Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Mai puțin vest, sau mai puțină voce (europeană)?
Din partea editorului

Constantin IACOBIŢĂ

24/02/2020 Regiune: Global Tema: Geopolitică

     Principalul eveniment internațional al lunii februarie este, tradițional deja, Conferința de Securitate de la Munchen (conferința a fost lansată în 1963 şi a purtat, de-a lungul anilor, mai multe denumiri).

     Așa cum o descriu organizatorii, conferința are rădăcini transatlantice și europene, însă activitățile sale reflectă o lume globalizată și vizează dezbaterea celor mai relevante provocări de securitate ale lumii.

     Evenimentul constituie, tot tradițional, și un prilej unic-pentru liderii participanți, observatori și analiști - de a „lua pulsul” relației transatlantice.

     Tema ediției 2020 a conferinței a fost „Westlesness”, termen a cărui alegere și semnificație au fost pe larg considerate a avea la bază îngrijorările privind declinul Vestului. Iar întrunirea celei de a 12-a generații a „Munich Young Leaders” (un grup de experți tineri în politică externă și de securitate din peste 20 de naţiuni), concomitent cu conferința de securitate, pentru a discuta cu liderii participanți la eveniment, a fost însoțită de publicarea unui raport propriu intitulat „Multilateralism is Dead. Long Live Multilateralism!”.

     Însă aceste îngrijorări și, în anumită măsură, lamentări europene nu sunt noi. De ani buni se vorbește despre diluarea ordinii mondiale determinate de către un Vest având drept fundație o legatură transatlantică puternică și durabilă. De ani buni europenii își reclamă dreptul la vocea proprie pe o scenă internațională care a „migrat” de la bipolarism la multipolarism, după cum își reclamă și „autonomia strategică” (față de SUA).

     Acestea nu sunt, însă, îngrădite sau limitate decât de ceea ce Europa în general și Uniunea Europeană în special pot reprezenta într-un sistem internațional caracterizat prin competiția între mari puteri, pe de-o parte și unilateralismul unora din aceste puteri pe de altă parte.

     Unde se află UE și Europa în acest mediu înalt competitiv, cum se fac simțite vocea și unitatea de acțiune europeană în situațiile de ignorare tot mai flagrantă a convențiilor relevante pentru funcționarea sistemului internațional de către un număr de state (exemplele cele mai relevante fiind situațiile din Ucraina și Orientul Mijlociu)?

     În continuare sunt propuse câteva răspunsuri, sau exemple edificatoare pentru coeziunea și vocea europene.

     La ediția din acest an a conferinței a fost evidentă absența Londrei - cabinetul Boris Johnson nu a avut niciun membru la conferință, sub motivul unei remanieri anunțate de premier chiar înainte de eveniment.

    În timp ce nereprezentarea Marii Britanii la nivel de premier sau măcar de ministru ar putea fi de înțeles, din perspectiva separării recente a regatului de Uniunea Europeană, nu se poate spune același lucru în privința Germaniei, al cărei cancelar nu a fost prezent la Munchen.

     Uniunea Europeană și Europa nu au avut pe scena conferinței un lider cu adevărat reprezentativ, în afară de președintele francez Emmanuel Macron. Acesta a prezentat o viziune privind Europa și locul său în lume, însă această viziune este una mai degrabă franceză, nu europeană.

     De partea cealaltă, America a fost prezentă cu o delegație numeroasă incluzând lideri relevanți precum secretarul de stat Mike Pompeo, secretarul apărării Mark Esper și președintele Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi.

     În ceea ce privește viziunile și prioritățile americane, respectiv cele europene, putem remarca:

- delegația americană a admis că între cele două părți există unele diferențe privind interesele majore, însă a ținut să-i reasigure pe europeni înprivința tăriei și durabilității legăturii transatlantice. Totodată, a expus foarte clar modul în care Statele Unite văd provocările curente și ce consideră prioritar, anume competiția între marile puteri. În spirit bipartizan, în pofida disensiunilor și disputelor interne, reprezentanții Washingtonului au fost fără echivoc în a arăta că prioritatea Americii o constituie China, apoi Rusia, Iranul etc. Secretarul apărării Mark Esper a vorbit aproape exclusiv despre China, care a fostnumită amenințare la adresaVestului, iar Nancy Pelosi - lider democrat, nu republican - a cerut în mod direct europenilor să nu coopereze cu China în domeniul tehnologiei 5G;

- dinspre europeni, în afara viziunii Gaulliste privind Europa expusă de președintele Macron au fost auzite, în principal: critici (ale președintelui german) la adresa unilateralismului unei Americi concentrate mai degrabă asupra sa, decât asupra unei scene globale în care puteri precum Rusia încearcă să ocupe vidul creat prin retragerea celei dintâi - cazul Orientului Mijlociu de exemplu, sau apelul (președintelui francez) pentru o Europă mai puternică și mai independentă față de SUA.

 

     În ceea ce privește China, țările Europei nu o percep la fel ca SUA, dovadă decizia Londrei de a permite accesul companiei chineze Huawei pe piața 5G britanică, care ar putea fi urmată de alte decizii similare în alte ţări, în lipsa unei alternative americane reale.

 

     De subliniat şi faptul că Ucraina cel puțin a ocupat un loc pe agenda conferinței, chiar dacă nu s-a ajuns la vreun consens în privința unei soluții pentru conflictul din estul acestei țări, în timp ce problema palestiniană pare să nu fi fost considerată suficient de importantă pentru liderii prezenţi la Munchen. Aici trebuie făcută observația că secretarul de stat american Mike Pompeo a avut o întâlnire cu ministrul rus de externe Sergey Lavrov, însă niciuna din cele două părți nu a publicat ceva privind agenda și rezultatele discuțiilor.

 

     Ce concluzii pot fi trase în urmae diției din acest an a Conferinței de Securitate de la Munchen?

     Cea mai evidentă arputea fi reafirmarea fără echivoc a supremației Americii, care își cheamă aliații europeni să i se alăture în competiția cu China și pe care îi reasigură, în schimb, în privința angajamentului său față de legătura transatlantică.

     A doua ar putea fi lipsa-cunoscută, de altfel - de unitate și coeziune europeană, reflectată printr-o voce proprie şi mai slabă pe scena internațională, în special după ieșirea Marii Britanii din Uniune.

     O altă concluzie ar putea-o oferi „strigătul de deznădejde” al președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, care a declarat că în acest secol primează „dreptul celui mai puternic” și că niciun fel de angajamente internaționale nu vor apăra Ucraina sau vreo altă țară de agresiune.

      Din perspectiva națiunilor europene precum România, poate fi reținut că în această competiție între marile puteri se impune, pe de o parte, clarificat cât mai bine care din aceste puteri va fi dispusă să intervină militar într-o situație de agresiune de tipul Articolul V, iar pe de altă parte plasarea pe primul loc a bunăstării și securității cetățenilor proprii.