Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Aliații din Primul Război Mondial ai Imperiului Otoman
În timpul Primului Război Mondial otomanii au făcut o eroare fatală când s-au aliat cu Germania. Oare această greșeală ar fi putut fi remediată dacă s-ar fi utilizat corect informațiile pe care le-au avut la dispoziție în 1914? În primul rând vom analiza conducerea militară, efectivele, infrastructura, echipamentele și flota otomanilor la momentul deciziei. Urmează o trecere în revistă a eficienței forțelor armate în varii teatre de operațiuni. Partea finală a lucrării va reprezenta o evaluare a pozițiilor strategice ale otomanilor, la momentul izbucnirii Primului Război Mondial, întocmită utilizând metoda DIME (diplomație, informații, militar și economie).

James NOONE

09/05/2021 Regiune: Global Tema: Geopolitică

Starea armatei Imperiului Otoman în 1914

Conducere

Cel mai probabil, problema principală a efortului otoman inițial de război a fost dezordinea din rândul conducerii militare. Comandantul suprem al armatei turcești era Enver Pașa, proaspăt autointitulat „Vice-generalisim”. Enver a devenit erou național în 1913, când a recucerit orașul Edirne, una din fostele capitale ale Imperiului, pe care l-a recuperat de la bulgari. La acel moment era un ofițer relativ tânăr, însă s-a căsătorit cu nepoata sultanului, cu siguranță mânat de ambiție. În 1914 a dat afară peste 1000 de ofițeri din armată. Unii dintre ei erau probabil prea în vârstă, corupți sau incompetenți, însă alții, cel mai probabil, erau veterani capabili, care ar fi putut pregăti și conduce noii recruți. Cel mai important consilier al lui Enver, Liman von Sanders, prusac, îl considera un neghiob. Rezultatele dezastruoase ale campaniilor lui Enver din est atestă capacitatea lui Sanders de a evalua talentele militare.

Personal

La izbucnirea războiului, efectivele forțelor armate ale Imperiului Otoman au crescut de la 200.000 la aproape 500.000 de oameni. Pe durata războiului, 2,8 milioane de bărbați au servit în armată, ceea ce a însemnat aproximativ 12% din populație. Deși la prima vedere este impresionant, nu se compară cu celelalte mari națiuni participante la război. Germania a mobilizat 13,2 milioane de oameni. Rusia a utilizat 15 milioane de oameni, Franța a mobilizat opt milioane, iar Anglia o treime din forța de muncă de sex bărbătesc, o mare parte din aceștia pentru puternica sa flotă.[1] În plus, la acel moment, Marea Britanie și Franța încă mai aveau o mare parte din colonii, de unde puteau recruta. Mulți dintre aceștia, precum algerienii sau indienii nu voiau să fie implicați într-un război împotriva semenilor musulmani, însă trupele indiene au luptat foarte bine în Mesopotamia. S-a reușit înființarea multor alte regimente de elită, în special din rândul voluntarilor de origine engleză din Australia, Noua Zeelandă și Canada.

Infrastructură

În cartea sa „Ultimele războaie otomane”[2], Jeremy Salt descrie foarte obiectiv tipologia campaniilor estice din timpul Primului Război Mondial, ca fiind „un război modern cu o scenografie pre-modernă”.[3] În timp ce francezii și germanii își puteau trimite trupele rapid aproape direct pe front prin intermediul trenurilor, otomanii trebuiau să parcurgă ultimii aproape 160 de kilometri pe drumuri nepavate, care erau impracticabile în condiții meteo nefavorabile. În afara orașului Istanbul și a altor câteva mari orașe din vestul Anatoliei existau condiții precare din punct de vedere al infrastructurilor electrică, medicală, financiară și de comunicații. Agricultura, care era destul de robustă, a fost distrusă la momentul în care sute de mii de fermieri au fost recrutați în armată. A existat o tentativă de refacere a bazei industriei de apărare, însă era încă în fază incipientă.

Înzestrare

În mod normal, înainte de secolul al XIX-lea otomanii își fabricau singuri armamentul sau angajau occidentali care să le fabrice în interiorul Imperiului. Acestea erau elaborate la standarde foarte ridicate, chiar de ultimă generație.[4] După ce și-au pierdut acest avantaj tehnic în fața Occidentului, au depus mari eforturi pentru a-și moderniza armamentul, utilizând în mare parte tehnologie germană. „Din nefericire pentru Imperiul Otoman, o mare parte din armamentul achiziționat recent a fost risipit în Războaiele Balcanice din 1912 și 1913. Armata Imperiului Otoman a intrat în război în 1914 având un uriaș deficit de arsenal, în special mitraliere și artilerie de câmp.”[5] Închiderea granițelor Bulgariei și Greciei la începutul războiului i-a distrus Imperiului Otoman capacitatea de a se reaproviziona, ceea ce a avut un efect devastator, în special în ceea ce privește artileria. Într-un final, Germania a reușit să deschidă o rută de aprovizionare prin Balcani, însă nu a fost furnizat suficient armament și muniție ca să ajungă pentru efortul de război.

Forțele navale

În afara activităților maritime din jurul strâmtorii Dardanele, otomanii nu au prea fost implicați în lupte navale; mai ales după ce crucișătorul german Goeben și crucișătorul ușor Breslau s-au retras din Marea Mediterană în Marea Neagră. După Gallipoli, operațiunile navale ale aliaților au implicat în mare parte blocade, organizate de britanici în Marea Egee și de francezi în nord-estul Mării Mediterane și pe coastele levantine. Trebuie menționat faptul că, ulterior, aceste două nave de război au fost vândute Forțelor Navale ale Turciei. Acestea au fost considerate drept răsplată pentru două nave de război pe care Marea Britanie le fabricase pentru otomani dar pe care le-au confiscat la începutul războiului. Aceste dotări au asigurat Imperiului Otoman supremația maritimă în Marea Neagră și au pus capăt tuturor legăturilor maritime desfășurate între Rusia și aliații săi în Mediterană. Singura acțiune maritimă semnificativă a sultanului a fost prima pe care acesta a efectuat-o. În dimineața zilei de 29 octombrie 1914, rușii din Crimeea s-au trezit în salvele de tun ale flotei otomane. Imperiul Otoman a ieșit victorios când a atacat flota rusească de la Marea Neagră. Până la acel moment, tratatul Germano-Otoman fusese un secret foarte bine păzit. Din acel moment, Marea Neagră a devenit un lac otoman pentru aproape toată durata războiului. De acum încolo vom analiza campaniile terestre ale Imperiului Otoman.

Fantomele Balcanilor

Cu toate că în Balcani au avut loc unele lupte importante, otomanii au fost implicați în foarte puține dintre ele. Fantomele atrocităților comise în trecut au revenit la viață, de această dată fiind implicați austrieci, germani și bulgari, care au fost puși față în față cu diverse grupuri formate din sârbi, britanici, francezi și albanezi. Pe durata campaniei violente din 1915, din Munții Balcani, austriecii „au înregistrat 227.000 de victime, din 450.000 de militari. Pierderile înregistrate de sârbi s-au ridicat la 170.000 din 400.000.”[6] Austria a fost nevoită să se retragă, ceea ce ar fi putut genera dispariția catastrofală a liniilor germane de aprovizionare pentru otomani. Cu toate acestea, au fost angrenate în război mai întâi România și ulterior Bulgaria, fapt care a înclinat balanța în favoarea Puterilor Centrale și a asigurat securitatea liniilor de comunicație ale acestora. Grecia a intrat în război alături de Serbia, însă pentru o perioadă scurtă; Regele Constantin al Greciei a întreprins o acțiune care a surprins pe toată lumea, concediindu-și premierul și adoptând o politică de neutralitate pentru întreaga perioadă rămasă din război. La acel moment, Aliații avansaseră în Balcani până la Salonic. Odată cu retragerea Greciei din război, orașul cu ieșire la mare și-a pierdut utilitatea. În 1917, după abdicarea lui Constantin, pe 27 iunie 1917, Grecia a reintrat în război, însă pentru o perioadă scurtă de timp și fără să fie implicată în vreo ofensivă de amploare.

Apărarea strâmtorilor

La câteva zile de la intrarea Turciei în război, Marea Britanie a demarat o campanie navală cu scopul de a deschide strâmtorile turcești pentru navele de transport ale Aliaților și Rusiei. Scopul final al campaniei era nici mai mult nici mai puțin decât capturarea Istanbulului și retragerea Turciei din război. Pentru armata otomană cea mai valoroasă campanie militară a fost apărarea strâmtorilor turcești. Cum această campanie este de departe cea mai vestită acțiune a sa din timpul Primului Război Mondial, nu voi sublinia decât câteva aspecte. Cel mai important lucru care trebuie menționat referitor la Dardanele și Gallipoli este cât de ușoare au fost aceste victorii pentru turci. Evident, flota nu avea nicio șansă în fața Aliaților, mai ales a britanicilor. În februarie 1915, o flotă formată din 42 vase din Occident a încercat să cucerească orașul Constantinopol doar pe mare. Acesta atac a avut un impact minim asupra turcilor; nu a făcut decât să îi avertizeze că trebuie să își consolideze apărarea. Luni mai târziu, Churchill adunase o armada imensă, cu scopul de a forța trecerea prin strâmtoarea Dardanele; aceasta includea 18 cuirasate, care erau cele mai puternice nave de război de la acea vreme. Cea mai gravă greșeală a occidentalilor a fost că au navigat prea aproape de linia de coastă, apărată de artileria otomană, astfel suferind pierderi imense, inclusiv naufragiul a trei cuirasate și avarierea altor trei. Cu toate acestea, conform precizărilor lui John McDonald, „ceea ce Aliații nu știau a fost faptul că turcii își epuizaseră aproape în totalitate muniția, iar flota ar fi putut înainta liber către Constantinopol”.[7]

La fel de bine documentată este și debarcarea corpului de armată australian și neozeelandez (CAAN)[8] din Golful Suvla, care s-a confruntat cu o apărare copleșitoare a turcilor, conduși de Mustafa Kemal de pe înălțimile peninsulei Gallipoli. Spre exemplu, când fostul cargobot River Clyde, care la acel moment transporta militari, a încercat să debarce trupele CAAN, numai 21 din cei 200 bărbați au ajuns la țărm neatinși de gloanțele turcești.[9] Au fost prinși imediat într-o capcană a morții. Trupele Aliate formate din francezi și britanici se aflau la doar 16 km depărtare, însă nu erau angajate în luptă. În plus, chiar și fără ajutorul trupelor franceze și britanice, CAAN au reușit să se apropie de ultima creastă, de unde ar fi putut controla Gallipoli. Trebuie, bineînțeles să remarcăm apărarea turcilor, care a depășit orice așteptări. La momentul retragerii Aliaților, opt luni mai târziu, ambele părți pierduseră în jur de 500.000 de oameni. Aliații nu câștigaseră nimic. Turcii își apăraseră țara și câștigaseră faimă, însă plătiseră un preț imens.

Campaniile din est

În decembrie 1914, la câteva luni de la întrarea în război, Enver Pașa a preluat controlul Armatei a III-a pentru a desfășura un atac în Caucaz. Unii ar fi putut considera că iarna nu este tocmai anotimpul potrivit pentru a străbate munții din estul Anatoliei și nu s-ar fi înșelat. Rezultatul a adus aminte de campania otomanilor de asediere a Vienei din 1529. Precum Suleiman, Enver a fost obligat să își abandoneze artileria înzăpezită. Ambii comandanți au fost răpuși de boală și au rămas fără provizii. Ambii au ordonat trupelor epuizate să atace. În 1914, ținta a fost o bază rusească – Sarikamiș – însă spre deosebire de Suleiman, care era supranumit „Magnificul”, Enver era un comandant mediocru. Atacurile nu au fost coordonate corespunzător, astfel încât rușii au reușit să decimeze atacatorii, rând pe rând. Din cei aproape 100.000 de oamenii angrenați în atac, 82% au pierit. Un ofițer german a precizat că Armata a III-a „a suferit o înfrângere dezastruoasă, a cărei durată scurtă și amplitudine este fără precedent în istoria militară”.[10]

Enver Pașa avea în plan, fără îndoială încurajat de germani, să obțină controlul asupra Persiei neutre, țară care la acel moment se afla sub conducerea celei mai slabe dinastii din istorie.

În vestul Iranului au avut loc câteva bătălii de succes, desfășurate între forțele otomane și rusești. „Aceste bătălii au distrus sate, au ucis sute de civili iranieni și au adus cu ele foamete, ceea ce probabil a cauzat moartea altor mii de oameni.”[11] Campania și-a pierdut amploarea când întăririle nu au mai venit, din cauză că au fost redirecționate după înfrângerea de la Sarikamiș. În mai 1916, Enver Pașa a demarat o nouă campanie de invadare a Persiei. Aceasta a înregistrat inițial câteva succese. Revoluția Bolșevică din noiembrie 1917, care s-a încheiat cu tratatul de la Brest-Litovsk, a revitalizat, cel puțin pentru moment, eforturile de război ale Triplei Alianțe (Germania Austro-Ungaria și Imperiul Otoman). A avut ca rezultat și eliberarea unui număr mare de militari turci din Caucaz. Marea Britanie se temea că aceste trupe urmau să fie redirecționate către Mesopotamia, cu scopul de a recuceri Bagdadul, pe care îl recapturase de curând.

Campania din Mesopotamia

La începutul lunii noiembrie 1914, un corp de armată aparținând britanicilor și format în majoritate din indieni era gata să apere resursele britanice de petrol din Golful Persic. După ce inițial au întâmpinat o oarecare rezistență, au cucerit rapid peninsula Al-Fau și Basra, un port pe râul Eufrat la nord de Golful Persic. Combinația de artilerie terestră și navală a copleșit apărarea otomană. Britanicii au înregistrat în jur de 350 de victime, în timp ce turcii au pierdut aproape 1.000 de oameni. Comandantul otoman a fost atât de afectat încât s-a împușcat.[12]

La acel moment, britanicii aveau doar două divizii în Basra. Cu toate acestea, forțe britanice numărând 10.000 de oameni s-au deplasat către nord încercând să cucerească Bagdadul. Deși au înregistrat peste 1.200 de victime și nu au primit întăriri, comandantului britanic i s-a ordonat să înainteze spre nord. Pe traseu s-au confruntat cu forțele de apărare turce de două ori mai numeroase. Singurul avantaj al britanicilor a fost faptul că, pentru prima dată, șapte aparate de zbor au sosit în Mesopotamia pentru a asigura sprijin aerian. Britanicii au reușit să asedieze și să se mențină pe poziție împotriva unor efective mai numeroase. Cu toate acestea, după ce au înregistrat pierderi de aproximativ 40% din efective, s-au retras la Kut. Ajutoarele britanice cu destinația Kut au fost oprite eficient de militarii turci ai Armatei a VI-a, conduși de generalul german Colmar von der Goltz. După patru luni și aproape morți de foame, trupele britanice din Kut s-au predat – peste 8.000 de militari, din care 6.000 erau indieni. În plus, ajutoarele trimise au înregistrat peste 21.000 de victime. Britanicii au mai încercat o dată să recucerească Bagdadul, dispunând de 166.000 de militari, majoritatea indieni. La acel moment, turcii s-au retras onorabil de la Kut la Bagdad. Au fost cuceriți de britanici, însă ar fi rezistat dacă întăririle stabilite conform planului Yildirim le-ar fi parvenit. Acele efective au fost însă redirecționare în teatrul de operațiuni din Levant.[13] În cele din urmă otomanii au pierdut Mesopotamia, dar i-au forțat pe britanici să plătească teribilul preț de 92.501 de victime.

Campania din Levant

Campania turcească din Levant a fost planificată inițial datorită faptului că sprijinul logistic pentru Gallipoli venea din baze situate în Egipt, unul din clienții Imperiului Otoman, pe care britanicii îl ocupaseră în 1869. În plus, dacă aceasta ar fi înregistrat succes, ar fi oprit accesul britanicilor la Canalul Suez. Canalul era ruta de acces a britanicilor în Golful Persic și spre India, „bijuteria coroanei” Imperiului Britanic. În 1915, comandantul Gemal Pașa a obținut un succes inițial conducând o forță de 22.000 de oameni din Beer Șeva (oraș aflat în centrul Israelului de azi) și traversând Peninsula Sinai. Aceste trupe nu au traversat canalul, însă a fost suficient ca prezența lor să reprezinte un pericol pentru britanici, care au renunțat să mai trimită trupe la Gallipoli. Situația militară a ajuns la un impas, până când a izbucnit Revolta Arabă în sud, în regiunea Hijaz, în Arabia Saudită de azi. Hussein, Marele Șerif al Mecca, a proclamat independența arabilor și a început să beneficieze de ajutor britanic prin intermediul căpitanului T.E. Lawrence (Lawrence al Arabiei).

După campania dezastruoasă din Gallipoli, atenția britanicilor s-a îndreptat către Orientul Mijlociu. Erau conștienți că declarația de pace a rușilor conduși de Vladimir Lenin urma să aibă ca rezultat eliberarea trupelor turcești din Cuacaz și Persia. Marea Britanie se temea că aceste efective urmau să fie trimise în Mesopotamia pentru a recuceri orașul Bagdad, care fusese capturat recent. Deci, o ofensivă de-a lungul coastelor levantine ar fi distras atenția otomanilor către Palestina și ar fi diminuat presiunea care apăsa pe Bagdad. Foarte important este faptul că războiul din vestul Europei nu avea evoluții pozitive, iar moralul populației civile era scăzut. Cu toate acestea, încercări anterioare de cucerire a regiunii Gaza se soldaseră cu eșec. Premierul britanic David Lloyd George l-a informat pe comandantul său general, Sir Edmund Allenby că „își dorește ca Ierusalimul să devină cadoul de Crăciun al britanicilor”. Primul pas pe care Allenby l-a întreprins în acest sens a fost să distrugă aliniamentul de apărare al turcilor, din Gaza până în Beer Șeva. Odată ce acest deziderat a fost dus la îndeplinire și Ierusalimul a fost cucerit, apărarea otomană din Levant a început să se destrame.

O analiză DIME

Acum că am stabilit care erau elementele de bază ale capacităților de apărare ale otomanilor în 1914 și am trecut în revistă acțiunile acestora din timpul războiului, haideți să analizăm motivul care a stat la baza deciziei lor de a intra în război, luând în considerare următorii factori: diplomație, informații, militar și economie.

Diplomație

De ce a ales Sublima Poartă[14] să se alieze cu germanii? În cartea sa „Declinul Imperiului Otoman”[15], Eugene Rogan susține că „prietenia dintre germani și otomani era relativ strânsă”.[16] Acesta citează vizita din 1898 a Kaizerului Wilhelm al II-lea, care ar fi reprezentat un moment de cotitură. Kaizerul și-a declarat prietenia eternă, poate pentru că a apreciat că cei 300 de milioane de musulmani credincioși califului ar fi aliați nemaipomeniți. Germanii doreau să transforme Constantinopolul într-o bază pentru un război sfânt (jihad) împotriva britanicilor. În plus, teritoriile Imperiului Otoman ar fi reprezentat un obstacol semnificativ în calea accesului la cea mai importantă colonie a acestora, India, și ar fi creat premisele participării Germaniei în marele joc din Asia Centrală. Având la bază această motivație, precum și din considerente economice, în 1911 ambasadorul german la Sublima Poartă a făcut referire la otomani ca făcând parte din „sfera de interes politică, militară și economică”[17] a germanilor.

Principalul obiectiv strategic al Germaniei era să îndepărteze resursele Rusiei de pe frontul de est. Relația dintre germani și Imperiul Otoman a fost construită timp de decenii, inginerii germani contribuind la dezvoltarea infrastructurii feroviare din sud-estul Europei, Turcia și Orientul Mijlociu. Bineînțeles că germanii urmau să beneficieze de pe urma dificultăților britanicilor în India, Mesopotamia, Golful Persic și Egipt.

La o săptămână de la declararea războiului, arheologul german Curt Prüfer a ajuns la Istanbul. Cu toate că era un arheolog desăvârșit, acesta era și spion german. Îi plăcea să fie cunoscut ca „Lawrence” al Germaniei. A fost surprins să afle de la ambasadorul german și de la atașatul militar german că în interiorul Sublimei Porți existau neînțelegeri cu privire la alierea cu Germania în război. În plus, atașatul militar a apreciat că turcii nu erau pregătiți din punct de vedere militar. A ținut să sublinieze lipsa pregătirilor pentru apărarea strâmtorii Dardanele. Cu toate acestea, ambii doreau să convingă otomanii să se alieze cu germanii în război, cu toate că au opinat că, în interiorul Sublimei Porți, doar ministrul de război Enver Pașa, care era pro-german, era în favoarea acestui demers.[18]

Germania a arătat că de la Turcia „se aștepta nu doar să apere strâmtorile și să-și protejeze bazele de la distanțe mari, ci și să cucerească Persia, să facă Egiptul independent, să se pregătească pentru apariția unor state independente în Transcaucazia, să amenințe pe cât posibil India din Afghanistan și să furnizeze sprijin activ în teatrul european de operațiuni.”[19] Pe scurt, Germania credea că are mult de câștigat.[20], [21]

Acești factori îi făceau pe otomanii un aliat foarte atractiv pentru Germania. Însă, de ce a ales Sublima Poartă să încheie o alianță atât de riscantă? Talat Pașa, ministrul de interne, descria situația diplomatică a Imperiului în 1914 astfel: „Turcia avea nevoie să intre într-o alianță cu un grup de state, astfel încât să își organizeze administrația internă, să își consolideze și mențină schimburile comerciale și industria, să își extindă rețeaua de cale ferată, pe scurt, să supraviețuiască și să își asigure existența.”[22] Din aceste motive și având resursele aproape epuizate din cauza războaielor purtate în Balcani și în Libia, Imperiul Otoman avea nevoie de o alianță cu puteri europene, însă cu care dintre ele?

Cu siguranță că preferințele personale ale conducerii Imperiului Otoman au avut un rol semnificativ în alegerea unei alianțe cu Germania. Enver Pașa își făcuse studiile militare în Germania și vorbea germană.[23] După cum am precizat și mai sus, beneficiaseră semnificativ de investiții germane în proiecte de infrastructură. Imperiul Otoman a intrat în război și cu speranța că urma să își recupereze o parte din teritoriile pierdute în Balcani. Cu toate acestea, trebuie că a mai existat un element care a cântărit în luarea deciziei de către sultan. Germania încuraja România și Bulgaria să se alieze cu Puterile Centrale. Deci, dacă Imperiul Otoman ar fi luat partea Triplei Antante, ar fi fost pus în fața unei confruntări imediate cu forțele armate rusești și balcanice. Infimul bastion european al acestuia ar fi fost amenințat.

Visul turcesc era ca, prin intermediul unor aliați puternici, să reușească să recupereze o parte din teritoriile pierdute ale Imperiului și să își recapete statutul de mare putere în politica europeană. Acestea fiind spuse, nu au avut prea multe alternative în a-și construi alianțe. Până aproape de izbucnirea războiului, luaseră în considerare încheierea unei alianțe cu britanicii, francezii și rușii. În mod surprinzător, la sfârșitul verii anului 1914 Enver încă mai negocia o alianță cu rușii, chiar dacă semnaseră deja o alianță secretă cu germanii – 2 august.[24] Cu toate acestea, Rusia era dușmanul lor istoric, iar Franța era un aliat apropiat al Rusiei. Cea mai mare speranță a lor era o alianță care să fi fost susținută de britanici.

Încă din perioada Războiului Crimeii (1854-1856), Marea Britanie a fost pentru sprijinirea Imperiului Otoman, care era cunoscut și cu denumirea de „Bolnavul Europei”. În 1908, laicii „Turci Tineri” s-au simțit apropiați din punct de vedere ideologic de Occident. Cu toate acestea, naționaliștii turci mai conservatori erau sceptici, semnalând pierderile teritoriale suferite în favoarea statelor europene din Balcani și invazia italiană a teritoriilor Libiei de azi. În plus, sublima Poartă își manifesta îngrijorarea față de interesul Rusiei asupra teritoriilor sale, mai ales față de accesul strategic la Marea Mediterană, care se putea realiza prin obținerea controlului asupra strâmtorilor turcești. În final, britanicii au concluzionat că turcii nu ar fi contribuit semnificativ la efortul de război al Aliaților, ci din contră ar fi putut reprezenta un obstacol (din aceleași considerente din care i-au subestimat în bătăliile de la Gallipoli, din Levant și din Mesopotamia).

Informații

Din punct de vedere al informațiilor militare (IM), niciuna din părți nu deținea expertiză înainte de izbucnirea războiului, cu toate că domeniul informațiilor militare turcești nu poate fi evaluat. Nu s-a scris foarte mult în limba engleză referitor la acest subiect. Foarte puține documente turcești relevante au fost traduse în limba engleză. Cu toate acestea, subiectul este abordat într-o carte intitulată Yildirim, publicată în 1920. Scrisă de un fost angajat al Statului Major General turc, aceasta abordează tema implicării Grupului de Armate turcești Yildirim (Fulger) în campania din Levant.[25]

Inițial, turcii au depins aproape în totalitate de sprijinul cu informații tehnice acordat de germani. Deciziile adoptate de aceștia la Yildirim demonstrează că nu aveau capacitatea corespunzătoare de analiză a informațiilor. La polul opus, însă, contrainformațiile (CI) și dezinformarea reprezentau atuuri turcești și făceau parte dintr-o lungă tradiție otomană. Erau pricepuți la camuflarea diverselor amplasamente militare, precum baterii de artilerie, deși la un moment dat nu a mai fost nevoie deoarece aliații au început să se bazeze din ce în ce mai mult pe imagini aeriene cu rezoluție ridicată în loc de observațiile piloților. Începând cu 1915, otomanii reușiseră deja să-și cripteze comunicațiile. Germanii au încercat să stârnească revolte arabe împotriva britanicilor. În schimb, aceste acțiuni au dus la intensificarea prezenței elementelor contrainformative britanice. Dându-și seama de necesitatea evidențierii problemelor de ordin intern și dorind să transmită mesaje anti-occidentale, spionul german Curt Prüfer a înființat șapte publicații pro-turce de limbă arabă și a creat, în marile orașe, camere secrete cu material de propagandă la care aveau acces localnicii. Scopul său era de a instaura un jihad.

Când au fost folosite împotriva otomanilor, majoritatea capabilităților și proceselor britanice de informații erau moderne, însă nu existau aproape niciun fel de date oficiale referitoare la Imperiul Otoman. În 1929, Sir Winston Churchill scria în cartea sa The Aftermath[26]: „Nu îmi pot aminti un domeniu important de politică unde guvernul britanic să fie mai puțin informat decât turcii”. Motivele unei astfel de ignoranțe a politicienilor britanici referitor sunt neclare. De exemplu, amiralul britanic Arthur Limpus a condus reorganizarea marinei turcești până aproape de izbucnirea Primului Război Mondial. De fapt, chiar a fost Comandantul Marinei Imperiului Otoman. Evident, existau măcar câțiva oficiali britanici de rang înalt care dețineau cunoștințe referitoare la armata turcă. Cu toate acestea, Feldmareșalul Herbert Kitchener punea atât de puțin preț pe forțele Imperiului încât nu s-a obosit să studieze prea mult tacticile utilizate și capacitățile deținute. Din fericire pentru britanici, aceștia au abordat civili care le puteau oferi detalii referitoare la lumea arabă. Din păcate, guvernul a creat structuri complicate de culegere de informații pentru Forțele Expediționare. Această problemă a apărut mai întâi la Gallipoli. Comunicațiile erau haotice, iar hărțile Aliaților cu peninsula erau vechi și greșite.

Britanicii au reușit să creeze rețele active de spioni, utilizând beduini în deșert și evrei din Palestina de-a lungul coastei. Căpitanul Lawrence trimitea rapoarte extrem de valoroase cu informații obținute din sursele umane ale rețelei sale, de care beneficiau și beduinii.[27]

Germanii au fost, inițial, mai specializați în analiza spectrului electromagnetic în gama audio (SIGINT)[28] și, evident, securitatea comunicațiilor acestora era peste cea a britanicilor, însă acest lucru s-a schimbat pe măsură ce războiul a continuat. Navele spion britanice și franceze au început să adune SIGINT pe măsură ce navigau pe coastele Mării Mediterane, iar avioanele de recunoaștere le preluau din zbor. Unul din cele mai eficace aparate pe care britanicii le dețineau era busola radio. Modificată în scop militar de vestitul om de știință Guglielmo Marconi, busola îi ajuta pe ofițerii de informații să localizeze originea transmisiilor radio inamice. Era foarte folositoare pentru localizarea și luarea în vizor a bazelor militare otomane.[29]

În mod surprinzător, acest război a avut și o componentă timpurie a metodelor de interceptare şi exploatare a datelor provenite din comunicaţii (COMINT).[30] Ambele părți interceptau liniile telefonice proaspăt instalate și ascultau conversații care nu erau securizate.[31] Pe scurt, serviciile militare de informații britanice au fost slab pregătite inițial, însă în timp și-au îmbunătățit activitatea și au ajutat Aliații considerabil. În 1918 serviciile de informații germane și turce nu puteau fi caracterizate decât ca fiind complet nepregătite.

Militar

În secolele al XVII-lea și al XIX-lea, armata otomană care domina odinioară s-a degradat într-o asemenea măsură încât termenul de „otoman” nici nu a mai fost inclus în lucrarea istoricului Carl Von Clausewitz, Despre război, publicată în 1832. Probabil cea mai mare sclăbiciune a lor a fost incapacitatea de a observa priceperea soldaților otomani ca indivizi, în raport cu Occidentul. După ce a analizat turcii îndelung, generalul prusac Von Moltke scria: „Un turc recunoaște fără să stea pe gânduri că europenii sunt superiori din punct de vedere al cunoștințelor, îndemânării, financiar, al curajului și rezistenței, fără ca nici măcar să conceapă ca un Frank[32] să se situeze pe picior de egalitate cu un musulman.”[33] Din cauza acestor neajunsuri au pierdut majoritatea teritoriilor cucerite în Europa. Prin alianța sa cu Germania, marele vis al lui Enver Pașa de a-și extinde Imperiul părea plauzibil. Datorită acestui deziderat, germanii i-au îndemnat pe otomani să nu țină cont de capacitățile lor militare și i-au încurajat să poarte campanii nesăbuite în Persia și la Canalul de Suez. Astfel turcii au fost suprasolicitați, iar la finalul războiului ajunseseră să fie slăbiți.

Calitatea conducerii militare i-a ajutat pe turci pe aproape toată perioada războiului și nu mă refer numai la Mustafa Kemal, care le-a ordonat oamenilor săi să „moară” la Gallipoli. Consilieri germani competenți, precum generalul Von Sanders la Gallipoli, se aflau în contrast cu Enver Pașa, care a eșuat în campaniile sale militare din est. Talentul și dăruirea corpului ofițerilor turci nu trebuie subestimat. Educația militară otomană a dat naștere unor ofițeri buni. „Sistemul militar, în ciuda faptului că nu i s-a acordat prea multă atenție din partea istoricilor, a apărut înaintea sistemului civil și a fost întotdeauna mai bine finanțat și mai atent organizat.”[34] Cine știe câți dintre cei mai buni și mai străluciți ofițeri turci au murit apărând strâmtorile?[35] Câți dintre cei mai înțelepți veterani au fost dați afară de Enver în 1914? Dacă Enver Pașa ar fi acordat mai multă atenție sfaturilor pe linie militară oferite de echipa sa de consilieri, rezultatele campaniilor din Caucaz și Levant ar fi fost mult mai bune.

În multe privințe, acțiunile militare otomane au depășit așteptările, în ciuda conducerii defectuoase, neajunsurilor ținând de înzestrare și resursa umană, precum și dificultăților logistice uriașe. Nu trebuie să uităm că erau foarte uzați de războaie, chiar înainte de asasinarea Arhiducelui. Eugene Rogan scria: „După războaiele din Libia și din Balcani, bărbații care îndeplineau vârsta pentru a fi recrutați părăseau Imperiul Otoman pentru a evita să fie luați în armată. În 1913 emigrația către America de Nord și de Sud crescuse cu 70%, față de anii anteriori. Oficiali din Consiliul American afirmau că majoritatea imigranților erau tineri care nu voiau să efectueze serviciul militar.”[36]

Conducerea Imperiului Otoman a avut și priorități militare de ordin strategic eronate, cum ar fi asigurarea protecției „liniilor de cale ferată cu destinație către nicăieri”. Este de remarcat faptul că T.E. Lawrence a militat pentru menținerea deschisă a căii ferate către Medina. A estimat corect că turcii urmau să greșească desemnând 20.000 de oameni să o păzească. Deci, acei soldați nu ar mai fi putut fi trimiși să lupte împotriva britanicilor.

Economie

În cartea sa Arming the Sultan: German Arms Trade and Personal Diplomacy in the Ottoman Empire Before World War I, Naci Yorulmaz evalua că industria de armament a Imperiului Otoman a fost în mare parte autonomă în primele trei sferturi ale secolului al XIX-lea, chiar dacă producea armament de calitate inferioară. Începând cu acel moment, pe durata Primului Război Mondial, Germania a reușit să preia controlul producției de armament a otomanilor. Yorulmaz justifică faptul că succesul vânzărilor de armament ale Germaniei nu s-a datorat calității acestuia (deși era de foarte bună calitate), ci, mai degrabă, legăturilor personale dintre oficialii de rang înalt germani și turci. Puterea industrială a Germaniei la începutul Primului Război Mondial s-a consolidat și prin capturarea „inimii” industriei franceze. Puterile Centrale erau în general foarte eficiente când venea vorba de exploatarea la maxim a „economiilor acaparate”. Germanii nu asigurau nu numai sprijin politic, ci mult mai multe. Au depus eforturi pentru a încerca să modernizeze și să organizeze armata Imperiului Otoman și au investit mult în economia și infrastructura acestuia. Cele mai vestite sunt, după cum am precizat mai sus, rutele de cale ferată de la Berlin la Bagdad și, mai puțin importantă, cea din Levant, care avea ca destinație finală Mecca. Trebuie să menționăm că data la care primul tren a plecat pe ruta Berlin-Bagdad a fost 1 iunie 1914, la numai câteva zile înainte de asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand.

Un război de lungă durată îi favoriza pe Aliați. La acel moment Marea Britanie controla aproape 20% din suprafața planetei, iar puterile Triplei Antante aveau de trei ori mai multe resurse și de cinci ori mai multă populație decât inamicii lor.[37] În plus, „Marea Britanie a radicalizat războiul, deoarece lupta altfel față de statele de pe continent, căci era cea mai mare putere navală din lume, care controla toate traseele maritime, depozitele de cărbune și cablurile telegrafice submarine; utiliza proactiv războiul economic, ca instrument de distrugere a dușmanilor.”[38] Aceste lucruri s-au întâmplat înainte ca America – o putere industrială în plină dezvoltare – să intre în război.

Din punct de vedere economic, în 1914 Imperiul Otoman nu mai era decât o rămășiță a ceea ce fusese înainte. Controlul pe care îl deținuse asupra marilor rute comerciale dispăruse de mult, precum dispăruseră și taxele și beneficiile obținute de pe urma agresivelor expansiuni teritoriale. Înainte de război, o treime din totalul profitului obținut de pe urma taxelor era deja utilizat pentru a plăti copleșitoarele datorii externe.[39] Veniturile din impozite scăzuseră cu 20% și majoritatea băncilor europene începuseră să ceară plata împrumuturilor în câteva luni de la mobilizare.[40] În plus, mobilizarea unei mari părți din forța de muncă masculină a avut un impact devastator asupra producției agricole și asupra capacității sale industriale, care oricum era nesemnificativă. Acești factori, alături de controlul asupra rutelor comerciale pe mare și pe uscat deținut de Aliați, au secătuit Imperiul Otoman de resursele de care au avut nevoie pentru susținerea militarilor și civililor.

Concluzii

Pierderile Imperiului Otoman din timpul Primului Război Mondial nu pot fi neapărat caracterizate drept o concluzie evidentă. Cu toate acestea, par a fi o progresie logică într-un declin care a început odată cu eșecul celui de-al doilea asediu asupra Vienei, din 1683. La acel moment, Imperiul se afla la apogeul cuceririlor sale din Europa. Ulterior, i-a luat secole să facă față ascensiunii tehnologice, economice și militare a Occidentului.

Din punct de vedere diplomatic, Imperiul Otoman a utilizat greșit cele două „atuuri” ale sale – sultanatul și califatul. La începutul războiului, otomanii au arestat și executat intelectuali arabi și lideri musulmani din Beirut și Damasc. Cu ajutorul aliaților germani, au terorizat și îndepărtat sătenii musulmani, evrei și creștini. La polul opus, Lawrence al Arabiei, mai deschis din punct de vedere cultural, a pledat cu succes împotriva unei invazii aliate masive, care ar fi fost percepută ca o nouă cruciadă. Astfel, a atras beduini musulmani de partea sa și i-a transformat într-o forță neconvențională de mare amploare. În mod similar, pe măsură ce campania din Levant se apropia de Ierusalim în 1917, generalul Allenby a ordonat ca artileria să nu fie utilizată asupra orașului. Primul conducător al unei armate creștine care a pătruns în Ierusalim după 1087 a intrat în oraș modest, pe jos. A promis acces la lăcașurile sfinte pentru toate religiile, iar singurul steag îngăduit a fi arborat în oraș a fost cel al Crucii Roșii.[41]

Au existat și episoade de succese militare turcești deosebite, precum cele din timpul campaniilor Gallipoli și Mesopotamia; cu toate acestea, o analiză obiectivă a forțelor armate ale Imperiului Otoman din 1914 ar fi trebuit să îi determine pe turci să rămână neutri în perioada războiului. Chiar dacă beneficiau de ajutorul unor ofițeri superiori germani, forțele armate nu erau nici dotate, nici pregătite și nici nu dispuneau de servicii de informații militare ca să înregistreze succese într-un conflict militar de la începutul secolului al XX-lea. Este adevărat că și unii dintre aliații occidentali aveau lacune pe linie militară, dar aici intervine latura economică, esențială, a analizei DIME. Otomanii și chiar germanii nu aveau suficiente resurse să câștige un război de lungă durată. Pe scurt, nu erau pregătiți suficient pentru un adevărat război yildirim (fulger), pe care trebuiau să îl câștige înainte ca Occidentul să se poată mobiliza sau să atragă americanii de partea lor. De asemenea, nu dispuneau de suficiente resurse umane, industrie sau conducere politică, astfel încât să poată rezista pe termen lung. Decizia Imperiului Otoman de a intra în război a dus la cele mai mari pierderi de vieți omenești din rândul civililor, dintre toți participanții la Primul Război Mondial (20%) și, după ultima numărătoare, la apariția a 27 de state noi.[42] Trebuie să îmi pun întrebarea dacă o înfrângere timpurie a otomanilor la Dardanele nu le-ar fi fost benefică acestora. Este evident, având în vedere avariția Occidentului, documentată în acordul Sykes-Picot și în alte documente, că Imperiul Otoman nu și-ar fi păstrat integralitatea. Cu toate acestea, ar fi putut evita aproape patru ani de pierderi devastatoare de resurse umane și economice. Totodată, ar fi întrerupt toate liniile de aprovizionare germane și ar fi redus semnificativ presiunile uriașe exercitate asupra posesiunilor britanice din Egipt, Golful Persic și sud-estul Asiei. O retragere timpurie ar fi redus durata războiului și ar fi diminuat setea de răzbunare a Aliaților când au purces la divizarea inimii Anatoliei. O Rusia aflată în ascensiune i-ar fi putut stimula pe francezii și britanicii obosiți de atâta război să sprijine „bolnavul” inofensiv ceva mai mult timp. Cu siguranță acest scenariu ar fi împiedicat ascensiunea lui Ataturk și ar fi condus turcii pe un cu totul alt drum față de cel pe care au decis să îl aleagă în secolul XX și la începutul secolului XXI.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Imperiul Otoman s-ar fi aliat cu Occidentul? Cu siguranță nimeni nu ar fi putut prezice „lebăda neagră” reprezentată de Revoluția Bolșevică. Ar fi putut cineva prezice intrarea, în cele din urmă, a Americii în război? În orice caz, o alianță cu Occidentul ar fi putut preveni campaniile dezastruoase ale turcilor de la Gallipoli, împotriva rușilor și cele din Orientul Mijlociu. Este adevărat că otomanii ar fi păstrat frontul balcanic, mai ales după ce Bulgaria s-a aliat cu Germania, însă gândiți-vă câtă presiune ar fi putut pune până și o infimă parte din cei 2,8 milioane de militari turci asupra Germaniei. Ca să nu mai vorbim despre faptul că rușii și britanicii nu ar mai fi fost nevoiți să trimită trupe pe frontul turcesc. Cu siguranță acest demers ar fi avut ca rezultat o victorie mai rapidă a aliaților. Este posibil ca Revoluția Bolșevică, parțial datorată uriașelor pierderi de militari pe front, nici măcar să nu fi avut loc. Însă aceste lucruri sunt speculații referitoare la posibile variante ale istoriei.

Clar este faptul că, în vara anului 1914, Imperiul Otoman avea trei alternative: a) o alianță cu Occidentul, b) o alianță cu Puterile Centrale sau c) neutralitatea. Prima punea probleme din cauza lipsei de entuziasm manifestată de Marea Britanie și Franța. Însă doar una din cele trei opțiuni putea să aibă consecințe devastatoare asupra Imperiului. Din păcate pentru turci, este aceea pe care au ales-o.

Bibliografie

Andric, IVO. The Bridge on the Drina, The University of Chicago Press, 1977.

Andrew, Christopher. For the President's Eyes Only. New York: Harper Collins Publishers, Inc., 1995.

Carver, Field Marshal Lord. The Turkish Front 1914-1918. Londra: Sidgwick and Jackson, 2003.

Clayton, Anthony. Forearmed: A History of the Intelligence Corps. Londra: Brassley's, 1993.

Carver, Lord. The Turkish Front: 1914-1918. Londra: Pan MacMillan, 2003.

Clausewitz, Carl. On War. Princeton: Princeton University Press, 1976.

Husni, Lt. Col Hüseyin. Yildirim. Istanbul: Remzi Kitabevi press, 1920. Trebuie să menționez faptul că singura variantă în limba engleză a lucrării la care am avut acces a fost un exemplar deficitar, un manuscris bătut la mașină, care se afla încărcat pagincă cu pagină la următoarea adresă de internet: http://alh-research.tripod.com/Light_Horse/index.blog/1825605/colonel-h252sn252-yildirim-preface/.

Korda, Michael. Hero: The Life and Legend of Lawrence of Arabia. New York, Harper Collins Publishers. 2010.

Lawrence, T.E. Seven Pillars of Wisdom. Londra, Anchor Books. 1991.

Lewin, Ronald. The Chief: Field Marshal Lord Wavell: Commander in Chief and Viceroy 1939-1947. Londra: Hutchison, 1980 page 53.

Mansfield, Peter. A History of the Middle East. New York: The Penguin Group, 1991.

Mayall, Simon V. Turkey: Thwarted Ambition. Washington DC: National Defense University Press, 1997.

McKale, Donald M. Curt Prüfer. Kent, Ohio: The Kent State University Press, 1987.

Popplewell, Richard J. Intelligence and Imperial Defence: British Intelligence and the Defence of the Indian Empire 1904-1924. Routledge, 1995.

Preston, Anthony. The Atlas of Maritime History, New York: WH Smith publishers, 1992.

Provence, Michael. The Last Ottoman Generation, Cambridge: Cambridge University Press, 2017.

Rogan, Eugene. The Fall of the Ottomans. New York: Basic Books, 2015.

Salt, Jeremy. The Last Ottoman Wars. Salt Lake City: The University of Utah Press, 2019.

Sheffy,Yigal. British Military Intelligence in the Palestine Campaign: 1914-1918. New York: Routeledge, 2014.

Williams, George K. Biplanes and Bombsights: British Bombing in World War I. Maxwell Air Force Base, Alabama: Air University Press, 1999.

Williams, Henry P. III, East and West: Where the Twain Meet. New Degree Press, 2019.

Yale, William. The Near East. Ann arbor: The University of Michigan Press, 1958.

Yorulmaz, Naci. Arming the Sultan: German Arms Trade and Personal Diplomacy in the Ottoman Empire Before World War I (Library of Ottoman Studies). Londra, Taurus and Co. LTD.

Surse Internet

Dean, Louise. Rail that Survived Demolition by "Lawrence of Arabia": An Analysis. The Journal of Metallurgy, http://www.tms.org/pubs/journals/jom/0307/dean-0307.html, 2003.

PBS, Arab Warfare, http://www.pbs.org/lawrenceofarabia/revolt/warfare3.html.

www.nabataea.net, The Hejaz Railway, http://nabataea.net/hejazhistory.html.

http://alh-research.tripod.com/Light_Horse/index.blog/1825345/turkish-understanding-of-projected-allied-attacks-august-1917/ (Australian Light Horse Studies Centre).

Weapons of the Ottoman Army - The Ottoman Empire. NZHistory, New Zealand history, onlinehttps://nzhistory.govt.nz/war/Ottoman-empire/weapons-of-the-Ottoman-empire.

__________________________________________________________

[1] Rogan, The Fall of the Ottomans, p. 57

[2] N.T. Titlul original este The Last Ottoman Wars

[3] Salt, The Last Ottoman Wars, p. 5

[4] De exemplu, tunurile uriașe utilizate împotriva zidurilor Constantinopolului în 1453 fuseseră concepute și fabricate de un maghiar al cărui nume era Orban.

[5] Weapons of the Ottoman Army – The Ottoman Empire, https://nzhistory.govt.nz/war/ottoman-empire/weapons-of-the-ottoman-empire

[6] Ernest și Trevor Dupuy, The Encyclopedia of Military History, p. 942

[7] John McDonald, Great Battlefields of the World, p. 138.

[8] N.T. – Denumirea originală a corpului de armată este Australian and New Zealand Army Corps (ANZAC).

[9] Michael E. Haskew, Great Military Disasters, p.75

[10] David Fromkin, A Peace to End All Peace, p.121

[11] Iran and the First World War, www.iranreview.org/content/Documents/Iran-and-the-First-World-War.htm

[12] Salt, p. 186

[13] Dupuy, p. 952-975

[14] Sublima Poartă sau Înalta Poartă era de fapt cea mai înaltă treaptă a guvernului Imperiului Otoman.

[15] N.T. – titlul original este The Fall of the Ottomans.

[16] Eugene Rogan, The Fall of the Ottomans, p.34.

[17] Christopher Clark, The Sleepwalkers, p.335

[18] McKale, Curt Profer: German Diplomat from the Kaiser to Hitler, p.26

[19] Ahmad, The Young Turks and the Ottoman Nationalities, p.127

[20] În The Rise and Fall of Great Powers, Paul Kennedy susține că decizia germanilor de a încheia o alianță s-ar fi întors împotriva kaizerului. Deși controlul strâmtorilor a oprit exportul de grâne și importul de armament al Rusiei, Kennedy susține că Rusia nu avea surplus de grâne iar muniție în Occident nu era în exces.

[21] Strâmtorile turcești reprezintă pentru Alfred ThayerMahan cele mai puțin importante puncte din punct de vedere strategic. Datorită îngustimii acestora, pot fi minate ușor, iar Marina Regală Britanică ar f putut opri orice demonstrație de forță a turcilor în Marea Mediterană. Trebuie să recunoaștem că deținerea controlului asupra strâmtorilor însemna menținerea activă a comunicațiilor și sprijinului logistic pe ruta Berlin, anatolia, Mesopotamia și Levant.

[22] Alan Woods,The First World War: A Marxist Analysis of the Great Slaughter (2019) cap. 8.

[23] Henry P. Williams III, East and West: Where the Twain Meet (2019) New Degree Press p.215

[24] Salt, p. 172

[25] Autorul, Hüseyin Hüsnü Emir Erkilet, a precizat că a dorit să scrie această carte datorită faptului că, inițial, nu reușea să se informeze cu privire la istoria militară a turcilor decât citind lucrări elaborate de autori străini.

[26] N.T. – Consecințele Războiului Mondial.

[27] Steven Wallace, 17 februarie 2021 – fără alte detalii.

[28] N.T. – SIGINT este acronimul pentru Signal Intelligence.

[29] Idem 28.

[30] N.T. – COMINT este acronimul pentru Communications Intelligence.

[31] Codurile utilizate pentru a combate această amenințare erau formate din schimbarea literelor mesajului, la care s-a adăugat o a doua metodă de criptare, matematică, metodă care aducea un plus de siguranță acestuia. Aceste acțiuni de securitate a comunicațiilor au dus la nevoia unor criptologi din ce în ce mai eficienți.

[32] „Frank” reprezenta o denumire generală, utilizată de turci pentru europeni, care își are originile în perioada cruciadelor.

[33] Keegan p.39

[34] Michael Provence, The Last Ottoman Generation, p.18

[35] Otomanii nu aveau cei mai incompetenți ofițeri superiori. Înaintea războiului, un general turc avea probleme privind înfruntarea cu militarii britanici, pe care îi considerau că „luptă precum niște tigri”. Drept replică, se spune că un general german a specificat că „este adevărat, însă sunt conduși de niște măgari”. Fără îndoială, cea mai slabă reprezentație a conducerii britanice a avut loc în bătălia de la Gallipoli. Gestionarea defectuoasă a debarcării și luptele care au urmat, este considerată unul din cele mai mari dezastre militare al tuturor timpurilor. Winston Churchill a fost foarte implicat în această campanie, însă a reușit să caracterizeze destul de bine decizia adoptată de generalul Sir Charles Monroe, spunândă că „a venit, a văzut, a capitulat.”

[36] Rogan, p. 54

[37] Alexander Watson, Ring of Steel, (Basic Books, 2014), p. 208

[38] Idem 38.

[39] Salt, p. 190

[40] Rogan, p. 57

[41] John Thom Spach, Allenby in the Last Crusade, Revista Military History, martie 1996, p. 27-28.

[42] Mustafa Aksakal, The Ottoman Road to War in 1914: The Ottoman Empire in the First World War https://www.insightturkey.com/book-reviews/the-Ottoman-road-to-war-in-1914-the-Ottoman-empire-and-the-first-world-war