Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Întâlnirea Biden-Putin. Reluarea dialogului?
Din partea Editorului

Constantin IACOBIŢĂ

17/06/2021 Regiune: Global Tema: Geopolitică

Întâlnirea Biden-Putin, susținută şi criticată aproape în egală măsură în săptămânile premergătoare, a avut loc într-un context care a prilejuit, pentru cei doi lideri şi în special pentru liderul de la Kremlin, clarificări relevante din punctul de vedere al modului în care să fie abordate şi derulate discuțiile, precum şi al așteptărilor de la acestea. 

Ce a văzut Vladimir Putin cu prilejul desfășurării summitului G7 din Marea Britanie, summitului NATO de la Bruxelles, precum şi al întâlnirilor relevante pe care președintele SUA le-a avut pe marginea acestora şi la ce concluzii ar fi putut ajunge liderul de la Kremlin? 

În primul rând - și edificator în privința profunzimii schimbării în abordarea și atitudinea Washingtonului față de Aliații europeni după patru ani de președinție Trump, afirmarea cu tărie a faptului că „America a revenit” şi privește cu maximă seriozitate angajamentul derivând din Articolul V - privind apărarea comună. Cele de mai sus pot fi considerate încărcătura principală - cu caracter de reasigurare a Aliaților europeni - de pe „talerul pozitiv” al balanței indicând tăria legăturii transatlantice. Aici ar mai putea fi adăugat faptul că Washingtonul și Bruxellesul au convenit să se angajeze semnificativ la contracararea pandemiei de COVID-19 pe plan mondial şi să abordeze mai unitar provocarea reprezentată de China.

De cealaltă parte, pe „talerul negativ” al acestei balanțe, care de fapt este în avantajul Rusiei, liderul de la Kremlin ar fi putut plasa încărcături cu potențial semnificativ de exploatare.

În primul rând, faptul că unitatea transatlantică rămâne în continuare marcată de diviziuni şi neîncredere. Negocierile pe care președintele Joe Biden le-a derulat la Bruxelles cu reprezentanții UE relevanți nu s-au soldat cu un aranjament de încheiere a conflictului de 17 ani pe tema subvențiilor pentru marii producători de aeronave Airbus și Boeing, așa cum se spera, ci doar cu un armistițiu de cinci ani. Termenii acestui armistițiu, problema mult mai spinoasă a taxelor impuse de fostul președinte Donald Trump asupra oțelurilor şi aluminiului importate din UE, divergențele pe tema transferurilor de date şi a taxării emisiilor de carbon arată că parteneriatul transatlantic se află departe de a fi atât de puternic pe cât și-l doresc părțile. 

În al doilea rând, este vorba despre „frontul” transatlantic anti-China. Astfel, la summitul G7 din 11-13 iunie par să fi fost puse, în anumită măsură şi declarativ, bazele acestui front comun, iar la summitul NATO din 14 iunie pare să fi fost formalizat acest front - China fiind declarată, în comunicatul final, drept risc de securitate. Ori, evoluțiile din ultimele luni la nivelul Organizației Mondiale a Comerțului şi chiar discuțiile care au avut loc la summitul G7 din Anglia evidențiază că, cel puțin în domeniul comerțului, există mai multă aliniere între UE şi China decât între UE şi SUA. Iar o unitate transatlantică în faţa Chinei va depinde decisiv de interesele Franței şi Germaniei, care au în China piața principală pentru exporturile lor.

Însă dincolo de aceste aspecte de natură comercială, trebuie remarcat faptul că, imediat după declararea intenției de amendare a rolului tradițional al NATO - acela de a uni comunitatea transatlantică politic şi militar împotriva Rusiei, Beijingul a anunțat, prin Ministerul său de Externe, întărirea legăturilor dintre China și Rusia.

În al treilea rând, şi nu neapărat reflectând ponderea factorului pe talerul respectiv al balanței, a fost neincluderea, în comunicatul final al summitului NATO, a unui angajament concret faţă de Ucraina. Mai mult, la conferința de presă care a urmat summitului NATO, președintele Joe Biden a răspuns la întrebarea privind accederea Ucrainei în Alianță folosind formula „rămâne de văzut”. Ceea ce denotă grija Washingtonului de a nu trece peste „liniile roșii” impuse de Moscova.

Pentru completarea, într-o oarecare măsură, a tabloului expus mai sus, se impune a menționa că, la conferința de presă de la încheierea summitului NATO, președintele Joe Biden a subliniat că s-a consultat cu omologii Aliați pe larg în perspectiva întâlnirii cu Vladimir Putin.

În lumina celor de mai sus, ce se poate spune despre discuțiile Biden-Putin și rezultatele acestora, așa cum au fost ele prezentate de cele două părți, care în zilele premergătoare întâlnirii anunțau că au așteptări reduse?

Expunerile/răspunsurile celor doi lideri la conferințele de presă care au urmat întâlnirii au confirmat ceea ce părțile prognozau anterior: progrese reduse.

Cele mai importante realizări ar putea fi descrise astfel:

  1. A fost reconfirmată și reafirmată nevoia şi importanța contactelor şi dialogului strategic la cel mai înalt nivel;
  2. Delegațiile au avut un dialog consistent, pragmatic, la obiect, într-o atmosferă constructivă;  
  3. Cu toate că punctele de divergenţă au fost numeroase, părțile au încercat să-şi înțeleagă pozițiile reciproc;
  4. Așa cum a fost precizat şi în comunicatul comun publicat de Casa Albă, a fost reiterat angajamentul celor două părți privind stabilitatea nucleară (fiind evidențiată extinderea recentă a New START) şi a fost convenită lansarea „în viitorul apropiat” a unui dialog privind Stabilitatea Strategică, vizând punerea bazelor pentru viitorul controlului armamentelor şi al măsurilor de reducere a riscului.

La cele de mai sus ar putea fi menționat faptul că Vladimir Putin a realizat, dacă nu o făcuse deja până la momentul întâlnirii, că administrația Biden este diferită faţă de administrația Trump şi chiar faţă de administrația Obama - care a promovat consistent obiectivul (nerealist, de altfel) unei resetări a relaţiei cu Rusia.   

La capitolul „nerealizări”, putem observa:

  1. Nivelul de încredere între cele două părți este foarte scăzut, așa cum a reieșit şi din conferințele de presă post-întâlnire ale celor doi președinți.
  2. Este puțin probabil ca Vladimir Putin să își schimbe abordarea şi comportamentul pe componentele relației Rusia-SUA sau în ceea ce privește politicile regionale şi internaționale ale Rusiei. Dacă s-ar fi ajuns la un numitor comun pe vreuna dintre problemele discutate de cele două delegații, progresele ar fi fost menționate măcar de unul din cei doi lideri.
  3. Tot puțin probabil este ca Ucraina să fi constituit una din temele prioritare ale agendei de discuții, în condițiile în care prima parte a turneului european al președintelui Biden nu a relevat nimic încurajator pentru Ucraina în acest sens (de reținut că agenda summitului NATO nu a mai inclus, în acest an, Comisiile NATO-Ucraina şi NATO-Georgia). Iar în situația în care ar fi ocupat o poziție fruntașă pe agendă, „linia roșie” reiterată de Vladimir Putin la conferința de presă arată că Ucraina nu a obținut nimic în plus față de declarația de susținere verbalizată de președintele Biden după summitul NATO din 14 iunie.

Chiar dacă nu a adus lămuriri spectaculoase, întâlnirea dintre Biden și Putin a demonstrat dorința de dialog strategic și poate reprezenta o rază de speranță, cel puțin prin stabilirea unui canal de comunicare constructivă între cele două părți. Este însă la fel de adevărat că acest dialog poate deveni mai dificil, din moment ce în ecuație a fost introdusă și China, care a fost explicit nominalizată, în premieră, drept o amenințare pentru NATO.