Este, de multă vreme, un „secret al lui Polichinelle” faptul că, pe fondul războiului civil sirian în care Gardienii Revoluției din Iran, împreună cu milițiile Hezbollahului libanez și o mixtură multinațională șiită de facțiuni combatante stipendiate de regimul islamic din Teheran sunt actori de prima linie pe frontul de sprijin al armatei lui Bashar Al-Assad, între Israel și Iran se duce, cu acribie, un război de uzură desfășurat, de obicei, în mare taină sau recunoscut cu jumătate de gură și doar în cazuri extreme. Pentru israelieni, prezența militară iraniană pe teritoriul sirian și, cu deosebire, în apropiere de frontiera de pe Platoul Golan reprezintă o amenințare de securitate cu dimensiuni existențiale. În consecință, nenumărate raiduri de bombardament și tiruri de rachete israeliene au fost și sunt executate de Tzahal împotriva efectivelor și amplasamentelor iraniene din Siria sau vizând unele manevre ale Hezbollahului suspectate de a transporta material militar.

La 11 martie 2011, un articol publicat de cotidianul Wall Street Journal ridica vălul de pe misterul unui presupus, până atunci, război din umbră dintre cei doi inamici ireductibili, desfășurat pe mare, de data aceasta, prin acțiuni piraterești și atacuri reciproce împotriva vaselor comerciale aflate în largul mării. Confirmând afirmațiile cotidianul new-yorkez, oficiali americani și regionali avizați afirmau că în jur de 12 ambarcații iraniene cu destinația Siria - unde descărcau petrol, produse petroliere și alte produse de aprovizionare și chiar armamente și material militar - au fost ținte ale unor atacuri misterioase numai în anii 2019-2020. Cel mai recent episod în acest „război” pe mare a avut loc la 25 martie a.c., când un alt trans-container israelian - navigând sub pavilion iberian cu destinația Tanzania și India - a fost lovit, în Marea Arabiei, de o rachetă cu origine necunoscută. Ca de obicei, autoritățile israeliene au acuzat Iranul. Atacul a fost considerat de un oficial militar israelian drept „un nou pas  către amplificarea frontului maritim între Israel și Iran”.

Escalada confruntării din umbră între statul evreu și regimul teocratic iranian are loc în contextul în care noul locatar al Casei Albe, Joe Biden, și-a manifestat disponibilitatea de a include pe agenda politicii sale orientale revenirea asupra retragerii unilaterale a Statelor Unite din Acordul colectiv 5+1 referitor la programele nucleare ale Iranului decisă sub mandatul ex-președintelui Donald Trump, în sensul reformulării tratatului într-o manieră care să exceadă problemele nucleare pentru a aborda, în sensul unui consens, și alte segmente ale politicii iraniene - precum arsenalul balistic al părții iraniene, încetarea, de către Iran, a politicilor sale agresive în ambientul regional arab și abținerea de la sponsorizarea fenomenului terorist și a grupărilor afiliate la ideologia și strategia regimului islamic iranian. Deși după două luni de la instalarea oficială în Biroul Oval, reluarea negocierilor cu Iranul rămâne incertă, iar condiționările elaborate de noua administrație de la Washington răspund în bună măsură cerințelor și „coșmarului persan” al guvernului israelian, ar fi nerealist să se afirme că „războiul tăcut” dintre israelieni și iranieni este conexat, cauzal, cu ideea ca acest conflict să fie instrumentalizat, și de o parte și de cealaltă, ca mijloc de presiune asupra administrației Biden pentru imprimarea unui ritm mai alert în procesul de soluționare, într-un fel sau altul, a „nodului gordian” de la Golful Arabo-Persic. Realitatea arată că extinderea ariei geografice și a metodelor utilizate de beligeranți trebuie considerată ca un episod al unui război de uzură vechi de două decenii și din panoplia căruia nu au lipsit atacurile „neasumate”, asasinatele cărora le-au căzut victime experți și universitari atomiști și diplomați - precum diplomații israelieni uciși într-un atentat în capitala thailandeză Bangkok, sau savantul atomist iranian Mohsen Fakhrizadeh, asasinat la 27 noiembrie 2020. La finele lunii februarie a.c., în Golful Oman, nava israeliană „Helios Ray” a fost grav avariată de explozia unei mine magnetice, după ce un petrolier arborând steag libian și aflat pe ruta Iran-Libia a fost țintă a unui atac pirateresc care a provocat o consistentă poluare petrolieră în largul maritim israelian. Și, de fiecare dată, aceste acte au fot urmate, cu regularitate, de acuzații și negări reciproce privind orice implicare în asemenea practici. Și, de fiecare dată, probatoriul - pentru fiecare atac - a lipsit!

În ceea ce îl privește, Israelul nu are vreun motiv deosebit pentru a-și face publicitate în legătură cu „războiul din umbră”, apreciind că acțiunile sale constituie, prin ele însele, un mesaj transmis Teheranului pentru ca iranienii să înțeleagă că această stare de lucruri va dura atâta vreme cât aceștia vor mai constitui o amenințare de orice fel la adresa Israelului.

Nava „Helios Ray” (sursa: meo.news)

Acest război fără trupe și fără tunuri a început, de facto, odată cu transformarea Iranului într-o republică islamică, vârf de lance al „frontului de refuz și ripostă” și visceral ostilă prezenței „entității sioniste” pe harta Orientului Mijlociu, pe care „reforma” khomeinistă o vrea transformată într-un eșichier al revoluției islamice și al unei semiluni șiite în regiune.

Până astăzi, acest triunghi al ostilității între vârfurile plasate la Teheran, Tel-Aviv și la Washington s-a dovedit neputincios sau a respins cu obstinație angajarea susținută într-un proces de identificare și implementare a unor căi către dialog și conciliere.

De la victoria lui Khomeini, până la mandatul prezidențial a lui Donald Trump, o lungă serie de factori emblematici s-a acumulat pentru a compune o premisă pentru înțelegerea manierei în care acest conflict regional a reușit să influențeze ecuația regională a păcii și a războiului și balanța jocurilor politice internaționale.

Fizicianul atomist  iranian Mohsen Fakhrizadeh (sursa: Shalom.it)

Este puțin probabil că un asemenea război de uzură va avea o contribuție semnificativă la o abordare consensuală a profundului clivaj care separă politicile și viziunile israeliene și iraniene, în contextul schimbării de administrații la Washington. Încă de la începutul mandatului său, președintele Joe Biden și-a anunțat disponibilitatea de a corecta efectele produse de decizia lui Donald Trump de retragere unilaterală a Statelor Unite din Tratatul nuclear încheiat în 2015 între Iran și comunitatea internațională. După îndelungi pertractări, pașii făcuți în această direcție sunt minusculi și fără perspective încurajatoare în condițiile în care atât Casa Albă, cât și Iranul se cramponează de o condiție prohibitivă. Pe de o parte, administrația americană insistă ca Iranul să deschidă procesul „normalizării” prin respectarea întocmai a prevederilor din „Planul Cuprinzător Comun de Acțiune (JCPOA), ceea ce înseamnă, prioritar, încetarea oricăror activități de producere a combustibilului nuclear. O cerere inacceptabilă Teheranului, care, la rândul său condiționează orice dialog de revendicarea ca partea americană să fie prima care să facă pasul spre comunicare - revendicare care, tradusă în alte cuvinte, înseamnă suspendarea prealabilă a tuturor sancțiunilor și a „maximei presiuni” instituite de America împotriva guvernului iranian. Ceea ce acesta respinge de plano, cu o insistență care sugerează că nu consolidarea sau renegocierea Tratatului este preocuparea primordială a Teheranului, ci eliberarea cât mai rapidă din chinga sancțiunilor economice internaționale.

În acest cerc vicios, s-a făcut auzit, în tonalități ridicate, glasul guvernului de la Tel-Aviv, categoric opus abordării lui Joe Biden. „Este bine cunoscut caracterul ipocrit al acordurilor încheiate cu regimul iranian sau cu administrația Coreei de Nord”, spunea premierul israelian Benjamin Netanyahu, adăugând, în concluzie: „indiferent dacă JCPOA va fi sau nu renegociat, Israelul va face ceea ce este necesar pentru ca Iranul să nu se doteze cu armament nuclear”. În același ton, ministrul israelian Benny Gantz declara că „Israelul se pregătește pentru eventualitatea unei intervenții militare împotriva Iranului”. Benny Gantz preciza că guvernul său trebuie să aibă certitudinea că semnarea unui nou acord cu Iranul va pune capăt programelor nucleare, va asigura o supraveghere eficientă pe termen lung și va impune încetarea ingerințelor iraniene în Siria, Irak și Yemen. La rândul său, ghidul spiritual al revoluției iraniene, ayatollahul Ali Khamenei, reitera, în termeni tranșanți, poziția cunoscută a regimului său: „americanii și părțile europene din Acord au recurs la un limbaj nepotrivit împotriva noastră. Iranul nu va ceda presiunilor. Poziția Iranului nu se va schimba”.

Ieșirea din acest impas rămâne incertă și, oricum, îndepărtată.

Iar Iranul și Israelul își vor continua, probabil, „războiul din umbră”. Cu ce preț și, mai ales, beneficii?