Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Interviu/ Valentin Naumescu: „Sistemul internațional actual pare mai fragmentat ca oricând în epoca postbelică”
În perioada 14-16 februarie, în capitala Bavariei, s-au desfășurat lucrările celei de a 56-a ediție a Conferinței internaționale de Securitate de la München. La evenimentul dedicat dialogului strategic asupra unor probleme de actualitate pe agenda relațiilor internaționale au participat 35 de șefi de state și de guverne, împreună cu peste 100 de miniștri ai afecerilor externe și ai apărării.
Valentin Naumescu, conferențiar la Facultatea de Studii Europene al Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca şi preşedinte al think-tankului Iniţiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE), a realizat un bilanț al ediției din acest an a Conferinței internaționale de Securitate de la München, cel mai prestigios forum de securitate internațională, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Pulsul Geostrategic.

Dr. Valentin NAUMESCU

21/02/2020 Regiune: Global Tema: Geopolitică

     În perioada 14-16 februarie, în capitala Bavariei, s-au desfășurat lucrările celei de a 56-a ediții a Conferinței internaționale de Securitate de la München. La evenimentul dedicat dialogului strategic asupra unor probleme de actualitate pe agenda relațiilor internaționale au participat 35 de șefi de state și de guverne, împreună cu peste 100 de miniștri ai afecerilor externe și ai apărării.

     Valentin Naumescu, conferențiar la Facultatea de Studii Europene al Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca şi preşedinte al think-tankului Iniţiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE), a realizat un bilanț al ediției din acest an a Conferinței internaționale de Securitate de la München, cel mai prestigios forum de securitate internațională, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Pulsul Geostrategic.

     Vladimir Adrian Costea: Domnule profesor Valentin Naumescu, tema dezoccidentalizării și sentimentul de “Westlessness” au reprezentat unele dintre principalele subiecte discutate la ediția din acest an a Conferința internaționale de Securitate de la München. Care sunt crizele care au atenuat convingerile că Occidentul reprezintă o busolă într-un sistem al valorilor democratice?

     Valentin Naumescu: Tema „dezoccidentalizării” ordinii globale nu este nouă. Ca specialist în relații internaționale, Conferința de Securitate de la München (MSC) de anul acesta mi-a adus doar confirmarea unor observații și predicții mai vechi. Inclusiv în spațiul analitic românesc din ultimii ani, și eu dar și alți autori am scris explicit și cu evidentă îngrijorare, în repetate rânduri, despre dezoccidentalizarea lumii şi a sistemului internaţional, privită atât pe plan extern, ca amenințare concurențială intensificată din partea Marilor Puteri non-occidentale, în special China și Rusia, a căror influență este în expansiune, cât mai ales pe plan intern, ca dezbinare a Clubului euro-atlantic în care România a aderat la mijlocul anilor 2000. Între cele două planuri există o puternică legătură, cele două dimensiuni ale dezoccidentalizării alimentându-se reciproc şi închizând un „cerc vicios” din care nu ştim când şi cum se va putea ieşi.

     Traversăm un proces de schimbare complexă și profundă a sistemului internațional, în care Occidentul pierde treptat cvasi-hegemonia normativă, inspirațională și chiar decizională pe care a avut-o, decenii la rând. Deocamdată vorbim de multipolarism. Nu știm ce va fi mâine. E greu de spus când și cum a început declinul acestei ordini şi dacă Occidentul va pierde vreodată supremaţia globală (a nu se confunda hegemonia de acum 25-30 de ani cu supremația politică, economică, militară și tehnologică pe care încă o are), dar tendinţe în acest sens, din păcate, există. Putem eventual identifica o serie de repere și momente critice ale avatarurilor ordinii liberale occidentale, fără a preciza un factor decisiv anume.

     Ce am pune, așadar, pe această listă de tristă amintire? Atacurile teroriste catastrofale din 11 septembrie 2001, care au lovit în plin SUA și au avut consecințe globale pe termen lung, dezacordurile americano-europene dure și neașteptate privind intervenția militară în Irak din 2003, apariția treptată a unui anti-americanism umoral într-o Europă de Vest scăpată de amenințarea URSS și virând spre o pronunțată retorică anti-Bush între 2003-2008, scandalul interceptărilor americane (NSA) asupra unor lideri politici europeni în 2013, eșecul Tratatului Constituțional al UE în 2005, apoi instalarea oboselii extinderii și eurosclerozei, atacurile teroriste de la Londra, Madrid, Berlin, Paris etc., criza financiară globală din 2008-2010, criza Zonei Euro, criza datoriilor suverane (Grecia) şi acutizarea percepţiei că există state asistate, necompetitive şi state dezvoltate pe umerii cărora apasă bunăstarea UE, criza migrației din 2015-2016, care a fost intens exploatată politic și electoral în Europa de Vest și în Europa Centrală, naţionalismul şi protecţionismul în revenire puternică, referendumul Brexitului din iunie 2016 și alegerea lui Donald Trump la Casa Albă în noiembrie același an (care a adâncit criza de încredere transatlantică), mișcarea contestatară anti-sistem a Vestelor Galbene în 2018-2019, o lungă serie de declarații nefericite despre „expirarea” NATO făcute la Washington și, mai recent, la Paris, neputința Occidentului de a soluționa anexarea sfidătoare a Crimeei de către Rusia, în martie 2014, dificultățile majore de a rezolva crizele din Ucraina/Donbas, Libia, Siria etc., toate acestea au creat sentimentul general al lipsei de autoritate, convergenţă, eficiență și soluții concrete din partea principalilor actori ai ordinii occidentale, respectiv SUA, NATO și UE. Prin fisurile apărute între aliaţi şi lipsa de încredere internă în sistemul instituţiilor, politicilor şi valorilor occidentale consacrate, a devenit posibilă „strecurarea” intereselor Chinei şi Rusiei, al căror interes evident este dezbinarea lumii occidentale şi erodarea credibilităţii democraţiilor liberale. Asta nu înseamnă însă că lupta este pierdută iar Occidentul şi-a pierdut complet argumentele, resursele şi pârghiile de acţiune. Înseamnă doar că am intrat într-un capitol al istoriei în care nimeni nu se mai înţelege cu nimeni iar alianţele sunt tot mai greu de făcut şi de menţinut. Toate opţiunile sunt însă pe masă. Orice se poate întâmpla, competiţia pentru putere este deschisă oricărui rezultat.           

© Munich Security Conference / Frank-Walter Steinmeier

     De la “moartea cerebrală a NATO” la “limbajul puterii“, poziția președintelui Macron evidențiază nevoia stringentă a redefiniirii NATO și UE. În ce măsură Conferința de la München reprezintă un moment de inflexiune în relațiile NATO și UE cu Rusia?

     Nu m-aş grăbi să spun că MSC reprezintă neapărat un moment de inflexiune. Nici în relaţiile Occidentului cu Rusia, nici în alte privinţe. Sigur, „discursurile de iarnă” de la München sunt în fiecare an interesante şi suculente, mai ales pentru mediile analitice, dar deciziile propriu-zise nu se iau la MSC. Nici mari noutăţi nu apar acolo, de vreme ce actorii internaţionali semnificativi doar îşi explică, vin eventual cu formulări noi pentru presă sau cel mult își nuanţează poziţiile pe care le-au exprimat deja în anul precedent. „Moartea cerebrală a NATO” a fost probabil cea mai gravă, mai neinspirată și mai nocivă afirmaţie a preşedintelui Macron, de la alegerea sa în 2017 încoace. O să vi se pară surprinzător ce spun dar acea declarație este, de fapt, consecventă cu întreaga sa concepţie de politică externă, prin care liderul de la Paris încearcă să autonomizeze UE în relaţia strategică cu SUA, vorbind în mod repetat de „suveranitatea europeană” şi de „autonomia strategică europeană (ESA)”.

© Munich Security Conference / Emmanuel Macron

     Viziunea lui Macron urmărește în esență redarea grandorii europene și globale a Franței, bazată la rândul ei pe cinci obiective specifice: să reformeze UE și Zona Euro pentru a întări rolul politic al nucleului dur franco-german, să fondeze pilonul „Europa Apărării”, construit pe puterea militară și pe interesele industriei de apărare franceze, să diminueze influența SUA în Europa, să devină principala putere conducătoare și „creativă politic” a UE (mai ales pe fondul apusului epocii Merkel) şi să îmbunătăţească relaţiile UE-Rusia, mergând până la un „parteneriat” cu Putin, atât de rău receptat în Europa Centrală și de Est.

     Mă tem de scenariul în care, dorind să rupă UE de SUA, președintele Macron va ajunge, de fapt, să rupă UE între nucleul vest-european americanofob şi rusofil, pe de o parte, și Europa Centrală și de Est (Polonia, România, Statele Baltice) americanofilă şi rusofobă, pe de altă parte. Regiunea postcomunistă, poate cu câteva excepţii (Ungaria, Serbia), va rămâne profund pro-americană şi intens ruso-sceptică pe termen lung, din motive legate de nevoia de securitate, de istoria și plasarea pe hartă a acestor țări. La rândul lor, SUA nu vor părăsi niciodată peninsula europeană, indiferent ce se va întâmpla cu NATO în forma actuală, iar dacă Franța va insista să desprindă Europa de Vest de puterea americană, atunci SUA (probabil alături de Marea Britanie și Canada, puterile maritime de limbă engleză) vor decide să se „înșurubeze” și mai adânc pe Flancul Estic al NATO și UE, pentru a se interpune strategic între nucleul franco-german și Rusia, în ideea de a împiedica formarea unui mare bloc eurasiatic. Asta va însemna o prezență militară americană din ce în ce mai solidă între Marea Baltică și Marea Neagră şi noi acorduri de parteneriat bilaterale, întărite, ale Washingtonului cu capitalele din Zwischeneuropa. Într-o variantă extremă a acestui scenariu, aşa cum am mai afirmat cu alte ocazii, nu excludem nici posibilitatea apariţiei unui Tratat regional de apărare semnat de SUA cu ţările Europei Centrale şi de Est, adică un NATO II, mai mic. Dar în acest caz ar însemna că vom fi asistat deja la ruperea relaţiei SUA-Europa de Vest (Franţa/Germania) şi sfârşitul NATO aşa cum îl ştim, ceea ce, din fericire, nu este cazul deocamdată. Și sperăm să nici nu fie.         

     Care au fost principalele subiecte de interes pentru SUA, Rusia și China? Cum s-au poziționat reprezentanții delegațiilor față de situația tensionată de Orient?

     Deși desfășurată, ca de obicei, în inima Europei, ediția din acest an a MSC a fost „furată” categoric de discuțiile despre politicile SUA, Chinei și Rusiei, trei Mari Puteri conduse de trei președinți ultramediatizați, despre care se spune că însumează peste 50% din totalul știrilor de politică internațională la nivel mondial. UE a contat și a interesat mai puțin, poate și pentru că Europa tocmai trece prin divorțul neplăcut UE-Marea Britanie și are o serie întreagă de necunoscute politice, inclusiv Cadrul Financiar Multianual 2021-2027, a cărui aprobare anunță deja o criză prelungită. Nici discursurile cam plate şi previzibile ale demnitarilor germani, nici lungul discurs de o oră al lui Macron nu au creat sentimentul că blocul european s-ar afla la cârma ordinii globale. Impresia lăsată de nucleul UE a fost mai degrabă că se lamentează, pacifist, de competiția feroce a granzilor (președintele Steinmeier) sau că reia, impacientat și puțin cam alintat, nevoia unei acțiuni europene ambiţioase, care pendulează între un criticism bine şlefuit la adresa SUA, un idealism generos şi un pragmatism clădit cu meşteşugită ipocrizie discursivă pe promovarea intereselor propriului stat (președintele Macron, aflat pentru prima dată la acest prestigios forum).  

     Fiind în an electoral, SUA reprezentate de secretarul de stat Mike Pompeo, au mers pe cartea discursului victoriei. Occidentul câștigă, a spus triumfal Pompeo, dar bineînțeles că voia să spună „Trump câștigă”, ceea ce toată lumea a înțeles. Apelul la unitatea Occidentului, astfel formulat, nu a funcționat. Războiul economic și de influență strategică SUA-China, centrat pe chestiunea Huawei și nu numai, a ținut capul de afiș al conferinței. Totuși, China, afectată puternic de epidemia de Coronavirus, nu a dorit să se angajeze frontal în războiul declarațiilor cu SUA, preferând să nege pe linie toate interesele expansioniste și ambițiile oculte de care o acuza Pompeo. China va juca pe cartea rezistenței și tenacității.

© Munich Security Conference / Mike Pompeo

     În fine, în nota obişnuită, eternul Lavrov a reiterat acuzaţiile Moscovei la adresa NATO şi UE, care agită şi sporesc intenţionat „tensiunile pe continent”, reluând vechiul apel la colaborare cu Rusia „în baza a ceea ce ne uneşte” şi la „abandonarea fantomei ameninţării ruse”, un apel la care se pare că Macron şi o parte din liderii germani (în special social-democraţii) abia aşteaptă să răspundă favorabil. Desigur, ministrul de Externe al Rusiei a ignorat complet apelul grav, de trezire a Occidentului şi de ajutor pentru Ucraina, făcut de preşedintele Zelenski, care a definit conflictul cu Rusia „nu ca un război în ţara noastră, ci ca un război în Europa”.

© Munich Security Conference / Sergey Lavrov

     Raportarea la Orientul Mijlociu extins ar merita o întreagă discuție, separată. Complexitatea temelor și pozițiile atât de specifice ale statelor occidentale aproape că nu lasă loc niciunei generalizări conceptuale sau vreunui principiu, altul decât urmărirea propriului interes de stat. Alianțele de interes conjunctural se fac și se desfac peste noapte, pe dinamica unor variabile imprevizibile. Tragedia siriană este oarecum spre final, după aproape opt ani, dar Vestul a ieșit „șifonat” din acest teribil război civil, pe care nu a putut nicicum să îl oprească sau să îl soluționeze, în interesul locuitorilor zonei și în spiritul valorilor liberale pe care le asumă oficial. Da, putem admite că intervenția la fel de interesată a Rusiei, în septembrie 2015, a schimbat dinamica inițială a acestui conflict, dar oricum nu este prea măgulitor pentru capacitatea Occidentului de a promova soluții. Libia este însă cel mai bun exemplu al momentului. După Primăvara Arabă încoace, Libia post-Gaddafi este un teribil eșec de reglementare din partea Occidentului. Nimic nu a funcționat. Dezamăgire după dezamăgire. Cel mai recent, „procesul Berlin”. Să vedem acum ce sorți de izbândă are noua inițiativă internațională post-MSC pentru stabilizarea și reconstrucția democratică a Libiei.