Odată cu apariția primelor semne ale verii peste Marea Mediterană, imediat după debutul primului val de relaxare în urma pandemiei de COVID 19, opinia publică internațională a început să asiste, cu o îngrijorare consistent alimentată de mediile de informare, la o altă criză. Este vorba despre o așa-zisă escaladare a acțiunilor belicoase ale Turciei în căutarea unor noi resurse de hidrocarburi în largul apelor teritoriale ale unor state vecine, Cipru și Grecia.

Forajul ar trebui să înceapă în apropierea insulei grecești Kastellorizo, suprafață de pământ aflată la doi kilometri în largul coastelor turcești. Atena susține însă că perimetrul forării aparține Zonei Economice exclusive a Greciei. Deși adversari istorici, Grecia și Turcia sunt două state membre ale NATO (Grecia fiind și stat membru al UE), cu o pondere extrem de importantă în ecuația strategică a flancului sudic mediteraneean al Alianței, expus unor pericole, amenințări și provocări în cea mai mare parte asimetrice, ca urmare de situației geostrategice extrem de complicată, de pe falia geografică cu Orientului Mijlociu.

În mod concret, Turcia și Grecia își dispută o zonă bogată în hidrocarburi, pe care Atena o consideră ca fiind sub jurisdicția sa. Situația a escaladat în momentul trimiterii de către Turcia a unui vas de prospecțiuni seismice, sub protecția unei grupări de nave militare, într-o zonă maritimă revendicată de Grecia, care, la rândul său, a inițiat manevre navale.

În aceste evenimente este implicată și Republica Cipru, care răspunde, la rândul său, prin comunicate de presă (Navtex) la intenția Turciei de a organiza exerciții militare în largul coastelor așa-zisei Republici Turce a Ciprului de Nord, o porțiune de teritoriu care înglobează aproximativ 1/3 din teritoriul insulei Cipru, ocupată de Turcia încă din anul 1974 printr-o invazie militară, ca urmare a intenției Greciei de a anexa Ciprul. Teritoriul respectiv este recunoscut doar de către Turcia, beneficiind însă de o prezență „copioasă” a armatei turce – aproximativ 60.000 de militari turci fiind staționați în teritoriul ocupat. Zona ocupată este plasată sub protecția a trei „garanți” – Turcia, Grecia și Marea Britanie, iar un contingent de căști albastre patrulează pe linia de demarcație.

Situația se complică și mai mult prin participarea la un exercițiu militar comun a unor nave ale forțelor speciale americane și a unor nave aparținând Gărzii Naționale cipriote. În prezent, pe teritoriul Republicii Cipru există două baze militare britanice, la Akrotiri și Dekeliya, pe teritorii aflate sub suveranitatea Coroanei Britanice, adică 3% din teritoriul Republicii Cipru. Ca și când nu ar fi de ajuns, Washingtonul consideră cele două baze militare ca insuficiente în ecuația geostrategică a regiunii și propun înființarea unei baze militare suplimentare în Cipru, în care doresc să amplaseze o forță de reacție rapidă. În paralel, între Atena și Washington se desfășoară negocieri în vederea suplimentării efectivelor americane din Grecia.

Fapt îngrijorător, pe acest fond au avut loc șicanări între forțele militare aeriene ale Greciei și Turciei (episodul intens – care a stârnit senzație și a fost popularizat – al întâlnirii deasupra Mării Mediterane a avioanelor de vânătoare turcești și grecești, iar în paralel mediatizarea, cu această ocazie a agresivității piloților turci în simularea unor manevre ale luptei aeriene de tip dog fight împotriva aliaților greci), dar și o „întâlnire ostilă” între fregata grecească Lymnos și un vas militar turc din escorta navei de prospecțiuni Oruç Reis, undeva în largul Arhipelagului Dodecanez.

Principalii actori participanți și modul de implicare în recenta criză

În această ecuație complicată, ar fi interesant de analizat considerentele care au stat la baza acțiunilor principalilor actori implicați, atât riverani cât și mari puteri sau puteri regionale.

Statele Unite, putere aflată la apogeu a cărei zonă de interese este reprezentată de întregul mapamond și pol important al noii lumi multipolare, consideră bazinul Mării Mediterane un vast teritoriu strategic, aflat la răspântie de drumuri. În acest areal geostrategic, state riverane aparținând unor continente, civilizații și religii diferite, conviețuiesc împreună, într-o pace întreruptă în dese ocazii de confruntări locale, pe motive religioase sau ținând de domeniul resurselor energetice, exemplul Turciei fiind concludent. De remarcat faptul că, în perioada Războiului Rece, apele acestei mări erau brăzdate de navele Flotei a 6-a, element extrem de important în politica de „endiguement” a comunismului promovată de Casa Albă în acea perioadă de maximă confruntare ideologică.

Prezența Americii în această regiune și în această perioadă ne determină să recurgem atât la un raționament ipotetic, cât și la un experiment imaginar. Dacă am marca pe o hartă a globului terestru pozițiile principalelor zăcăminte de hidrocarburi, iar peste aceasta am suprapune o altă hartă cuprinzând dispunerea bazelor militare americane pe mapamond, am constata, nu fără o oarecare surprindere, că cele două hărți coincid, trupele americane fiind dispersate în apropierea tuturor marilor rezerve de resurse naturale.

În mod evident, prezența trupelor americane face parte dintr-o strategie extrem de bine elaborată de răspândire a democrației în lume, conform misiunii mesianice a Americii, însă cu certitudine asemenea idealuri au la bază și interese economice, într-o confruntare globală de acaparare a resurselor care a înlocuit războiul pe motive ideologice. Fără îndoială, interesul strategic primordial al Americii în această regiune este acela al aducerii la masa negocierilor a Turciei, Greciei și Ciprului, în caz contrar mecanismul de apărare al NATO în această zonă a lumii ar fi profund afectat. Această deteriorare ar stârni apetitul pentru cuceriri al Rusiei, care, conform principiului vaselor comunicante, ar suplini vidul de securitate care s-ar crea printr-o redistribuire masivă a trupelor proprii în zona Mediteranei.

În ceea ce privește participarea franceză la operațiunile din Mediterană, remarcăm faptul că după 43 de ani de la decizia președintelui Charles de Gaulle de retragere a Franței din comandamentul integrat NATO, iată, în anul 2009 aceasta s-a întors „en fanfare” la vârful organizației Nord-Atlantice. Această revenire, în opinia actualului locatar al Palatului Élysée, readuce Franței mândria și orgoliile de fostă putere colonială, responsabilizând-o și transformând-o într-o mare putere regională și într-un factor de ordine ce nu poate fi neglijat în regiunea Mediteranei și în rândurile fostelor colonii (franceze) africane. Este vorba despre implicarea Parisului în crizele din Mali, Africa Sahariană sau, mai recent, în Liban, imediat după explozia din această vară. Iată că unele dintre fostele colonii franceze, dirijate abil în anii ʼ60 ai secolului trecut pe drumul decolonizării și al câștigării independenței de sub dominația franceză de către reprezentanții Secției Internaționale (de diversiune) a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, solicită în prezent, cu oarecare demnitate, ce-i drept, sprijinul fostului colonizator, deoarece propriile entități statale devin de neguvernat.

Referitor la criza declanșată de turci, Parisul, prin vocea lui Emanuel Macron, a ieșit cu câteva declarații mai degrabă emoționale la adresa lui Erdoğan, alăturându-se Greciei și Ciprului în a solicita UE sancțiuni împotriva Turciei. Franța și-a declarat în mod direct sprijinul față de Grecia, președintele Macron a vizitat regiunea. În contrapartidă, între Ankara și Paris există o lungă dispută istorică având ca obiect problematica armeană, comunitate care dispune de o minoritate importantă în Franța dar care este un subiect extrem de sensibil pentru Ankara. Ar mai fi de adăugat faptul că, adiacent crizei provocate de Turcia, s-a mai produs un incident grav între două nave NATO. Astfel, în luna iunie, fregata franceză Courbet (parte a unei misiuni Sea Guardian sub stindard NATO), a fost fixată pe radarele de tir ale unei nave militare turcești în timp ce se pregătea să verifice un cargou turcesc pe nume Cirkin, suspect că încalcă embargoul.

Referitor la Germania, motorul principal al Uniunii Europene, poziția acesteia față de chestiunea turcă este mai detașată, mai introspectivă, iar efortul german vizând rezolvarea pașnică a problemei turce este privit drept un efort al UE în ansamblu, ca urmare a deținerii de către Berlin a președinției CUE în această perioadă. Totuși, nici Berlinul nu poate rămâne total imparțial în acest conflict. Germania are față de Turcia o obligație morală ce ține de prezența unei masive comunități turce pe teritoriul ei, iar față de Grecia are rezerve ținând de un diferend mai vechi între cele două state pe tema rambursării unor datorii istorice ca urmare a distrugerilor provocate de armatele lui Hitler acestei țări în perioada ocupației, începând cu anul 1941.

Cât despre Rusia, aceasta este nelipsită din orice zonă din lume unde apar probleme, sau care prezintă potențial conflictual, cu atât mai mult în locuri unde, într-un fel sau altul sunt implicate NATO sau Statele Unite. Țara se află într-un amplu proces de recâștigare a identității sale de mare putere și, mai ales, foarte dornică să aibă un cuvânt de spus în marile crize internaționale. Este clar că relațiile dintre Turcia și Grecia au ajuns la această dată la un „minim istoric”, nemaiîntâlnit până acum în istoria NATO. Cu toate acestea, varianta unei confruntări militare între Ankara și Atena este complet exclusă, existând un set întreg de mecanisme la nivel regional, al Alianței, european, sau la nivel ONU, de prevenire și îndepărtare a unui astfel de scenariu nedorit. Însă din aceste confruntări ar putea trage foloase Rusia, un stat aflat în permanență în așteptare în „zonele cu ape tulburi” ale omenirii.

În consecință, pentru Rusia, orice presiune pusă pe Turcia în altă zonă decât cea a Mării Negre reprezintă automat o diminuare a marjei de acțiune a acestei puteri NATO în bazinul pontic, precum și o breșă de securitate pentru Ankara la Marea Neagră. Mai mult decât atât, Kremlinul împreună cu Beijingul, după toate probabilitățile, s-au aflat la originea unei ofensive de dezinformare la nivel mondial pe perioada pandemiei, lucrând mână în mână la împrăștierea unei cantități imense de informații false, fapt care denotă o consolidare fără precedent a doi noi poli mondiali de putere extrem de agresivi la adresa NATO. În consecință, orice divergențe între state aliate din NATO reprezintă pentru noua alianță euro-asiatică, care se prefigurează între Kremlin și Beijing, o „gură de oxigen”. Iar Moscova va specula în mod indubitabil precedentul creat în Mediterana, prin începerea forărilor în Marea Neagră, în apropierii Peninsulei Crimeea.

Escadră de nave militare turcești brăzdează apele Mediteranei de Est, flancând nave de foraj (https://www.bing.com/images)

Fără îndoială, evenimentele din Marea Mediterană au fost și în atenția Beijingului, care a observat cu mare atenție escaladarea acțiunilor de către Turcia și a tras concluziile necesare din reacțiile fără vlagă la adresa acesteia. Mai precis, China a tras concluziile necesare din această „lecție învățată”, iar recent a ieșit la iveală în media internațională faptul că imensa flotă de pescuit maritim chineză, formată din nu mai puțin de 300 de pescadoare, a făcut ravagii în largul coastelor Insulei Galapagos – un areal maritim declarat de forurile internaționale drept rezervație naturală. Zona a fost efectiv secătuită de vietăți maritime protejate ca urmare a pescuitului abuziv al Chinei, iar acest dezastru ecologic nu a fost sancționat. Fără îndoială, evenimentele din Mediterana și mai ales lipsa unei reacții comune, organizate, la adresa Turciei din partea opiniei publice internaționale, au arătat Beijingului că se poate comporta similar, fără a atrage sancțiuni asupra sa[1], deoarece comunitatea internațională nu este capabilă să se mobilizeze pentru adoptarea unei voci comune.

Nave militare turcești participă la manevre militare în Mediterana de Est (https://newsmaker.ro/wp-content/uploads/2019/05/marina-turca.jpg)

Decizii, declarații și conduita principalilor actori politici implicați în criza din Mediterana de Est

În mod evident, criza din Mediterana preocupă la maxim cancelariile occidentale. Într-un interval de timp extrem de scurt, a avut loc o serie întreagă de evenimente politice, maratoane diplomatice, declarații, care arată fără echivoc dorința tuturor actorilor participanți de a soluționa pașnic criza declanșată de Turcia, pentru a nu bulversa echilibrul strategic și așa destul de precar, din această parte a lumii. Astfel, Ciprul a declanșat o adevărată ofensivă diplomatică, pe multiple planuri, pentru a se asigura de sprijinul mai multor state membre UE, în perspectiva CAE din 21 septembrie și a Consiliului European din 24-25 septembrie.

Ministrul maltez de externe a efectuat o vizită în Cipru, iar cel austriac a anunțat că dorește să vină la Nicosia pentru a-și manifesta sprijinul în fața „agresivității din ce în ce mai mari” a Ankarei. Serghei Lavrov, ministrul de externe rus, s-a deplasat la rândul său la Nicosia pentru convorbiri, iar Mike Pompeo, secretarul de stat american, a făcut și el o vizită fulger de câteva ore la Nicosia, unde a avut discuții la cel mai înalt nivel. Vizita ar fi trebuit să aibă loc la începutul anului, însă a fost amânată din cauza pandemiei.

Cu această ocazie, în ceea ce privește criza din Mediterana de Est legată de hidrocarburi, Pompeo a amintit despre convorbirile telefonice purtate de președintele Trump cu premierul Mitsotakis și cu președintele Erdoğan pentru detensionarea situației, subliniind că este imperativ necesar să se ajungă la o înțelegere în problemele maritime, preponderent pe cale diplomatică, și exprimând îngrijorarea americană față de operațiunile de prospectare ale Turciei.

Președintele Ciprului, Nicos Anastasiades, a avut o videoconferință cu președintele Consiliului European, Charles Michel, cancelarul german Angela Merkel și președinții sau șefii de state ai Poloniei, Italiei, Slovaciei, Ungariei și Estoniei. În urma discuțiilor, Anastasiades a publicat pe Twitter că „este timpul să se treacă la fapte de la vorbe la fapte și că este nevoie de o hotărâre concretă pentru ca Turcia să-și înceteze acțiunile ilegale în întreaga regiune.”

În ziua de 10 septembrie a avut loc, în Corsica, o întâlnire sub denumirea MED7 a șefilor de stat și de guvern ai Franței, Italiei, Spaniei, Portugaliei, Maltei și Greciei, unde a fost invitat și președintele Ciprului. În timpul summit-ului au fost abordate pe larg situația din Mediterana de Est, escaladarea tensiunilor și atitudinea provocatoare a Turciei, care contestă suveranitatea și drepturile legitime ale Greciei și Ciprului și care continuă să țină sub ocupație o treime din Cipru. Turcia pare a fi din ce în ce mai puțin dornică de dialog și va trebui să respecte dreptul internațional, a afirmat ministrul grec al afacerilor externe.

Președintele Macron a declarat, la summit, că „Europa trebuie să aibă o voce mult mai unită și mai clară” față de Turcia, apelând la mai multă fermitate în fața a ceea ce a calificat drept „comportament inadmisibil.” Președintele francez a mai solicitat UE să folosească toate mijloacele de care dispune pentru a evita un „conflict catastrofal” pentru întreaga regiune.

Evenimentele sunt în plină derulare, actorii politici sunt atenți la tot ce se întâmplă, deocamdată nu se întrevede o finalizare a crizei, iar Turcia nu arată că ar dori să analizeze posibilitatea unei reconsiderări a atitudinii sale. În mod evident, atitudinea Turciei este tipică pentru un nou tip de confruntare, aceasta nu face altceva decât să se poziționeze în cadrul unei competiții pentru acumularea resurselor vitale pentru supraviețuire, o formă de confruntare economică ulterioară Războiului Rece, care, deși este considerat un război mai degrabă ideologic între marile puteri, a mascat la rândul său interese economice greu de negat, inclusiv un apetit mare pentru acumularea de resurse.

Ceea ce este specific Turciei include recunoașterea publică a nevoii de resurse, desconsiderarea pe față a intereselor celorlalte state implicat direct – Grecia și Cipru, ale căror interese sunt prejudiciate, dezinteresul față de prevederile dreptului internațional, elementele de duritate ale mesajului comunicat, (complet depolitizat și cu un limbaj frust), caracteristic stilului de conducere al lui Recep Tayyip Erdoğan. Acesta încearcă de ani buni să transforme Turcia într-un pol islamic regional, apelând la fostele republici unionale turcice, cochetând cu Vladimir Putin pe teme de securitate a Mării Negre în paralel cu achiziționarea elementelor unui sistem rusesc antirachetă, trimițând „săgeți otrăvite” în direcția Occidentului dar mai ales a Washingtonului, iar mai nou inițiind un amplu proces de stopare a laicizării a statului turc, în paralel cu derularea unei ofensive pentru regăsirea identității religioase islamice.

Fără îndoială, Turcia nu mai este aliatul fidel și eficient al Americii din perioada Războiului Rece, pilon de bază al sistemului de securitate pe flancul sudic al Alianței. Aceasta nu înseamnă însă că Turcia reprezintă o „cauză pierdută” pentru NATO și comunitatea europeană, iar acest lucru va fi demonstrat cu prisosință într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.

______________________________________________________________

[1] ”Utilizând un instrument de cartografiere special, Oceana a descoperit că vasele Chinei și-au oprit dispozitivele de urmărire, transmițând astfel informații contradictorii în privința identificării vaselor. Dovezile strânse de Oceana par să confirme informațiile furnizate de guvernul Ecuadorului luna trecută. Mai mult, raportul arată că vasele s-au angajat în activități suspecte de transbordare care pot facilita pescuitul ilegal.” Articol consultabil pe https://adevarul.ro/international/in-lume/jaful-incredibil-lasat-urma-flota-pescuit-chinei-largul-insulelor-galapagos-1_5f64198f5163ec427115ee1c/index.html