Începute la Madrid în anul 1991 și continuate în Oslo, primele negocieri de pace dintre Organizația de Eliberare a Palestinei și Israel s-au finalizat, după doi ani, prin convenirea unei „Declarații de Principii”, cunoscută drept „Acordurile de la Oslo”, semnate la 13 septembrie 1993 la Washington.

Tensiunile declanșate la 10 mai în Fâșia Gaza au avut o cauză directă identificabilă, dar ele se circumscriu acumulărilor de tensiuni și confruntări violente între societatea palestiniană și instituțiile israeliene de putere și intervenție, care au urmat o evoluție ascendentă, marcată de câteva momente decisive în raport cu ansamblul contenciosului palestiniano-israelian.

Pe fondul războiului civil sirian, Gardienii Revoluției din Iran, împreună cu milițiile Hezbollahului libanez și o mixtură șiită de facțiuni combatante stipendiate de regimul islamic din Teheran sunt actori de prima linie pe frontul de sprijin al armatei lui Bashar Al-Assad.
Pentru Israel, prezența militară iraniană pe teritoriul sirian și, cu deosebire, în apropiere de frontiera de pe Platoul Golan reprezintă o amenințare de securitate cu dimensiuni existențiale.

La 11 februarie 2011, crivățul „primăverii arabe” ajungea în Yemen, după ce, în Tunisia și Egipt măturase din fotoliile puterii două regimuri gerontocratice și despotice.
Ca și în alte state arabe cuprinse de jocul de domino al „primăverii arabe”, yemeniții au alungat dictatura pentru a trece direct și pustiitor într-un război civil care, la vârsta de 10 ani, nu dă semne că s-ar apropia de orizontul păcii și al revenirii la viață.

În ianuarie 2015, Statul Palestina a aderat la Tratatul de la. Pe această bază a solicitat Tribunalului deschiderea unei anchete asupra situației din teritoriile ocupate de Israel în anul 1967 și urmărirea penală a eventualelor delicte de război și crime împotriva umanității comise de Israel cu începere din 2014.
La 5 februarie 2021 judecătorii tribunalului de la Haga au decis că jurisdicția teritorială a Curții include și teritoriile ocupate de Israel în 1967.

Victoria lui Joe Biden în cursa electorală pentru Casa Albă i-a îndemnat pe unii analiști, politicieni și formatori mediatici de opinie israelieni și palestinieni, în egală măsură, să formuleze întrebări și să elaboreze scenarii și prognoze privind perspectivele ca noua administrație să readucă pe făgașul speranțelor unul dintre dosarele Orientului Mijlociu.

Data de 8 mai 2018, când Statele Unite şi-au anunţat retragerea unilaterală din tratatul nuclear internaţional cu Iranul a marcat, în regiunea Orientului Mijlociu, începutul unei perioade de conflict deschis cu Republica Islamică Iran.

La 30 septembrie 2015, la cererea regimului sirian condus de preşedintele Bashar Al-Assad, unităţi ale armatei Fedraţiei Ruse, având aviaţia de război drept principală forţă de şoc, intervin în Siria. Aici, la aproape cinci ani de la declanşarea războiului civil în această ţară, armata naţională siriană se afla pe marginea unui colaps militar care ar fi avut drept consecinţă imediată o schimbare radicală a regimului de la Damasc.

După nouă ani de război civil, Siria şi regimul de la Damasc se află într-o stare de acută izolare regională şi internaţională, iar pe plan intern situaţia poate fi descrisă drept dramatică. Din acest punct de vedere există destule precedente în care, ori de câte ori s-a aflat într-o situaţie dificilă, regimul baasist a apelat la demersuri confidenţiale pentru a găsi o ieşire din criză, incusiv în contextul regional, sau a acceptat ceea ce, în mod obişnuit, ar fi respins în numele unor sloganuri propagandistice şi ideologice.