Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Afghanistan şi nebuloasa cale spre pace
La 12 septembrie, în capitala qatariană Doha, a avut loc şedinţa de deschidere a negocierilor directe de pace între guvernul de la Kabul şi mişcarea insurgenţilor talibani, cu o importantă reprezentare autohtonă şi internaţională (prin videoconferinţă): Secretarul general al ONU, sercretarul general al NATO, Comisarul pentru Politică Externă al Uniunii Europene, Secretarul de Stat american, miniştrii de externe din China, India, Pakistan, Turcia, preşedintele Biroului Politic al Mişcării Talibane, reprezentantul special al SUA pentru negocierile cu talibanii şi alţii.

Reza SHAHRESTANI

16/09/2020 Regiune: Orientul Mijlociu Tema: Conflicte

1

La 9 septembrie, capitala afgană Kabul a fost zguduită de tunetul unei puternice deflagraţii, produsă de explozia unui dispozitiv artizanal a cărui detonare l-a avut ca ţintă pe vicepreședintele Afghanistanului, Amrallah Saleh. Atentatul nu şi-a atins ţinta, producând, însă, 11 morţi şi 20 de răniţi. Mişcarea insurgenţilor talibani a negat orice implicare în atentat iar semnificaţia actului terorist este cu atât mai expresivă cu cât acesta a avut loc cu numai trei zile înainte de prima întâlnire inter-afgană de reconciliere naţională, prevăzută a se desfăşura la 12 septembrie, în capitala qatariană Doha, cu participarea secretarului american de stat Mike Pompeo şi a diplomatului Zalmay Khalilzad, reprezentant special al Statelor Unite pentru reconciliere în Afghanistan.

Prevăzute, iniţial, a demara la 20 martie a.c. tratativele inter-afgane, respectiv între insurgenţii islamişti şi guvernul de la Kabul al preşedintelui Ashraf Ghani, tratativele de la Doha, prevăzute prin acordul semnat, la 29 februarie 2020, între Statele Unite şi mişcarea insurgenţilor talibani, au fost amânate de mai multe ori, cauza principală regăsindu-se în nerespectarea angajamentului (stipulat în acord la insistenţa părţii americane, fără informarea şi acordul autorităţilor de la Kabul) privind eliberarea de către guvernul afgan a cca. 5000 de rebeli deţinuţi în penitenciarele guvernamentale, în schimbul eliberării unui număr de 1.000 afgani prizonieri ai rebelilor islamişti. Chiar dacă, la vremea respectivă, acest masiv schimb de prizonieri era prezentat, de ambele tabere beligerante, ca o precondiţie pentru acceptarea negocierilor bilaterale directe afgano-afgane, punerea în practică a acestei cerinţe nu a avut loc decât la începutul lunii septembrie, după ce, în prealabil, schimbul a fost încuviinţat la o întrunire a consiliului consultativ Loya Jirga[1]. Eliberarea, în luna august, a ultimului lot de 400 insurgenţi s-a dovedit, însă, insuficientă pentru depăşirea barierelor diplomatice şi a suspiciunilor acumulate, de ambele părţi, de-a lungul anilor de război. O contribuţie substanţială la deblocarea acestui impas au avut-o intensele presiuni şi avertismente venite din partea americană atât asupra guvernului Ashraf Ghani, cât şi a rebelilor islamişti. La vremea când aceste rânduri sunt elaborate, adică în preziua propusei reuniuni de la Doha, fondul însuşi al negocierilor intra-afgane rămâne nebulos şi incoerent, lăsând loc unor întrebări deloc lipsite de importaţă. Ce conţinut concret va avea agenda de lucru a negocierilor afgano-afgane? Ce idei aduce fiecare dintre părţi pentru a asigura ieşirea ireversibilă din actuala criză politică? Ce marjă de manevră are fiecare dintre echipele de negocieri aşezate în jurul aceleiaşi mese? Se doreşte, oare, o căutare, identificare şi convenire a unui progres către refacerea contractului politic şi social şi cât de dispuse sunt părţile să accepte tactica compromisului, cel puţin pentru această perioadă de debut a procesului de normalizare a situaţiei din Afghanistan?

2

În acest climat, la 12 septembrie, în capitala qatariană Doha, a avut loc şedinţa de deschidere a negocierilor directe de pace între guvernul de la Kabul şi mişcarea insurgenţilor talibani, cu o importantă reprezentare autohtonă şi internaţională (prin videoconferinţă): Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, sercretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, Comisarul pentru Politică Externă al Uniunii Europene, Josep Borrell, Secretarul de Stat american, Mike Pompeo, miniştrii de Externe din China, India, Pakistan, Turcia, preşedintele Biroului Politic al Mişcării Talibane, reprezentantul special al SUA pentru negocierile cu talibanii, Zelmay Khalilzadeh şi alţii.

 19 ani de război. Scurtă retrospectivă

2001

- 7 octombrie: Ca ripostă la atentatul terorist de la 11 septembrie, preşedintele George W. Bush ordonă o intervenţie armată de amploare în Afghanistan. Mişcarea islamistă talibană este înlăturată de la putere. Este instalat un guvern provizoriu condus de Hamid Karzai. Ulterior, în campania din Afghanistan se va implica şi NATO.

2004

- 9 octombrie: Au loc alegeri prezidenţiale, adjudecate de Hamid Karzai cu 55% din sufragii. Efectivele talibanilor se repoziţionează în sud-estul ţării şi în zona pakistaneză Waziristan, de la frontiera afgano-pakistaneză.

2008-2009

- septembrie: Efectivele americane sunt sporite la 20.000 de oameni, care se alătură celor 33.000 de soldaţi aflaţi pe front sub drapelul NATO. Progresiv, prezenţa umană străină va creşte la 160.000 oameni, din care 100.000 americani.

- Hamid Karzai este reales în funcţia de preşedinte, într-un scrutin suspectat de masive fraude electorale.

2011

- 14 iunie: Cu un procent de 56%, Ashraf Ghani este ales ca noul preşedinte afgan.

- decembrie: După 13 ani de operaţiuni, NATO se retrage din Afghanistan.

2018-2019

- Au loc primele runde secrete de negocieri între SUA şi Mişcarea Talibană, defăşurate în capitala qatariană Doha.

- În vara anului 2018, guvernul de la Kabul controlează doar 55% din teritoriul naţional.

2020

- februarie, 29: SUA şi Mișcarea Talibană semnează, la Doha, un acord care prevede o retragere totală a forţelor străine din Afghanistan. Acordul stipulează şi eliberarea reciprocă a prizonierilor de război deţinuţi de talibani şi guvernul afgan.

- În luna martie, are loc un prim dialog direct între guvernul de la Kabul şi insurgenţii islamişti. Talibanii acceptă o încetare a focului pe durata lunii sacre a Ramadanului.

- În luna mai începe eliberarea deţinuţilor. La 10 septembrie guvernul qatarian şi Mişcarea Talibană anunţă începerea, la 12 septembrie, a negocierilor globale de pace între facţiunile islamiste şi guvernul afgan.

3

 Sedinţa inaugurală a dialogului de la Doha a evidenţiat, de la bun început, două realităţi care, după toate probabilităţile, vor domina „procesul istoric” de pacificare a Afghanistanului. Este vorba, în primul rând, de şuvoiul de bune intenţii declarate atât de negociatorii islamişti, cât şi de reprezentanţii regimului de la Kabul. Afghanistanul – o ţară pentru toţi afganii, egalitatea de şanse, drepturile femeilor în stat şi societate, implicarea activă şi cooperantă a tuturor formaţiunilor politice şi civile în construirea noului Afghanistan au fost, astfel, sintagmele cele mai frecvent evocate în intervenţiile vorbitorilor. Este vorba, pe de altă parte, de profunda falie care separă declaraţiile de bună-intenţie oratorică şi revendicările pragmatice maximale puternic divergente şi chiar diametral opuse.

În acest context a reţinut atenţia alocuţiunea rostită de liderul Mişcării Talibane, Abdul Ghani Baradar care a declarat fără echivoc că insurgenţa islamistă afgană se pronunţă pentru un Afghanistan independent şi pentru o reconciliere care să ducă la o guvernanţă islamică a statului şi a societăţii afgane. „Dorim, a spus Baradar, ca atât negocierile noastre, cât şi pacea la care dorim să ajungem să fie fundamentate pe o temelie islamică, după cum dorim ca Islamul să nu fie ignorat şi sacrificat în favoarea unor interese înguste, particulare… Ne dorim un Afghanistan independent, înfloritor şi islamic care să guverneze viaţa tuturor afganilor, fără discriminare”.

Abdul Ghani Baradar (sursa: www.thenational.ae)

Nu mai puţin important este şi faptul că insurgenţii islamişti nu recunosc guvernul laic al lui Ashraf Ghani care va trebui înlocuit, pentru ca Afghanistanul să redevină un emirat islamic, aşa cum a fost în perioada cât puterea la Kabul a fost deţinută, vremelnic, de talibani.

Nu au lipsit vocile care au apreciat că, prin însăşi convocarea sa, dialogul concilierii intra-afgane este un fapt pozitiv, dar, în acelaşi timp, s-au făcut auzite şi vocile – ale rebelilor şi ale reprezentanţilor guvernamentali – care nu au ezitat să aprecieze că, după aproape 20 de ani de război, procesul negocierilor ar putea să aibă o durată măsurabilă nu în zile şi săptămâni, ci în ani.

Faţă cu abordarea de forţă la care recurg negociatorii islamişti, se pun nu puţine întrebări privitoare la perspectivele dialogului inter-afghan de la Doha. Cel puţin în momentul de faţă ar fi o utopie să se creadă că talibanii sunt pregătiţi să se insereze un parcurs către democraţie. Într-o declaraţie din 14 august 2020, Mişcarea insurgentă islamică îşi prezenta astfel maniera în care abordează procesul de pace: „Naţiunea afgană speră că toate suferinţele materiale şi spirituale pe care le-a îndurat vreme de 19 ani, sub o guvernare străină, vor lua sfârşit şi vor fi reparate. Prin ocupaţie străina, naţiunea afgană a fost deposedată de guvernarea sa islamică, iar afganii şi-au pierdut libertatea politică… Acum este răspunderea tuturor părţilor să convină asupra modului de eliminare a tuturor cauzelor negative care au marcat identitatea islamică pură a poporului şi a patriei noastre…”

În atari circumstanţe, reniunea de la Doha trebuie privită doar ca o etapă, un mijloc de avans către o confuză cursă către normalizare, în care toţi actorii implicaţi sunt prea puţin sau deloc dispuşi să renunţe la propriile lor atuuri şi avantaje oferite de frontul afgan. Dacă există o potenţială perspectivă de progres către normalizare, aceasta nu trebuie cofundată, în grabă, cu o pace durabilă de realizarea căreia comunitatea internaţională nu trebuie să se distanţeze doar prin simplul fapt al unei şedinţe de dialog între beligeranţii afgani.

Deocamdată trebuie să aşteptăm semnale credibile, din partea tuturor, că iniţierea dialogului intra-afgan nu va eşua într-o reluare, poate şi mai distrugătoare, a ostilităţilor între cei care în septembrie 2020, au acceptat să dialogheze şi să renunţe la dialogul letal al arsenalelor de arme şi al urii.

________________________

[1] Este vorba de o adunare pseudo-parlamentară a liderilor de triburi şi clanuri, o formă adaptată a tradiţionalului „sfat al bătrânilor”, chemată a se pronunţa consensual în chestiuni majore, precum alegerea şefului statului, adoptarea constituţiei, problemele păcii şi războiului ş.a.m.d.