Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
De la „Oslo – Fatah”, la „Oslo – Hamas”?
Începute la Madrid în anul 1991 și continuate în Oslo, primele negocieri de pace dintre Organizația de Eliberare a Palestinei și Israel s-au finalizat, după doi ani, prin convenirea unei „Declarații de Principii”, cunoscută drept „Acordurile de la Oslo”, semnate la 13 septembrie 1993 la Washington.

Munir SALAMEH

02/06/2021 Regiune: Orientul Mijlociu Tema: Conflicte

1

Începute la Madrid în anul 1991 și continuate în capitala norvegiană Oslo, primele negocieri de pace dintre Organizația de Eliberare a Palestinei și Israel s-au finalizat, după doi ani, prin convenirea unei „Declarații de Principii”. Declarația este cunoscută, în mod comun, drept „Acordurile de la Oslo”, semnate la 13 septembrie 1993 la Washington, de către Yasser Arafat, liderul Mișcării Fatah și al Organizației de Eliberare a Palestinei, premierul israelian Yitzhak Rabin, Mahmud Abbas negociatorul șef din partea palestiniană și ministrul israelian de Externe Șimon Perez, în prezența miniștrilor de externe american Warren Christopher și rus, Andrei Kozîrev și a președintelui Bill Clinton.

„Declarația” stipula, între altele, înființarea unei Autorități Naționale Palestiniene și continuarea negocierilor pentru o perioadă de cinci ani, la încheierea cărora urmau să fie stabilite bazele pentru crearea unui stat palestinian național și independent.

www.miamiherald.com

Astăzi, la 28 de ani de la semnarea primului document de pace palestiniano-israelian, din motive ținând de politicile și evoluțiile pe plan israelian și palestinian, „Acordurile de la Oslo” au rămas un simplu document pentru arhiva istorică, iar pacea între arabii palestinieni și evrei a rămas, și aceasta, o speranță al cărei orizont de realizare este la fel de îndepărtat. În schimb, demersurile în acest sens și relaționarea dintre beligeranți au fost dominate nu atât de forța dreptului, cât de dreptul forței, manifestat prin două mari revolte (intifada) ale populației palestiniene din teritoriile Gaza și Cisiordania și de șase confruntări militare pe cât de brutale, pe atât de dăunătoare ideii însăși de pace și coexistență. Cel mai recent dintre acestea, numit de către palestinieni cu numele de cod „Sabia Ierusalimului”, respectiv „Apărătorii zidurilor”, în narativul israelian, s-a desfășurat între 10-21 mai 2021 și s-a încheiat cu un rezultat nul, în care atât israelienii, cât și fedainii din mișcarea islamistă Hamas din Fâșia Gaza și populația din teritoriile palestiniene, în general, își elogiază hiperbolic „victoria” asupra inamicului, în așteptarea unui Godot sau a unui „Deus ex machina” aducător de înțelegere și pace.

2

În euforia stârnită de acest „război al rachetelor” desfășurat în Fâșia Gaza și având ca protagoniști mișcarea islamistă palestiniană Hamas, susținută de gruparea Jihadul Islamic și de alte facțiuni ale „rezistenței palestiniene”, pe de o parte și armata israeliană, sprijinită de serviciile de securitate și informații, de cealaltă parte, ambele părți – instituționale, populare sau mediatice – au orchestrat, cu acribie, o retorică incandescentă în care s-a vorbit despre tot și despre toate, într-un ton festiv – de la eliminarea „pericolului Hamas”, la „eliberarea Ierusalimului”, până la „dezmembrarea statului Israel” și viitoarea „mamă a intifadelor” și enumerarea ar putea să continue.

În contextul psihologic și emoțional tipic confruntărilor violente care produc efecte letale și distrugeri materiale de anvergură, așa cum a fost și „al șaselea război din Gaza” sunt mai rar auzite glasurile timide care să îndemne la modestie, reținere, auto-stăpânire și măsură în lansarea de evaluări și prognoze, astfel încât episodul efemer și consecințele sale să se transforme într-o rampă de pornire responsabilă către consensul și coexistența durabilă.

www.timesofisrael.com

3

În acalmia de după furtună, se discută de perspectivă. Pentru mulți analiști, dar și pentru cercurile decidente, aceasta înseamnă găsirea drumului către deblocarea și reluarea negocierilor palestiniano-israeliene care, după instituirea armistițiului „sigur și de lungă durată”, să instituie o pace durabilă lipsită de bariere, suspiciuni și convingeri inflexibile. Iar Hamas-ul este situat, inerțial, în fruntea listei unor asemenea piedici. Dar tot Hamas a sugerat posibilitatea de participare a sa la constituirea, deja evocată în mediile politico-diplomatice, unui guvern palestinian de uniune națională. Această organizație face, de jure, parte din Autoritatea Națională Palestiniană, validată ca guvern la alegerile din 2006. Ruptura produsă între Hamas-ul din Gaza și Fatah-ul din Cisiordania ține de cauzalități palestiniene interne și nu este imputabilă Israelului. Deocamdată, există un obstacol cu o puternică încărcătură psihologică și emoțională: organizația condusă de Ismail Haniyeh nu recunoaște existența statală a Israelului și, mai mult, este clasificată, în lumea occidentală, drept entitate teroristă. Dar, cu asentimentul și cu avalul american și internațional, se poate avea în vedere o regândire politică în sensul restaurării și extinderii la Fâșia Gaza a prerogativelor Autorității Naționale, ceea ce ar oferi o garanție pentru durabilitatea armistițiului. În egală măsură, aceasta ar oferi o acoperire politică acceptabilă pentru implicarea comunității internaționale în procesul de asistență și reconstrucție în Fâșia Gaza, ca pas încurajator al revenirii la masa negocierilor. În acest fel s-ar da satisfacție și exigențelor israeliene, prin „ocolirea” Hamas-ului și preluarea dialogului de către Autoritatea Națională Palestiniană legitimă.

Există, desigur, și vor continua să-și aștepte clarificările nu puține probleme complexe și confuze și între acestea se regăsesc, nu în ultimul rând, cadrul și mecanismul desfășurării negocierilor, dar și formula – un stat sau două state – care va da coordonata centrală a tratativelor viitoare.

O reîntoarcere la „emblema Oslo” este puțin probabilă, în condițiile în care această experiență este demonetizată și demonizată atât de Hamas, pentru care runda norvegiană a negocierilor a fost un fiasco și o trădare a justiției și moralei, cât și pentru largi segmente ale mișcării Fatah, ale Autorității Naționale și ale societății palestiniene – pentru care Oslo este una din marile dezamăgirii ale „luptei de neatârnare”.

Este posibil și previzibil ca un loc aparte în acest angrenaj să fie încredințat Egiptului, căruia i se recunoaște meritul de a fi contribuit decisiv la încheierea recentului „război al rachetelor” și care și-a oferit, deja, oficiile de gazdă, Cairo devenind, „noul Oslo”, în conexiune cu un rol mai clar al ONU, al Cvartetului Internațional și al comunității arabe și cu o implicare – din culise – a mișcării Hamas.

Oponenții și actorii aflați în relații cu această beligeranță par deciși ca, în perioada succesivă conflictului de front, să conștientizeze realitatea că rezultatele ultimei runde de violențe brutale sunt nule în raport cu șansele și perspectivele păcii.

Armistițiul la care s-a ajuns grație unei ample mobilizări diplomatice multilaterale este, prin sine, lipsit de o perspectivă politică, oricât de vibrantă ar fi retorica victoriei proclamată de palestinieni și israelieni în egală măsură. Pe de altă parte, tocmai multitudinea și identitatea mediatorilor care au determinat acceptarea și implementarea încetării focului conduce la concluzia evidentă că destinul Mashriq-ului, precum și al ecuației războiului și păcii în ansamblul Orientului Mijlociu depind într-o tot mai mare măsură, dacă nu chiar în totalitate, de voințele și interesele actorilor exteriori atât conflictului însuși, cât și specificității identitare regionale. O situație care, în ultimă analiză, nu este cu necesitate o calamitate, cu condiția, însă, ca jucătorii nemijlociți să desprindă învățămintele care să faciliteze descoperirea, prin ei înșiși, a feței luminate a sferei, astfel încât episodul conjunctural să nu mai fie o suferință cu repetiție ci un reper de pornire reală către consens și coexistență durabilă.