Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Nagorno Karabakh : între Rusia, Turcia … și ceilalţi
Regiunea autonomă Nagorno Karabah, cu o suprafaţă de 4400 km² şi o populaţie estimată în 2013 la 146773 locuitori, din care 95% sunt de etnie armeană şi confesiune creştin ortodoxă, a fost înfiinţată – în Azerbaidjan, în 1920 – de către guvernul bolşevic sovietic. Această anomalie teritorială a fost amplificată prin stabilirea, în sud-estul Azerbaidjanului, unui pinten teritorial al Armeniei care, orientatat de la nord-vest la sud-est, creează o enclavă azeră ruptă de teritoriul azer şi mărginită, la vest şi la sud, de Iran. Fărâmiţarea teritorială şi configuraţia etnică şi confesională au fost principalele două cauze care au făcut ca, pe aproape toată perioada de existenţă a fostei Uniuni Sovietice, enclava Nagorno Karabah să cunoască un lung şir de ostilităţi şi conflicte armate.

În dimineaţa zilei de 27 septembrie 2020, locuitorii enclavei Nagorno Karabah (Pădurea Neagă din Munte) au fost treziţi de explozii şi tiruri de arme automate de-a lungul întregii linii de demarcaţie a acestei provincii revendicată, cu a ceeaşi acribie, de Azerbaidjanul musulman şi de Armenia ortodoxă. La acel moment, nici ei şi nici mass-media locală, regională şi internaţională nu au intrat într-o stare de alertă deosebită: era vorba, la urma urmei, de o nouă răbufnire trecătoare a unuia dintre cele mai inflamabile focare de conflict din această regiune caucaziană. Alte zeci de asemenea secvenţe pasagere de violenţă mai avuseseră loc înainte şi trecuseră cu rapiditate prin întoarcerea beligeranţilor la litera şi spiritul acordului de armistiţiu semnat între Baku şi Erevan în 1994.

Pe fondul acuzaţiilor reciproce de agresiune (fără a se stabili cine a iniţiat noul episod al conflictului teritorial) şi după două săptămâni de atacuri şi contraatacuri soldate cu severe pierderi de vieţi omeneşti (militari şi civili), ministrul de externe rus Sergei Lavrov anunţa (la 10 octombrie, la Moscova), urbi et orbi, că reprezentanţii azeri şi armeni au convenit asupra unei încetări temporare a focului, în scopuri umanitare (schimb de prizonieri, recuperarea morţilor şi răniţilor, afluirea de ajutoare alimentare şi medicale pentru populaţie). Un armistiţiu violat (nu se ştie de cine!?) după numai câteva ore.

Iar peste alte patru zile, Federaţia Rusă a anunţat punerea în aplicare a unei navete ruseşi de mediere şi bune oficii între armeni şi azeri. A fost, practic, momentul care a marcat trezirea interesului extern pentru ceea ce se petrece în „Pădurea Neagră” din munţii azero-armeni; iar unii actori au folosit ocazia pentru a lansa tiruri de declaraţii sau a face din acest conflict reaprins un nou eşichier pe care să-şi joace propriile proiecte regionale şi interese politice şi geopolitice.

Un succint background

Regiunea autonomă Nagorno Karabah, cu o suprafaţă de 4400 km² şi o populaţie estimată în 2013 la 146773 locuitori, din care 95% sunt de etnie armeană şi confesiune creştin ortodoxă, a fost înfiinţată – în Azerbaidjan, în 1920 – de către guvernul bolşevic sovietic. Această anomalie teritorială a fost amplificată prin stabilirea, în sud-estul Azerbaidjanului, unui pinten teritorial al Armeniei care, orientatat de la nord-vest la sud-est, creează o enclavă azeră ruptă de teritoriul azer şi mărginită, la vest şi la sud, de Iran. Fărâmiţarea teritorială şi configuraţia etnică şi confesională au fost principalele două cauze care au făcut ca, pe aproape toată perioada de existenţă a fostei Uniuni Sovietice, enclava Nagorno Karabah să cunoască un lung şir de ostilităţi şi conflicte armate.

În anul 1988 instituţia legislativă a provinciei a emis o decize în baza căreia, deşi situată pe teritoriul Azerbaidjanului, provincia a fost trecută sub legislaţia şi în suveranitatea Armeniei, însă tensiuile au persistat chiar şi în pofida demersurilor de mediere întreprinse de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) prin aşa-numitul „Grup de la Minsk” la care au participat Statele Unite, Franţa şi Rusia. Deşi a reuşit să determine aplicarea mai multor agremente de non-beligeranţă şi armistiţiu, Grupul a eşuat în elaborarea şi implementarea unei soluţii durabile pentru disputele teritoriale asupra regiunii Nagorno Karabah.

Abia în octombrie 2017, sub auspiciile Grupului de la Minsk, preşedinţii Armeniei şi Azerbaidjanului au accepat o serie de întâlniri şi negocieri desfăşurate la Geneva. Iar asta în condiţiile în care forţele armate ale Azerbaidjanului şi cele ale etnicilor armeni au rămas în permanenţă pe poziţii foarte apropiate, fiecare dintre beligeranţi urmărind propriile sale strategii şi interese, generate de considerente interne şi regionale. Riscul reactivării militare a frontului s-a menţinut la cote ridicate, împiedicând o soluţionare pozitivă a contenciosului, inclusiv la nivelul cel mai înalt. Ori, menţinerea unei asemenea situaţii ar putea să degenereze, repetititv, în confruntări armate şi într-un război de amploare cu consecinţe imprevizibile pentru securitatea întregii regiuni sud-caucaziene, dar şi pentru exporturile de petrol şi gaze naturale către Asia Centrală şi Europa. În plus, starea conflictuală facilitează ingerinţele străine, aşa cum se întâmplă, deja – cazul episodului conflictual din toamna acestui an, unde se înregistrează intervenţii externe mai mult sau mai puţin declarate, îndeosebi din partea Turciei, sprijinitoare a „fraţilor” de credinţă din Azerbaidjan şi Federaţiei Ruse, susţinătoare a coreligionarilor ortodocşi din Armenia, dar şi a Iranului (a cărui demografie incude o consistentă minoritate azeră care ar putea să contribuie la escaladarea crizei şi la o nedorită tensionare şi expansiune pe plan intern şi regional).

Implicarea Turciei

Regimurile de la Ankara în general şi guvernarea lui Recep Tayyp Erdogan (şi formaţiunea sa politică, Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării) în particular au privit naţiunea şi statul azer ca pe o componentă importantă a familiei etnice şi lingvistice turcice, ca pe un „frate mai mic” – prin apartenenţa confesională comună la islamul sunnit, dar şi ca pe un important partener și pilon geostrategic în regiunea caucaziană, precum şi al doctrinei de politică externă a Turciei condusă de Erdogan. În contrast, armenii – „inamici” ai Azerbaidjanului – trezesc, prin simpla menţionare a numelui lor, trimiteri neplăcute la o anumită parte a istoriei turceşti din primul Război Mondial, umbrită de memoria controversatului „genocid armean”.

În acest context, la declanşarea noilor confruntări militare guvernul de la Ankara şi-a declarat susţinerea necondiţionată pentru partea azeră, concretizată în livrări de material şi logistică militară, inclusiv drone de înaltă tehnologie, precum şi, potrivit unor informaţii de presă, în echiparea şi desfăşurarea, pe lângă armata azeră a cca 2000 de combatanţi mercenari aduşi de pe frontul din Siria.

La 29 septembrie, Erevanul acuza Turcia de a se fi implicat nemijocit în doborârea unui aparat armean Suhoi 25, afirmaţie pe care partea turcă a dezminţit-o.

Rolul Federaţiei Ruse

Implicarea Federaţiei Ruse în conflictul din Nagorno Karabah este pe cât de diversificată, pe atât de opacă şi controversată. Atât în contextul relaţiilor bilaterale, cât şi în cadrul Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă, Moscova susţine partea armeană - îi acordă garanţii politice de securitate, însă fără a se angrena în operaţii de luptă în enclava Nagorno Karabah, teritoriu recunoscut pe plan internaţional ca aparţinând de suveranitatea azeră. Deşi, în ultimii ani, relaţiile ruso-armene nu au fost dintre cele mai armonioase - situaţie care s-a datorat mai ales discordanţelor dintre abordările Moscovei și cele ale premierului Armeniei, Nikol Pashinyan, care se resimt şi astăzi, Vladimir Putin menţine neutralitatea în conflictul din Nagorno Karabah. Pe de altă parte, guvernul de la Erevan pare a dori să-şi menţină libertatea de opţiune şi decizie în ceea ce priveşte limita până la care poate avansa în asigurarea unor avantaje cât mai consistente în urma acestui confict.

Se apreciază, însă, că în situaţia în care războiul va căpăta durabilitate în timp şi amploare în plan geografic, coroborat cu o amplificare a implicării militare a Turciei, ameninţând astfel stabilitatea în zonele adiacente considerate drept arie de influenţă a Federaţiei Ruse, neutralitatea Moscovei va fi revizuită. Rusia se va angaja mai dinamic, în funcţie de dimensiunea ameninţărilor, în refacerea echilibrului pe front şi revenirea cel puţin la un nou acord de încetare a focului, dacă nu chiar la demararea unui proces serios de negocieri pornindu-se de la cerinţele compromisului. Între timp, în condiţiile în care partea azeră anunţă importante avansuri pe linia frontului, unde luptele continuă cu înverşunare, la 20 octombrie agenţia de presă rusă TASS a dat publicităţii declaraţii independente ale preşedintelui azer Ilhan Aliyev şi ale premierului armean Nikol Pashinian, cei doi vorbind despre disponibilitatea de a se angaja într-un dialog direct la Moscova sau în orice altă capitală dispusă să-l găzduiască.

Iranul neutru

O primă reacţie din partea Teheranului a fost exprimată, imediat după activarea frontului armeano-azer, prin glasul ministrului de interne Abdolreza Rahmani Fazli, care avertiza că orice extindere a conflictului în interiorul graniţelor Iranului va întâmpina riposta ce se va impune. Totodată, demnitarul iranian a subliniat disponibilitatea ţării sale de a demara imediat o acţiune de bune oficii şi mediere. Neutralitatea adoptată de guvernul de la Teheran nu este lipsită de temeiuri lesne de înţeles, dacă se are în vedere că în Iran locuieşte o influentă şi consistentă comunitate armeană, care numără cca. 100.000 de oameni, dar şi o populaţie de etnici aşa-numiţi „azeri turcmeni”, în număr de cca 18 milioane de cetăţeni (la o populaţie totală de 82 milioane de oameni), depăşind chiar întreaga populaţie a Azerbaidjanului, de 10,3 milioane.

Cetăţenii iranieni de descendenţă azero-turcmenă constituie cea mai influentă minoritate etnică din Iran, deţinând controlul asupra unor ample sectoare ale economiei, comerţului şi mediului de afaceri. Însuşi „ghidul spiritual suprem” al revoluţiei islamice, Ali Khamenei are, pe linie paternă, o descendenţă azero-turcmenă.

Pe de-o parte, este firesc ca Teheranul să susţină, discursiv, revendicările azerilor, fără a se implica nemijlocit în sfera militară a contenciosului din Nagorno Karabah. Pe de altă parte, într-un război în care Turcia îi susţine pe azeri, iar Federaţia Rusă susţine retoric beligerantul armean, Teheranul preferă adoptarea unei poziţii neutre şi a unei politici de neangajare, care să nu tulbure echilibrul şi aşa fragil al relaţiilor cu Ankara şi Moscova.

Nagorno-Karabah: între Federaţia Rusă şi Turcia

După destrămarea URSS şi desprinderea – ca state independente – fostelor republici sovietice caucaziene, curentele şi elitele naţionaliste din Turcia au diseminat ideea unei alianţe regionale între Turcia şi popoarele caucaziene din familia etnică şi lingvistică turcmenă - Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan. Un proiect pentru concretizarea căruia Turcia nu a dispus, la vremea respectivă, de capacitatea şi atuurile necesare penetrării acestei regiuni cunoscută, generic, şi sub geonimul de Turkestan – „ţara turcilor”. La nivelul elitelor conducătoare ale noilor republici, puternic legate prin interese economice şi geopolitice de Asia Centrală, acestea din urmă au prevalat asupra proiectelor naţionaliste ale Ankarei de creare a unui bloc asiatic „turcesc” influenţat  şi controlat de „Turcia-mamă”.

La aceasta s-au adăugat şi temerile resimţite – şi exprimate – de Moscova faţă de posibilitatea ca activismul socio-cultural şi naţionalist-religios al Turciei să conducă, pe termen lung, la un reviriment radical islamic sud-caucazian şi central-asiatic, adică în „spaţiul vital” al Rusiei post-sovietice.

În plus, în perioada anilor 2000, statele vecine Armenia, Azerbaidjanul şi Georgia au fost implicate într-o succesiune de războaie care au făcut ca regiunea să devină un focar activ şi recurent de tensiuni şi instabilitate care, ignorate, ar fi putut să degenereze cu uşurinţă într-o primejdioasă încordare conflictuală între Turcia şi Federaţia Rusă.

În acest context, izbucnirea şi rezilienţa disputei etnico-teritoriale din enclava Nagorno Karabah au facilitat o accentuare consistentă a influenţei ruse şi a controlului moscovit, îndeosebi asupra politicilor regionale ale Azerbaidjanului şi Armeniei.

În ceea ce o priveşte, Turcia a avut, cel puţin până la conflictul din toamna acestui an, un respect precaut pentru interesele Federaţiei Ruse în Caucazul de Sud, atât din perspectivă geopolitică, cât şi din perspectivă economică şi energetică. Aceeaşi prudenţă s-a manifestat şi după reactivarea recentă a frontului din Nagorno Karabah, unde marja de acţiune şi implicare a Turciei este limitată de puternicele legături geo-economice dintre Moscova şi Baku, dar şi de masiva prezenţă militară rusească în Armenia care, în zona de frontieră cu Turcia, găzduieşte o puternică bază militară rusească.

În atari conjuncturi, este de aşteptat ca, măsurându-şi limitele până la care poate să avanseze în susţinerea politico-militară a Azerbaidjanului şi pentru a nu afecta relaţiile sale cu Federaţia Rusă, Ankara să susţină o soluţionare negociată a contenciosului, în conivenţă cu abordările şi interesele Moscovei

* *

*

După mai multe săptămâni de lupte în care atât Armenia cât şi Azerbaidjanul au avut, fiecare, drept obiectiv fundamental ocuparea („eliberarea” în retorica beligeranţilor) întregii regiuni Nagorno Karabah, părţile implicate, dar şi actorii statali care le susţin şi, în egală măsură, comunitatea internaţională par a fi conştientizat că o soluţie militară în Nagorno Karabah nu va conduce la o pace durabilă. Chiar şi ambiţiile armenilor şi azerilor de a-şi impune pentru sine controlul exclusiv în acest teritoriu nu va face decât să creeze noi fisuri şi noi focare de tensiuni care să degenereze, oricând, în cercul vicios al confruntărilor militare. Este, de aceea, încurajatoare iniţiativa Departamentului de Stat al SUA de a invita conducerile celor două state să-şi trimită înalţii reprezentanţi la Washington, pentru un dialog direct care, ulterior, ar putea fi lărgit la un cadru multilateral la care să fie parte Turcia şi Federaţia Rusă, eventual în coordonare cu Grupul de la Minsk patronat de Organizaţia de Securitate şi Cooperare Economică. Deocamdată, nici aceste abordări nu par a avea şanse de realizare. Și asta pentru că, pe de o parte, Azerbaidjanul, decis să-şi impună controlul asupra întregului Nagorno Karabakh, nu agreează o internaţionalizare a cadrului de soluţionare politică, iar, pe de altă parte, Armenia condiţionează o soluţie internaţională de excludere a Turciei din orice formulă colectivă de abordare a ecuaţiei păcii în regiune. În tot acest timp, războiul continuă să facă ravagii.

NOTE:

- Ultima decadă a lunii octombrie a cunoscut o intensificare a contactelor politico-diplomatice, în condiţiile în care situaţia de pe front s-a menţinut deosebit de activă. La Moscova, ministrul de externe Serghei Lavrov a avut întâlniri separate cu omologii săi armean, Zohrab Mnatsakanyan şi azer, Ceyhun Bayramov. Aceasta după ce şefii diplomaţiilor de la Baku şi Erevan au fost primiţi, separat, de către secretarul de stat, Mike Pompeo (la 23 octombrie, la Washington). În acelaşi context, preşedintele armean Armen Sarkissian a avut consultări cu Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, precum şi cu şeful diplomaţiei UE, Joseph Borell şi cu preşedintele Consiliului Europei, Charles Michel. Nu au fost publicate informaţii din care să rezulte perspecive de convenire a unui cadru de negociere a păcii. În schimb, Departamentul de Stat a anunţat convenirea unui al treilea acord umanitar de încetare a focului, aplicabil cu începere din 26 octombrie.

- La 25 octombrie, pe fondul tensionării maxime a confruntărilor de pe front, preşedintele Recep Tayyp Erdogan a declarat că „Turcia va continua să ofere «fraților» azeri toată gama de material militar, până la eliberarea totală a provinciei Nagorno Karabah de sub ocupaţia armeană”.