Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Recenzia cărţii „China versus SUA: cine va învinge?”, scrisă de ambasador Alfredo Toro Hardy
Recenzie de Iulia Monica Oehler-Șincai

Diplomatul venezuelean Alfredo Toro Hardy, retras din viața diplomatică, specialist eminent și autor a 20 de cărți, ne pune la încercare în cartea sa publicată în vara anului 2020. El ne propune două întrebări esențiale: China a aruncat Statelor Unite mănușa prea brutal și prea devreme și, făcând acest lucru, își periclitează șansa de a-și atinge obiectivele? Poate Washingtonul să țină în continuare în frâu ascensiunea Chinei și să își păstreze actualul statut de lider mondial?

China poate realiza economii de scară mai rapid decât orice altă țară a lumii, dar chiar și în cazul Chinei este validă afirmația că „cea mai mare greșeală pe care o poate comite un lider în ascensiune este aceea de a provoca o confruntare cu cel mai puternic rival al său înainte ca punctul de maximă oportunitate să fi fost atins”. Nici China, nici SUA nu acceptă cu ușurință poziția a doua în clasamentul mondial, prin urmare confruntarea dintre cele două este extrem de intensă.

Într-un interviu acordat doamnei Mercy Kuo, autoarea rubricii săptămânale despre politica SUA în Asia în revista The Diplomat, ambasadorul Alfredo Toro Hardy a avansat în noiembrie 2020 o idee edificatoare: „Războiul rece dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite a avut la bază o ideologie. Acest război rece emergent nu se bazează pe ideologie, întrucât China nu încearcă să vândă virtuțile comunismului nimănui, nici măcar propriei sale populații. Dimpotrivă, rivalitatea dintre China și SUA vizează capacitatea fiecăreia de a o depăși pe cealaltă prin rezultate. Aceasta înseamnă că elementul central al actualului război rece este eficiența”. Această idee este susținută de argumente solide pe tot parcursul cărții, care este structurată în jurul a nouă capitole, unul mai captivant decât altul.

Primul capitol, „Anii buni”, subliniază într-o perspectivă istorică modul în care Statele Unite și China au putut să își urmeze fiecare interesul național și, în același timp, să coopereze. Această coerență a fost predominantă timp de aproape patru decenii. Începând cu 1969, pentru președintele Mao Zedong a devenit evident că reconcilierea cu Statele Unite ar împiedica Uniunea Sovietică să atace China. Ulterior, relația bilaterală a fost modelată de următoarea „trilogie”: Comunicatul de la Shanghai marcând vizita lui Nixon din august 1972, normalizarea relațiilor diplomatice cu China din ianuarie 1979 și așa-numitul comunicat numărul trei din august 1982, în timpul administrației Reagan.

Decizia lui Jimmy Carter de a recunoaște regimul comunist chinez a fost susținută de potențiale beneficii economice și politice (accesul la piața chineză, dar și un instrument de presiune împotriva Uniunii Sovietice). Mai mult, China s-a angajat să nu mai contracareze rolul SUA de lider în Asia. La rândul său, China ar beneficia de: (1) alianța SUA-Japonia, care ar constrânge renașterea militară a Japoniei; (2) o poziție mai puternică împotriva Uniunii Sovietice și (3) deschiderea economică spre Occident (acces la capital, tehnologie și piețe). Merită menționat un detaliu: în acea perioadă, Uniunea Sovietică era o amenințare strategică comună.

Odată cu consolidarea puterii lui Deng Xiaoping în 1978, „pragmatismul a preluat controlul asupra Chinei” și, pentru a dobândi tehnologii străine, capital și expertiză, a fost lansat procesul de reformă și deschidere, necesitând o stabilitate pe termen lung a relațiilor cu Statele Unite. „Socialismul cu caracteristici chinezești” a fost însoțit de un model pragmatic care funcționează prin metoda încercare-eroare, cu alte cuvinte, „traversarea râului fiind atent la pietrele de pe fundul apei”. În același timp, principiul „o țară, două sisteme” (sistemul socialist combinat cu forțele pieței în zonele economice speciale) a însemnat investiții și tehnologii străine abundente, păstrând în același timp rolul cheie al statului. China a aderat la Banca Mondială și la Fondul Monetar Internațional în 1980, o confirmare a demarării procesului de integrare treptată a sa în ordinea economică internațională.

Esența viziunii chinezești asupra propriei sale dezvoltări și a relațiilor cu alte țări este sintetizată în discursurile lui Deng Xiaoping din timpul turneului său din sudul Chinei, din 1992: „Să observăm cu atenție; să ne asigurăm poziția; să abordăm totul cu calm; să ne ascundem capacitățile și să așteptăm să ne vină timpul; să reușim să nu ieșim în evidență; și să nu avem pretenții la poziția de lider”; „Trupele inamice sunt în afara zidurilor. Sunt mai puternici decât noi. Ar trebui să fim mai mult în defensivă”; „Dezvoltarea este principiul absolut” și conform acestui obiectiv, nu există niciun conflict între un sistem axat pe economia de piață și unul planificat de stat.

În timp ce Jiang Zemin (1993-2003) și Zhu Rongji (1998-2003) au avut ca rol principal transformarea Chinei într-o economie puternică și cu ritmuri ridicate de creștere, Hu Jintao și Wen Jiabao (2003-2013) s-au orientat spre menținerea stabilității și promovarea unei „societăți armonioase într-o lume armonioasă”. Un obiectiv comun al celor patru generații de lideri chinezi, de la Mao la Hu și Wen a fost acela al unei relații bune cu Statele Unite. Complementaritățile dintre cele două economii au fost evidente iar și iar. Termenul „Chimerica” (lansat în 2007 de Niall Ferguson și Moritz Schularick) exprimă o puternică simbioză a „celor două laturi opuse, yin și yang ale economiei globale” (potrivit lui Mark Leonard, cofondator și director al Consiliului European pentru Relații Externe), bazată pe comportamente preponderent diferite ale celor două jumătăți ale Chimericii, Est și Vest: economisire versus cheltuire; fabricarea de bunuri versus producția de servicii; export versus import; înregistrarea de excedente comerciale și, prin urmare, acumularea de rezerve valutare, în contrast cu acumularea de deficite și acoperirea acestora prin emiterea de obligațiuni denominate în dolari, cumpărate de Chimericanii de Est.

În pofida diferitelor crize din planul relațiilor bilaterale (Tiananmen în 1989, strâmtoarea Taiwan 1996, bombardamentul SUA al Ambasadei Chinei la Belgrad în 1999, incidentul aerian de lângă insula Hainan în 2001 etc.), cooperarea a predominat pe parcursul a patru generații de lideri chinezi și șapte administrații americane (Nixon, Ford, Carter, Reagan, Bush G.H.W., Clinton, Bush G.W.). Anul 2008 este descris ca un punct de inflexiune, după cum se argumentează în capitolul al doilea.

 În „Destrămarea”, sunt evidențiate contrastele și coliziunile din ce în ce mai intense dintre Statele Unite și China și cauzele acestora. În 2004, au fost prezentate două concepte legate de China. Primul, „ascensiunea pașnică” a țării, a fost o „marcă” sau „strategie de marketing de tip putere soft” susținută de intelectualii chinezi, pentru a invalida „teoria amenințării Chinei” și a o prezenta ca o națiune în căutarea beneficiului reciproc în relație cu alți parteneri. Al doilea, „consensul de la Beijing”, care descrie politicile de dezvoltare ale Chinei, a fost introdus de Joshua Cooper Ramo, autor al unor bestseller-uri publicate de New York Times și vicepreședinte al Kissinger Associated (compania de consultanță care poartă numele fostului secretar de stat al SUA). În antiteză cu Consensul de la Washington, pilonii politicii chineze sunt sintetizați în literatura de specialitate de criticii săi astfel: reformă incrementală plus inovație în asociere cu experimentarea, plus creștere economică bazată pe export, plus capitalism de stat plus autoritarism. [1]  Cu toate acestea, susținătorii săi indică pragmatismul acestei căi, care permite metoda încercărilor și erorilor și ajustări ulterioare, ceea ce îl propulsează ca model economic viabil pentru țările în dezvoltare.

China era deja în centrul atenției și se părea că se materializează în sfârșit momentul mult așteptat, când curbele trasate de China în ascensiune și SUA în declin se încrucișau. Prin urmare, era exact poziția strategică de forță așteptată pentru a putea renunța la atitudinea de neieșire în evidență, recomandată de Deng Xiaoping.

În 2008, în mijlocul crizei financiare internaționale, au fost demonstrate limitele puterii economice a SUA, după ce „războiul împotriva terorii” arătase limitele din planul puterii militare și al poziției hegemonice. În schimb, China a reușit să evite criza și, în plus, să devină mai puternică într-un an în care Jocurile Olimpice de succes de la Beijing au dat un impuls respectului de sine al chinezilor.

Referindu-se la puterea soft a Chinei din acea perioadă, ambasadorul Alfredo Toro Hardy o consideră un succes. China, în căutarea „unei lumi multipolare și pașnice”, a reușit să convingă atât țările dezvoltate, cât și țările în curs de dezvoltare. Reprezentant al unei țări în dezvoltare, Venezuela, diplomatul a ajuns la concluzia că aceste țări erau atrase de China, deoarece o vedeau ca „o putere binevoitoare și respectuoasă care nu dorea să impună propriile sale convingeri altora”, în timp ce modelul său economic era o „cale credibilă de dezvoltare care diferea în mod clar de abrazivitatea și rigiditatea consensului de la Washington”. Cu toate acestea, atitudinea sa cu privire la „probleme nenegociabile”, cum ar fi Taiwan, Tibet sau Xinjiang, precum și poziția sa în Marea de Sud a Chinei și coliziunile cu părțile aflate în litigiu, dar și cu India, Japonia, Coreea de Sud și, bineînțeles, SUA au subliniat asertivitatea Chinei. Și acest lucru a devenit din ce în ce mai vizibil sub conducerea lui Xi Jinping.

Din 2013, motto-ul Chinei a devenit: „depunerea de eforturi pentru realizarea obiectivelor”, ceea ce înseamnă că a sosit timpul pentru acțiune, întrucât țara este suficient de puternică. Ambasadorul Alfredo Toro Hardy subliniază faptul că trei strategii majore chineze alimentează percepția că R.P. Chineză se îndreaptă spre dominația economică mondială: (1) Inițiativa Noilor Drumuri ale Mătăsii (Belt and Road Initiative, BRI); (2) „Fabricat în China 2025”, care prevede supremația globală a Chinei în sectoare strategice cheie, în principal tehnologii de vârf; și (3) modernizarea militară, domeniu în care forțele armate ale Chinei urmăresc să devină numărul unu.

În Cartea albă a Chinei privind politicile sale de cooperare în Asia-Pacific, se subliniază faptul că „China s-a angajat să colaboreze cu Statele Unite pentru a construi un nou model de relații între țările majore, vizând evitarea conflictului și a confruntării, respectul reciproc și cooperarea reciproc avantajoasă ”, cu alte cuvinte un tratament de pe poziții de egalitate. Anumite obiective și strategii chineze sunt considerate „o provocare directă la supremația Statelor Unite”. China are resursele pentru a deveni prosperă, așa cum este proiectat în „Visul său de întinerire națională” și, de asemenea, pentru a se transforma într-o putere tehnologică mondială până în 2049 (la împlinirea a 100 de ani de la fondarea Republicii Populare Chineze), pe baza strategiei „Fabricat în China 2025”. Însă mulți analiști consideră că afirmațiile lui Xi Jinping au devenit prea „amenințătoare” și acest lucru generează percepția că China este gata să lupte pentru a-și atinge obiectivele, ceea ce îi anulează puterea de atracție. Apreciem că această percepție este reiterată în mai multe studii, inclusiv în raportul recent al Grupului european de reflecție asupra Chinei (ETNC), intitulat „China's Soft Power in Europe: Falling on Hard Times”. [2]  

Capitolul al treilea, „Navigând împotriva curentului începe cu o afirmație remarcabilă: preocupate de alte regiuni, precum Orientul Mijlociu, Statele Unite nu și-au dat seama până în 2008 că se află într-o competiție cu China. Acțiunea de răspuns a fost începută în 2011, când secretarul de stat al lui Obama, Hillary Clinton și mai târziu Obama însuși au conturat „pivotul SUA către Asia”, adică „o revenire în Asia de Est ca obiectiv prioritar al politicii externe a SUA”. Cooperarea militară și „prosperitatea împărtășită” (de exemplu, prin intermediul Parteneriatului Trans-Pacific TPP, adesea descris drept un „NATO economic”) au fost două dintre principalele instrumente utilizate de SUA pentru a atrage parteneri din regiune pentru a contribui la izolarea Chinei. Deși nu cu mult succes, SUA au făcut tot posibilul pentru a împiedica aliații majori să participe la proiecte și inițiative chineze cheie, cum ar fi banca multilaterală de dezvoltare denumită Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură. Donald Trump a preluat elementul „izolare”, dar adaptat viziunii sale. Trecerea la protecționism a devenit dominantă începând cu 2017, chiar în numele securității naționale, dacă este necesar, în încercarea de a bloca procesul de inovare a Chinei.

Întrucât dependența Chinei de piața americană este încă substanțială și țara se află în tranziția către o creștere axată pe consum și inovație, este posibil ca prescripția lui Deng de a nu ieși în evidență să fi fost abandonată prea devreme. China încă se confruntă cu numeroase probleme și vulnerabilități nerezolvate, cum ar fi capcana datoriei, cea demografică, îmbătrânirea populației și cea a venitului mediu. Prin urmare, întrebările corecte, dar încă fără răspunsurile potrivite, sunt: „De ce să nu așteptăm coacerea fructelor pentru a le culege?” și „De ce să navigăm împotriva curentului?”.

Până în 2008, China a avut acces aproape nelimitat la universitățile, laboratoarele și companiile SUA și a putut, de asemenea, să beneficieze de puterea sa soft, în timp ce atenția SUA a fost concentrată în altă parte, în special în Orientul Mijlociu. Din 2008 până în 2012, în pofida capacității sale de a evita efectele crizei financiare internaționale, China nu a atras întreaga atenție a SUA. Apreciem că Inițiativa Belt and Road este cea care a pus capăt definitiv regulii lui Deng Xiaoping de a evita ieșirea în evidență, ceea ce a generat o reacție dură neașteptată nu numai din partea țărilor dezvoltate, dar și din cea a multor țări în dezvoltare, inclusiv India.

În secțiunea „Două tipuri de legitimitate”, se afirmă corect că creșterea economică oferă liderilor chinezi o puternică legitimitate în relație cu propria societate. Cu toate acestea, al doilea tip de legitimitate menționat de Alfredo Toro Hardy, și anume naționalismul (înțeles ca un argument care dă dreptul Chinei la o poziție de privilegiu) nu este în mod tipic chinezesc, dar nu este locul potrivit pentru a iniția o dezbatere pe această temă.

În ultima parte a acestui capitol, autorul lansează un instrument de evaluare pentru a răspunde la întrebările complementare devenite laitmotiv: „Din nou, a venit acest lucru prea devreme pentru chinezi sau, dimpotrivă, este deja prea târziu pentru americani să oprească ascensiunea chineză?”. Setul de instrumente propus constă în „cântărirea puterii naționale cuprinzătoare a ambelor țări, prin prisma echilibrului balanței puterii”, luând în considerare șase categorii de aptitudini diferite: de convergență, de evitare a greșelilor, de universalitate, cea militară, economică și tehnologică.

Aceste aptitudini sunt analizate comparativ în următoarele șase capitole.

Al patrulea capitol al cărții tratează în 14 secțiuni hegemonia americană, culminând cu administrația George W. Bush (parțial din cauza evenimentelor de la 11 septembrie) și prerogativele interesului național. Ținând cont de aceste prerogative, ambasadorul Alfredo Toro Hardy concluzionează că „natura copleșitoare a puterii SUA a scutit-o de respectarea normelor și regulilor internaționale” și administrația George W. Bush „a abandonat valorile globale și multilateralismul bazat pe cooperare în căutarea interesului național egoist și a unilateralismului militant”. Lumea a devenit „una de ‘sateliți’ și nu de aliați, una de coaliții ad hoc și nu de instituții multilaterale, una mizând pe regula ‘cu noi sau împotriva noastră’, una de pedepsire a dizidenței și nu de încurajare a cooperării și una în care acțiunea preventivă a prevalat asupra dreptului internațional”. Astfel de atitudini au fost însoțite de o percepție negativă evidentă a SUA în rândul celor mai apropiați aliați ai săi și Barack Obama a fost acela care a reușit să împiedice SUA să devină „o putere foarte singuratică”, „suficient de puternică ca forță de luat în seamă, dar insuficient ca să fie urmată ca lider”.

 Obama a ales un curs dublu, pe de o parte, multilateralismul și acțiunea colectivă, pe de altă parte, sporirea prezenței acolo unde este cel mai necesar, cu scopul de a transforma puterea obținută în influență. Diferite succese, precum Acordul de la Paris și Acordul nuclear nuclear de la Iran sunt doar două exemple de multilateralism cooperativ. Cooperarea abilă cu China este considerată unul dintre factorii de succes.

În același timp, Obama a înțeles că China a beneficiat de lipsa de atenție a SUA în Asia-Pacific și, prin urmare, o revenire puternică și rapidă în regiune a fost vitală. Rezultatul a fost „pivotul către Asia”, menționat deja.                       

Realizările lui Barack Obama au fost compromise de abordările unilateraliste și chiar izolaționiste ale lui Donald Trump, ceea ce înseamnă „abdicarea, renunțarea voluntară la putere și responsabilitate”. Diplomatul american Richard Hass definește acest tip de abdicare ca o „doctrină de retragere”. Eminentul specialist american Robert Kagan consideră că este „cel mai rău răspuns posibil la evenimente tulburătoare din întreaga lume”. Trump și-a retras țara dintr-o lungă listă de acorduri internaționale, inclusiv Acordul de la Paris, Acordul nuclear cu Iranul, TPP și, de asemenea, Comisia pentru drepturile omului a Națiunilor Unite. Aceste acțiuni, precum și războiul comercial SUA-China au fost justificate de credo-ul său greșit, „că suveranitatea națională și nu cooperarea internațională este fundamentul relațiilor internaționale”. Chiar și G7 a fost „fracturat în două grupuri”: SUA de o parte, restul de cealaltă. Combinația dintre George W. Bush și Donald Trump a erodat o mare parte din legitimitatea internațională a SUA și a oferit Chinei o serie de oportunități neașteptate.            

Următoarele opt secțiuni ale celui de-al patrulea capitol se concentrează asupra capacității de convergență a Chinei. Extinderea capacității sale a început în 2001 după aderarea la Organizația Mondială a Comerțului și a continuat cu procese simultane, inclusiv cel prin care a devenit centrul lanțurilor globale ale valorii și nucleul integrării asiatice. Cooperarea Sud-Sud s-a intensificat considerabil datorită Chinei. Ponderea Chinei în produsul mondial brut exprimat prin paritatea puterii de cumpărare a depășit-o pe cea a SUA, însă prima avea o putere de vot în cadrul Fondului Monetar Internațional (FMI) de aproape cinci ori mai mică decât cea de-a doua. Reforma FMI a oferit Chinei o putere de vot mai mare, dar nu cea corectă, iar SUA sunt în continuare capabile să blocheze reformele majore. Această inechitate a fost unul dintre motivele pentru care țările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Republica Africa de Sud) au decis să lanseze propria lor bancă de dezvoltare multilaterală, Noua Bancă de Dezvoltare (idee propusă în 2012, instituție fondată în 2014), iar China a propus Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură în 2013 (înființată în 2015).

Inițiativa Belt and Road, prezentată de președintele Xi Jinping în 2013, este descrisă ca una dintre strategiile de dezvoltare ale Chinei, avansată pentru a „consolida poziția sa în centrul rețelelor globale de aprovizionare și producție, care vor fi cheia economiei globale în deceniile viitoare” (potrivit profesorului de studii strategice Hugh White, citat de multe ori în această carte). De asemenea, explică de ce China este un puternic susținător al comerțului liber și al globalizării. BRI este, de asemenea, definită ca „cea mai ambițioasă inițiativă de îmbunătățire a integrării economice regionale și a conectivității la o scară transcontinentală: implicând infrastructură ‘hard’ de-a lungul a șase coridoare terestre și Drumul maritim al secolului XXI; Infrastructură ‘soft’, cum ar fi sistemul financiar, pentru a spori eficiența și a facilita fluxurile economice; și reforme politice și consolidarea instituțiilor pentru a promova comerțul și investițiile străine directe în aproximativ 70 de țări participante la BRI. Se vorbește acum despre extinderea acesteia în America Latină sau către rutele de transport maritim de-a lungul Arcticii, supranumit ‘Drumul Polar al Mătăsii’ (conform cercetătorului Anabel González).     

Astfel de exemple subliniază cele două direcții diferite ale aptitudinilor de convergență ale SUA și Chinei: Washingtonul a trecut de la postura de model al globalizării și al celui mai de succes sistem hegemonic din toate timpurile la cea de „țară unilateralistă și izolaționistă”. Dimpotrivă, China a trecut de la închiderea totală din perioada lui Mao la poziția de „lider incontestabil al globalizării și, potrivit lui Parag Khanna, principalul promotor al unei ordini mondiale conduse de Asia în secolul XXI”.            

În secțiunea „Stick and carrot”, autorul prezintă o altă idee revelatoare: „Pare rezonabil să presupunem, prin urmare, că rolul său de lider în globalizare și perspectivele sale de creștere economică au reușit să protejeze China, într-o măsură semnificativă, de excesele sale naționaliste.” În secțiunea intitulată „O axă Beijing-Moscova”, autorul subliniază cum „China s-a apropiat de Rusia într-o asociație strategică integrală cu un spectru foarte larg”.

Rezumând, autorul reliefează că „în ceea ce privește aptitudinea de convergență, retragerea generatoare de confuzie a Washingtonului și angajamentul internațional activ al Beijingului înclină în mod clar balanța în favoarea Chinei.”     

Al cincilea capitol, despre „Aptitudinea de evitare a greșelilor” postulează că „în acest război rece aflat în curs de pregătire, țara care comite” mai puține „greșeli va deține, fără îndoială, o poziție mai bună. În acest moment, atât China, cât și SUA au făcut unele greșeli serioase: China prin exacerbarea naționalismului său, Statele Unite prin risipirea unuia dintre cele mai importante active ale sale, aliații săi”. Se pot remarca coaliții puternice anti-China atât în ​​Statele Unite, cât și în afară (a se vedea, de exemplu, Quad, format din SUA, Japonia, India și Australia). Modul în care China abordează probleme sensibile precum Taiwan, Hong Kong-China și Xinjiang nu îi aduce un scor bun. Dar SUA comit la rândul lor greșeli și vulnerabilitățile proprii nu sunt doar în relația cu aliații săi, ci și în ceea ce privește decalajul social (inegalitatea economică/polarizarea), decalajul regional și cel politic, ceea ce subliniază că situația este deosebit de critică în Statele Unite.

Următorul capitol concluzionează că „aptitudinea de universalitate a Chinei este inadecvată și nu poate, în niciun caz, aspira să concureze cu cea americană. În acest caz, nici măcar prevalența celorlalte aptitudini rămase nu ar ajuta China să contureze o lume sino-centrică. Dimpotrivă, doar păstrarea acestei aptitudini într-o anumită măsură ar ajuta SUA să rămână extrem de relevante pe scena internațională”. Prin urmare, ținând cont de această categorie de aptitudini, SUA sunt mai bine poziționate decât China. În opinia noastră, dacă BRI ar fi avut acceptarea așteptată și, de asemenea, sprijinul din partea țărilor dezvoltate, ar fi oferit Chinei un puternic avantaj în ceea ce privește aptitudinea de universalitate. În absența acestei acceptări pe scară largă, SUA sunt mult mai bine poziționate, în ciuda multiplelor greșeli.

Al șaptelea capitol, „Aptitudinea militară”, aduce multe argumente în favoarea puterii și abilităților Chinei: procesul de construire a insulelor artificiale în Marea de Sud a Chinei; faptul că „a dezvoltat o strategie de interdicție cu rază medie de acțiune care poate fi pusă în aplicare cu precizie din avanposturile sale din Marea de Sud a Chinei”, în timp ce „Statele Unite trebuie să se apropie de obiectivele sale pentru a fi eficiente”; Strategia de compensare a Chinei, cum ar fi „strategia sa asimetrică de identificare și exploatare a punctelor slabe ale SUA” și „fuziunea celor două sfere, civilă și militară, bazată pe tehnologii cu dublă utilizare, atât cu aplicații civile, cât și militare”. Mai mult, „dacă prima utilizare a arsenalului nuclear strategic de către SUA este descurajată, în timp ce rachetele balistice convenționale ale Chinei, precum și alte arme din arsenalul său asimetric sunt capabile să egaleze impactul armelor nucleare tactice ale Americii, superioritatea SUA în acest domeniu poate fi în esență neutralizată. Prin urmare, este foarte posibil ca, chiar și atingând capacitatea de a depăși Statele Unite, China nu va încerca să o și utilizeze, considerând-o superfluă”. Ar putea jocul să se termine cu o remiză?

În ceea ce privește „Aptitudinea economică”, China, ca centru al celei mai dinamice părți a lumii - și anume Asia - generează și se bucură în același timp de oportunități nelimitate, dincolo de riscuri precum îndatorarea excesivă. Tranziția de la modelul de dezvoltare bazat pe investiții și exporturi la unul condus de consum și inovație face parte din soluție. SUA rămân evident în urmă în multe privințe, cu excepția progresului tehnologic în ansamblu. În plus, SUA „se află într-o situație Catch-22”. „Pentru a face față creșterii economice a Chinei, Statele Unite trebuie să îmbrățișeze cea de-a patra revoluție industrială la maximum”, dar acest lucru face ca pierderea locurilor de muncă să își mențină tendința ascendentă. În ceea ce privește China, astfel de perturbări sunt cea mai bună soluție pentru capcana demografică. Ambasadorul Alfredo Toro Hardy concluzionează că „tehnologia și întinerirea devin astfel noțiuni inseparabile. În aceste condiții, căutarea prosperității economice și a naționalismului, cele mai puternice două forțe legitimatoare ale regimului, se unesc în sprijinul lor pentru tehnologie”. Dacă se ia în considerare, de asemenea, sistemul politic volatil al SUA și populismul în creștere, scorul Chinei este mai bun decât cel al SUA în ceea ce privește aptitudinea economică.

Ultimul capitol, „Aptitudinea tehnologică”, subliniază faptul că, pe lângă achiziționarea și finanțarea tehnologiei străine (sau obținerea unor progrese imediate) și beneficiind de transfer forțat și chiar furt de tehnologie, China și-a dezvoltat propriile capacități și a devenit o „superputere inovatoare”. Are un rol principal în explorarea spațiului cosmic, este un lider mondial în inteligență artificială, găzduiește o treime din companiile „unicorn” ale lumii, este lider mondial în energia regenerabilă, reprezintă mai mult de jumătate din vânzările globale de automobile electrice, produce mai mult de jumătate din bateriile vehiculelor electrice din lume și găzduiește, de asemenea, 99% din flota de autobuze electrice din lume. Are hub-uri tehnologice de clasă mondială, de exemplu Zhongguancun (la Beijing, supranumit „Silicon Valley a Chinei”), Shenzhen, Hangzhou, Zhangjiang (în Pudong, Shanghai) și Dalian.

China beneficiază de trei factori benefici: (1) sprijinul acordat de stat; (2) dimensiunea sa totală și (3) efortul său educațional. Cu toate acestea, SUA sunt încă numărul unu la nivel mondial, iar autorul invocă trei argumente puternice în acest sens: (1) numărul de premii Nobel acordate Statelor Unite; (2) pozițiile universităților sale în clasamentele internaționale; (3) clusterele sale de inovare.

Corelația tehnologică SUA-China este cel mai bine descrisă de un grup de lucru american independent: „China investește resurse semnificative în dezvoltarea de noi tehnologii și, după 2030, va fi probabil țara care va investi cel mai mult în cercetare și dezvoltare... China reduce decalajul tehnologic care o desparte de Statele Unite și, deși s-ar putea să nu ajungă la egalitate cu capacitățile SUA, va fi în curând una dintre puterile de frunte în tehnologii precum inteligența artificială (AI), robotica, stocarea energiei, rețelele mobile din generația a cincea (5G), sistemele informaționale cuantice și, eventual, biotehnologia”.

În final, autorul venezuelean subliniază că „lupta pentru supremația tehnologică în anumite domenii-cheie depinde de eficiența a două modele de dezvoltare tehnologică foarte diferite: cel orientat și finanțat de stat și cel orientat spre piață”. Ca reprezentant al unei țări în dezvoltare, poate autorul este mai exigent cu Statele Unite și mai îngăduitor față de China, dar, în ansamblu, cartea este imparțială, bine structurată și argumentată. După citirea analizelor complexe și stimulatoare incluse în această carte, cititorul ar putea corela întrebarea din titlu China versus SUA: Cine va învinge? cu o altă întrebare relevantă: Care sistem va prevala?

Despre autor

Biografia lui Alfredo Toto Hardy poate fi accesată aici.

________________________________________________

[1] Williamson, J. (2012). Is the “Beijing Consensus” Now Dominant? Asia Policy, (13), 1-16. Accesat la data de 30 aprilie 2021, http://www.jstor.org/stable/24905162.

[2] Raportul poate fi descărcat la: https://www.ifri.org/en/publications/publications-ifri/ouvrages-ifri/chinas-soft-power-europe-falling-hard-times.