vorba de competițiile geostrategice și de regiunile geopolitice ale momentului și ale viziunilor pe termen mediu și lung. Inclusiv în ceea ce privește relaționarea cu Turcia plasată în mediul său geopolitic, cultural, confesional, militar și strategic.

Tocmai conștientizarea acestei realități trebuie să conducă la o nouă paradigmă de dialog strategic cuprinzător între Palatul Alb și Casa Albă, un dialog în care conlocutorii să țină seama, în mod egal, de profundele prefaceri și evoluții pe care lumea le-a cunoscut odată cu încheierea Războiului Rece și care impun o revizuire de fond chiar a manierei în care statele și guvernanțele – inclusiv Turcia și America – se privesc în oglindă și își evaluează dimensiunile, narcisismul și liniile roșii până la care pot avansa în contextul multilateralismului. Ceea ce va înlesni perspectiva construirii unor relații productive, prietenoase și, mai ales, durabile.