La 30 septembrie 2015, la cererea regimului sirian condus de preşedintele Bashar Al-Assad, unităţi ale armatei Fedraţiei Ruse, având aviaţia de război drept principală forţă de şoc, intervin în Siria. Aici, la aproape cinci ani de la declanşarea războiului civil în această ţară, armata naţională siriană se afla pe marginea unui colaps militar care ar fi avut drept consecinţă imediată o schimbare radicală a regimului de la Damasc.

Regiunea autonomă Nagorno Karabah, cu o suprafaţă de 4400 km² şi o populaţie estimată în 2013 la 146773 locuitori, din care 95% sunt de etnie armeană şi confesiune creştin ortodoxă, a fost înfiinţată – în Azerbaidjan, în 1920 – de către guvernul bolşevic sovietic. Această anomalie teritorială a fost amplificată prin stabilirea, în sud-estul Azerbaidjanului, unui pinten teritorial al Armeniei care, orientatat de la nord-vest la sud-est, creează o enclavă azeră ruptă de teritoriul azer şi mărginită, la vest şi la sud, de Iran. Fărâmiţarea teritorială şi configuraţia etnică şi confesională au fost principalele două cauze care au făcut ca, pe aproape toată perioada de existenţă a fostei Uniuni Sovietice, enclava Nagorno Karabah să cunoască un lung şir de ostilităţi şi conflicte armate.

Articolul este disponibil momentan doar în limba engleză.

După nouă ani de război civil, Siria şi regimul de la Damasc se află într-o stare de acută izolare regională şi internaţională, iar pe plan intern situaţia poate fi descrisă drept dramatică. Din acest punct de vedere există destule precedente în care, ori de câte ori s-a aflat într-o situaţie dificilă, regimul baasist a apelat la demersuri confidenţiale pentru a găsi o ieşire din criză, incusiv în contextul regional, sau a acceptat ceea ce, în mod obişnuit, ar fi respins în numele unor sloganuri propagandistice şi ideologice.

Articolul este disponibil momentan doar în limba engleză.

Declanșarea operațiunilor militare între Azerbaidjan și Armenia reprezintă doar o parte a unui lung conflict înghețat, cu episoade calde, între cele două foste republici unionale care și-au câștigat independența după colapsul Uniunii Sovietice. Pe parcursul întregii existențe a marelui colos de la Răsărit au fost ținute sub aceeași ”carapace” ideologică a Kremlinului. După prăbușirea acestuia, însă, diferențele etnice, religioase, culturale precum și disensiunile istorice ținute sub control de Kremlin au revenit cu puterea unui tsunami care crează, în această parte a lumii, o situație de instabilitate accentuată.

Turcia și Grecia își dispută o zonă bogată în hidrocarburi, pe care Atena o consideră ca fiind sub jurisdicția sa. Situația a escaladat în momentul trimiterii de către Turcia a unui vas de prospecțiuni seismice, sub protecția unei grupări de nave militare, într-o zonă maritimă revendicată de Grecia, care, la rândul său, a inițiat manevre navale.

La 12 septembrie, în capitala qatariană Doha, a avut loc şedinţa de deschidere a negocierilor directe de pace între guvernul de la Kabul şi mişcarea insurgenţilor talibani, cu o importantă reprezentare autohtonă şi internaţională (prin videoconferinţă): Secretarul general al ONU, sercretarul general al NATO, Comisarul pentru Politică Externă al Uniunii Europene, Secretarul de Stat american, miniştrii de externe din China, India, Pakistan, Turcia, preşedintele Biroului Politic al Mişcării Talibane, reprezentantul special al SUA pentru negocierile cu talibanii şi alţii.

De la luptele crâncene de după Primul Război Mondial, din anii 1920, până la disputa cu Ciprul, care a izbucnit în anii 1970, bazinul Mării Egee a reprezentat întotdeauna o sursă de dispută între Grecia și Turcia. Astăzi se află din nou pe primele pagini ale ziarelor, atât Atena cât și Ankara umplându-le cu discursuri demagogice și reanimând îndelungatul conflict dintre cele două țări.

La începutul lunii august, miniștrii afacerilor externe ai Egiptului și Greciei au semnat, la Cairo, un acord asupra unui plan preliminar privind granițele maritime dintre cele două state mediteraneene.
Harta care a fost pusă la dispoziția publicului la momentul anunțului arăta că acordul era, de fapt, doar parțial și fără detalii esențiale.