Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Confluenţe şi divergenţe ale intereselor unor actori majori în spaţiul Indo-Pacific
De câteva decenii, suntem martorii unor transformări profunde, rapide şi adeseori neaşteptate în planul relaţiilor internaţionale. Economiile emergente au devenit treptat motorul economiei mondiale, iar în planul relaţiilor internaţionale acestea au reconfigurat balanţa puterii astfel încât Triadei formate din SUA, UE și Japonia i s-a alăturat grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Republica Africa de Sud), dar şi alte ţări, precum Indonezia şi Turcia, cu planuri ambiţioase de politică externă.

Axiomele unei lumi în continuă schimbare[1]

Termenul de spaţiu Indo-Pacific, lansat în anii ’1920 de unul dintre „părinţii geopoliticii”, Karl Haushofer (din perspectiva relevanţei talasocraţiei în această regiune), a fost vreme îndelungată dat uitării. Până nu demult, denumirea convenţională de Asia-Pacific a fost cea dominantă. În 2007, însă, vechiul concept de spaţiu Indo-Pacific a fost reactivat, dintr-o miriadă de motivaţii nu doar de natură economică, ci mai ales geostrategică. Pentru a reflecta această schimbare este nevoie de o succintă trecere în revistă a unor schimbări majore din planul relaţiilor internaţionale de după încheierea Războiului Rece[2]  şi în special de după 2000, în plin avânt al globalizării, în pofida unor tendinţe protecţioniste în crescendo din 2016-2017.

De câteva decenii, suntem martorii unor transformări profunde, rapide şi adeseori neaşteptate în planul relaţiilor internaţionale. Economiile emergente au devenit treptat motorul economiei mondiale, iar în planul relaţiilor internaţionale, acestea au reconfigurat balanţa puterii, astfel încât Triadei formate din SUA, UE, Japonia, i s-au alăturat grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Republica Africa de Sud), dar şi alte ţări, precum Indonezia şi Turcia, cu planuri ambiţioase de politică externă.

Dintre ţările în dezvoltare, doar trei depăşesc în prezent statutul de lideri regionali: China, India şi Rusia. În literatura de specialitate, India şi Rusia nu sunt recunoscute ca lideri globali, însă mai multe argumente ne îndreptăţesc să le considerăm astfel: (1) în 2019, acestea ocupau în clasamentul ţărilor lumii în funcţie de PIB nominal, în preţuri curente, poziţiile 5 şi, respectiv 11[3] (China poziţia a doua, imediat după SUA), atuurile lor în termeni de resurse şi capacitatea economiei cunoaşterii fiind incontestabile; (2) în plan geopolitic, ambele sunt demne de luat în seamă, Rusia mai mult decât India, determinanţii geopolitici având un rol chiar mai important în conturarea relaţiilor internaţionale decât cei economici, în special în contextul Noii Mari Scindări dintre Est şi Vest,[4] după preluarea Crimeei de către Rusia; (3) depăşirea sferei lor de influenţă regională este evidentă, participarea intensă la fluxurile comerciale, investiţionale, de capital fiind o dovadă de netăgăduit a internaţionalităţii lor; (4) activitatea lor în organizaţiile internaţionale şi faptul că ştiu să își apere interesul național, chiar și atunci când trebuie să spună nu unei mari puteri, este un semn al posturii lor internaţionale.

China, India şi Rusia fac parte toate trei din regiunea Asia-Pacific, zonă care se configurează ca axis mundi, reunind ponderea covârşitoare din populația mondială, din produsul brut global, din comerțul și investițiile internaționale.

În perioada 2011-2017, a fost evidentă pivotarea (reorientarea) fermă a SUA către această regiune (prin iniţiativele fostului preşedinte Barack Obama şi ex-secretarului de stat Hillary Clinton). În schimb, din 2017, în perioada mandatului preşedintelui Donald Trump, schimbările radicale în politica externă a SUA au marcat o direcţie cu totul contrară, prin retragerea dintr-o serie de acorduri internaţionale şi o indiscutabilă tendinţă anti-globalizare, culminând cu războiul comercial SUA-China, dar şi redefiniri ale priorităţilor SUA la confluenţa celor două oceane, Pacific şi Indian.

Semnificaţia strategică a spaţiului Indo-Pacific

Conceptul de spaţiu Indo-Pacific, însoţit de atribute precum „liber şi deschis” a dobândit adevărata recunoaştere şi răspândire internaţională abia după adoptarea Strategiei Naţionale de Securitate (NSS) de către SUA în decembrie 2017[5] şi reiterarea acestui termen cu orice ocazie de către reprezentanţii SUA, la toate reuniunile internaţionale.

Deşi această noţiune a fost reactivată încă din 2007 (Caseta 1), atenţia comunităţii internaţionale a fost captată cu adevărat abia prin noile conotaţii atribuite conceptului de spaţiu Indo-Pacific de către Donald Trump.

Prin Strategia conturată de Donald Trump, China şi Rusia sunt descrise drept puteri revizioniste, care erodează „securitatea şi prosperitatea americană”, în timp ce India este plasată în centrul regiunii care se întinde de la coasta vestică a Indiei la țărmurile vestice ale SUA, cea mai populată și dinamică parte a lumii. Este un fel de compensaţie pentru dezideratul neîmplinit al Indiei de a adera la Forumul de Cooperare din Asia-Pacific[6]. NSS menționează transformarea Indiei într-o putere globală și partener strategic și în domeniul apărării tot mai pregnant pentru SUA, cu care aceasta intenționează să intensifice cooperarea în formatul SUA-Japonia-Australia-India, sprijinind totodată relațiile de cooperare ale Indiei în regiune. Este o redefinire a relațiilor din spațiul Indo-Pacific, în încercarea de a contracara rolul tot mai evident al Chinei (considerată un actor la fel de „nociv” ca şi Rusia) şi de a atrage de partea sa alţi actori majori, precum India.

Mai recent, în „Abordarea strategică faţă de China” (mai 2020),[7] SUA au subliniat încă o dată multiplele provocări din partea Chinei, în principal în materie de relaţii economice, valori şi securitate.

Caseta 1: Reactivarea conceptului de spaţiu Indo-Pacific din 2007

Premierul japonez Shinzo Abe a fost primul care a menţionat în Parlamentul Indiei noţiunea de „confluenţă” a celor două oceane, din perspectiva consolidării cooperării dintre Japonia şi India. Japonia a lansat în 2007 şi Dialogul de securitate al celor patru („Quad” sau G4), la care participă SUA, Japonia, India şi Australia, ca o reacţie la ascensiunea economică şi militară a Chinei. În august 2016, Shinzo Abe a prezentat strategia Free and Open Indo-Pacific (FOIP) la conferinţa TICAD[8] VI din Nairobi. De data aceasta nu pentru a „curta” India, ci pentru a impulsiona cooperarea cu ţările africane. Guvernul australian a definit, la rândul său, noile raporturi de putere din spaţiul Indo-Pacific în „Carta albă a apărării” din 2013, succedată de cea din 2016 şi „Carta albă a politicii externe” din 2017.

Cât de corecte şi juste sunt acuzaţiile la adresa Chinei, rămâne de evidenţiat cu altă ocazie. Este limpede că puterile deja consacrate nu sunt dispuse să îşi împartă poziţia de lideri cu alte state, chiar dacă acestea au dominat economia mondială în trecut.[9]

În discursul său la Dialogul de la Shangri-La (Singapore) din iunie 2018, premierul indian, Narendra Modi, şi-a prezentat propria viziune asupra spaţiului Indo-Pacific („de la ţărmurile Africii la cele ale Americii”, extinzând şi mai mult spaţiul definit de Preşedintele Trump): (1) regiunea este liberă, deschisă şi incluzivă (fiind încurajată ideea de regiune a cooperării, nu a confruntării şi rivalităţii); (2) Asia de Sud-Est este centrul acestei regiuni; (3) este nevoie de reguli comune care să fie aplicate, de multilateralism şi regionalism, de respectarea statului de drept; (4) trebuie asigurată libertatea navigaţiei, prin care liniile maritime să fie „căi de acces către prosperitate şi coridoare ale păcii” (trimitere indirectă la disputele teritoriale din Marea de Sud a Chinei); (5) protecţionismul trebuie evitat, Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător (RCEP) fiind un exemplu concret de eforturi comune de liberalizare a schimburilor comerciale şi investiţionale; (6) dincolo de nevoia de sporire a conectivităţii prin dezvoltarea infrastructurii, este nevoie mai ales de încredere între actorii regionali şi globali, toate iniţiativele în acest sens (deci şi iniţiativa chineză a Noilor Drumuri ale Mătăsii, BRI) trebuind să respecte „suveranitatea şi integritatea teritorială, principiul consultărilor, buna guvernanţă, transparenţa, viabilitatea şi sustenabilitatea”. Trebuie evitată povara îndatorării (trimitere tot la BRI, care este deja etichetată, pe nedrept, ca o „capcană a îndatorării”), iar India este pregătită să coopereze cu toţi actorii, contribuind deja la capitalul social al băncilor recent înfiinţate (Noua Bancă de Dezvoltare lansată de ţările BRICS – Brazilia, Rusia, India, China şi Republica Africa de Sud – şi Banca Asiatică de Investiţii în Infrastructură iniţiată de China).

Incluzând în această arie extinsă nu doar ţările din Asia-Pacific, ci şi statele de pe continentul american cu ieşire la Oceanul Pacific şi ţările africane riverane Oceanului Indian, rezultă un grup de peste 80 de ţări, din care însă nucleul este format din 25 (participantele la Forumul de Cooperare Asia-Pacific APEC, Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător RCEP, sinonim cu Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est ASEAN[10] plus 6 şi Parteneriatul Trans-Pacific Cuprinzător şi Progresiv CPTPP) (Figura 1).

Figura 1: „Nucleul” spațiului Indo-Pacific

Notă: Comisia Economică şi Socială a ONU pentru Asia-Pacific (UNESCAP) include în regiunea Asia-Pacific 53 de ţări membre (printre care şi Marea Britanie) şi 9 ţări asociate. Dintre acestea, cele mai relevante sunt ţările participante la APEC, RCEP şi CPTPP.

Sursa: Australian Government (2017), “Foreign Policy White Paper”.

Sporirea prezenţei Uniunii Europene în spaţiul Indo-Pacific

În contextul în care influenţa asupra spaţiului Indo-Pacific este un barometru incontestabil în ceea ce priveşte puterea unei ţări sau grup de state, începând din 2016 (când a fost adoptată Strategia Globală a UE), se evidenţiază eforturile susţinute ale Uniunii Europene în direcţia dobândirii unui rol mai relevant în regiune. Însă toate acestea trebuie interpretate în contextul unor tensiuni din ce în ce mai evidente intra-UE, asociate cu intensificarea xenofobiei, naţionalismului şi populismului pe fondul crizei migraţiei din 2015-2016, ale cărei reverberaţii nu vor dispărea în viitorul apropiat ci, probabil, se vor intensifica. Dar şi al priorităţilor noii Comisii „geopolitice” conduse de Ursula von der Leyen, ghidate de sporirea rolului şi influenţei UE în lume.

Nu trebuie omise nici cele trei ţări care nu fac parte din Asia-Pacific, dar care au o influenţă majoră în regiune din perspectiva istorică: Marea Britanie, Franţa şi Olanda, membri ai Comisiei Economice şi Sociale a ONU pentru Asia-Pacific (UNESCAP). Cele trei au o istorie marcată de prezența în Asia a Companiei Britanice a Indiilor Orientale (1600-1857), a Companiei Olandeze a Indiilor Orientale (1602-1799) şi a Companiei Franceze a Indiilor Orientale (1664-1769), dar şi de multiplele forme de manifestare a colonialismului până în 1942-1944. Acestora li se adaugă Germania, cu o prezenţă economică puternică în regiune.

În contrast cu Germania, cele trei, Marea Britanie, Franţa şi, într-o măsură mai mică şi Olanda, şi-au reactivat ambiţiile de a redeveni puteri globale. Dintre acestea, în special Marea Britanie a început să îşi redefinească alianţele strategice cu ţări şi grupuri de ţări, în vederea redobândirii unui rol principal pe scena globală. În perspectiva Brexit-ului, guvernul britanic a trasat deja o viziune ambiţioasă asupra menirii Marii Britanii în plan global, iar în acest context, reactivarea unor parteneriate cu ţări din Commonwealth[11] (în special cel cu India) este evidentă.

Strategia Globală a UE din 2016 a fost urmată de participarea pentru prima dată în 2017 a Preşedintelui Consiliului European la summit-urile ASEAN, finalizarea negocierilor pentru acordurile de liber schimb din „noua generaţie” cu Singapore, Vietnam şi Japonia şi adoptarea în septembrie 2018 a unei Strategii pentru conectarea Europei şi Asiei.

Ţinând cont de relaţiile economice strânse,[12] dar şi de tensiunile existente cu SUA şi China, cooperarea ţărilor din spaţiul Indo-Pacific cu UE este văzută în termeni favorabili. Negocierile pentru încheierea de acorduri comerciale cu ţări precum Indonezia, Australia şi Noua Zeelandă continuă, iar în relaţie cu ansamblul ţărilor ASEAN nu este exclusă relansarea negocierilor în viitorul apropiat.

Cooperarea inter-regională este atractivă, cu atât mai mult cu cât jucători de seamă din spaţiul Indo-Pacific sunt în căutare de parteneri care să contrabalanseze ascensiunea Chinei, dar şi să contracareze numărul ridicat de necunoscute din relaţia cu SUA, generate de strategia reînnoită „America pe primul loc”.

Cu toate că majoritatea ţărilor din regiune susţin un parteneriat solid cu SUA, pentru a avea o poziţie de negociere mai favorabilă în relaţie cu China, acestea nu sunt de acord cu multe elemente ale strategiei „America pe primul loc”. Exacerbarea unilateralismului şi a naţionalismului, retragerea dintr-o serie de acorduri internaţionale, accentuarea protecţionismului şi restricţionarea imigraţiei sunt doar câteva elemente prin care poate fi definită strategia reintrodusă de Preşedintele Donald Trump. În acelaşi timp, cooperarea cu China nu poate fi exclusă. Însăşi India, care refuză participarea la BRI, este membră a Băncii Asiatice pentru Investiţii în Infrastructură şi susţine un spaţiu Indo-Pacific liber, deschis, dar şi incluziv. Pentru ţările ASEAN, transformările profunde prin care trece economia chineză (sporirea costurilor de producţie pe piaţa internă, însoţită de relocalizarea capacităţilor de producţie peste hotare, tranziţia către un model de dezvoltare mai puţin dependent de exporturi şi investiţii şi mai mult axat pe consumul intern) generează o serie de oportunităţi.

Este important de remarcat faptul că ţările UE se angajează să îşi extindă şi adâncească relaţiile de cooperare cu ASEAN pe baza „respectului reciproc, a intereselor comune şi a valorilor împărtăşite de ambele părţi”. Totodată, mizează pe o ordine internaţională credibilă care să aibă la bază reguli clare este esenţială, nu doar în sfera comerţului internaţional, dar şi a securităţii regionale şi a schimbărilor climatice.

Aşadar, odată cu retragerea SUA din acorduri internaţionale (precum cel de la Paris, privind schimbările climatice, dar şi Acordul nuclear cu Iranul, Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare INF şi multe altele), UE poate prelua conducerea în spaţiul Indo-Pacific acolo unde SUA „au abdicat”.[13]

Însă adoptarea unei atitudini prea rigide de către UE faţă de „calea asiatică a integrării regionale”, prin impunerea de standarde prea înalte, respinse de majoritatea partenerilor asiatici, dar şi subvenţionarea masivă a unor sectoare de activitate, precum agricultura, generează o atitudine uneori ostilă din partea acestora. Această reacţie se reflectă în practică, de pildă, prin renunţarea la negocierile pentru un acord de liber schimb UE-ASEAN şi absenţa unui parteneriat strategic UE-ASEAN, în timp ce ASEAN a încheiat deja parteneriate strategice cu Australia, Noua Zeelandă, China, India, Japonia, Coreea de Sud, dar şi cu SUA şi Rusia.

Traiectoria UE este similară cu cea a Japoniei, de exemplu. Analizând strategia japoneză de politică externă „Spaţiul Indo-Pacific liber şi deschis”, studii recente relevă că Japonia nu doar că a accentuat importanţa respectării regulilor sistemului multilateral, inclusiv a statului de drept şi a libertăţii de navigaţie (aspecte legate de puterea normativă), dar şi-a sporit totodată eforturile pentru a oferi ţărilor din regiune alternative concrete la proiectele de dezvoltare propuse de China.

De altfel, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est este „curtată” de toţi actorii din spaţiul Indo-Pacific, fiind interesant specificul cooperării cu China, asupra căruia vom reveni.

Este interesantă şi sporirea prezenţei UE în spaţiul Indo-Pacific, direct şi indirect, pe fondul pandemiei de Covid-19. Verbi gratia, „Echipa Europa” a mobilizat peste 800 de milioane de euro pentru lupta împotriva pandemiei în ţările ASEAN. Reuniunea virtuală a miniştrilor de externe din UE şi ASEAN din 20 martie 2020 şi obiectivele declarate reprezintă o evidenţă în acest sens. 

Relaţiile UE cu ţările şi grupurile de state din regiune pot fi analizate din mai multe perspective, dincolo de fluxurile comerciale şi investiţionale cu ţări şi grupuri de ţări din spaţiul Indo-Pacific. În acest context, considerăm esenţiale: (1) direcţiile de acţiune ale UE exprimate de instituţiile sale în strategii şi planuri de acţiune referitoare la acest spaţiu; (2) priorităţile parteneriatelor strategice bilaterale şi (3) poziţia UE în organizaţii internaţionale şi regionale şi la summit-uri (spre exemplu, reuniunea Asia-Europa, UE-ASEAN). În continuare vom aborda succint două dintre acestea.

Priorităţi ale unor parteneriate bilaterale

Cu excepţia Braziliei, toţi ceilalţi parteneri strategici ai UE sunt din spaţiul Indo-Pacific (China, India, Japonia, Rusia, Coreea de Sud, dar şi SUA, Canada, Mexic şi Republica Africa de Sud).

În ceea ce priveşte relaţiile cu China, în prezent, instituţiile comunitare consideră că în relaţia bilaterală predomină ameninţările şi provocările, nu oportunităţile. China este descrisă în Comunicarea comună „UE-China – O perspectivă strategică” din martie 2019 drept „un concurent economic care aspiră la poziția de lider în domeniul tehnologic și un rival sistemic care promovează modele alternative de guvernanță”. Dintre cele zece acţiuni concrete propuse de Comisia Europeană şi Înaltul reprezentant al UE pentru politica de securitate şi politică externă, sunt demne de remarcat cele privind: subvențiile și transferurile forțate de tehnologie, achiziţiile publice, securitatea în domeniul 5G (în care compania chineză Huawei este, de altfel, lider incontestabil) şi monitorizarea investiţiilor străine în active, infrastructură şi tehnologii critice.

Tensiunile bilaterale s-au accentuat treptat, relaţiile actuale contrastând cu situaţia din 2015, când UE şi China au lansat împreună Platforma pentru conectivitate, prin care să fie create premisele pentru punerea în valoare a complementarităţilor dintre Planul pentru investiţii propus de Comisia Europeană în noiembrie 2014 („Planul Juncker”) şi iniţiativa chineză a relansării Drumurilor Mătăsii pe uscat şi pe mare (Belt and Road Initiative, BRI, anunţată în 2013).

Deşi între cei doi parteneri strategici nu s-a ajuns la o confruntare pe măsura celei dintre SUA şi China, solicitările adresate de UE Chinei în ceea ce priveşte reciprocitatea şi condiţiile de concurenţă echitabilă (sinonime cu eliminarea practicilor de concurenţă neloială) sunt tot mai ferme. Mai are doar de obţinut o poziţie comună a statelor membre cu privire la probleme de interes comun (fie că este vorba despre poziţia referitoare la disputele teritoriale din Marea de Sud a Chinei, drepturile omului sau Noile Drumuri ale Mătăsii), ceea ce este aproape imposibil de realizat.

Aproape jumătate din ţările UE au semnat un memorandum de înţelegere cu China pentru participarea la BRI[14]. Cu unele excepţii (precum Grecia, Italia, Portugalia), vechile state membre ale UE rămân sceptice și critice față de iniţiativele chineze recente (precum Noile Drumuri ale Mătăsii şi 17+1), considerându-le o cale de a diviza Europa. Acestea au exercitat în repetate rânduri presiuni asupra celei mai mari economii emergente în ceea ce priveşte: reciprocitatea accesului pe piaţă, standardele de muncă şi de mediu, drepturile omului, reducerea capacităţilor de producţie în exces şi a subvenţiilor acordate companiilor de stat, acestea fiind doar câteva dintre numeroasele solicitări care se încadrează în categoria subiectelor sensibile din relaţia bilaterală. Desigur, poziţionarea în curentul eurosceptic sau dimpotrivă, eurooptimist, influenţează într-o mare măsură atitudinea statelor membre ale UE faţă de China.[15]

Autorităţile chineze pun în evidenţă avantajele participării ţărilor lumii, inclusiv a celor din UE, la BRI. Astfel, Comunicatul comun al liderilor țărilor participante la Forumul BRI[16] din mai 2017, semnat de 30 de ţări a evidenţiat ca principii de bază ale cooperării: consultările de pe poziții de egalitate, beneficiul reciproc, incluziunea, cooperarea în baza mecanismelor pieței, echilibrul și sustenabilitatea. S-a pus accentul pe infrastructură și complementaritățile existente, promovarea comerțului și investițiilor și consolidarea cooperării în domeniul inovării. Totodată, cele 30 de țări semnatare au reafirmat angajamentul către o economie deschisă, comerț liber și incluziv și respingerea oricăror forme de protecționism.

În contrast, studii recente[17] atrag atenţia asupra „capcanei îndatorării” care însoţeşte implementarea BRI. Totodată, în ţări precum Germania şi Franţa, predomină suspiciunea faţă de beneficiile BRI, companiile din aceste ţări temându-se de saltul competitiv al Chinei.

Este interesant de remarcat că Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron a organizat în data de 26 martie 2019 la Paris o reuniune la nivel înalt privind guvernanţa globală şi provocările multilateralismului, la care în afară de Preşedintele Xi Jinping au participat şi cancelarul german, Angela Merkel şi preşedintele Comisiei Europene la acea dată, Jean-Claude Juncker. Pe de o parte, este un semnal clar adresat Chinei, că nucleul dur al UE dă dovadă de unitate pentru a-şi atinge obiectivele economice şi politice în relaţie cu China (ceea ce, de altfel, aşteaptă şi de la celelalte state membre). Pe de altă parte, mesajul adresat Chinei este dorinţa UE de a juca un rol activ în BRI, dar în condiţiile în care China ţine cont de solicitările sale. Tema reuniunii atrage totodată atenţia că, în condiţiile în care SUA condusă de Donald Trump nu mai susţine sistemul multilateral, China reprezintă pentru UE un potenţial partener pentru consolidarea multilateralismului.

În contrast, cel de-al 22-lea summit UE-China prin videoconferinţă în 22 iunie 2020 a relevat esenţa disensiunilor dintre cele două părţi: „nu împărtășim aceleași valori, sisteme politice sau aceeași abordare a multilateralismului. Ne vom angaja într-o manieră deschisă și încrezătoare, apărând în mod ferm interesele UE și menținând o poziție statornică cu privire la valorile noastre”.

În timp ce relaţiile UE cu China au devenit tot mai tensionate din 2016-2017, parteneriatul UE cu India a intrat într-o etapă benefică. În primul rând, la cel de-al 13-lea summit bilateral din 30 martie 2016 de la Bruxelles, a fost adoptată Agenda de acțiune 2020, cu iniţiative specifice în domenii precum cel politic, de securitate, drepturile omului şi provocările globale. În al doilea rând, ca urmare a Declaraţiei Comune adoptate la summit-ul din 2016, UE şi India au anunţat în iulie 2017 crearea unui mecanism de facilitare a investiţiilor comunitare în India. În al treilea rând, la cel de-al 14-lea summit bilateral, care a avut loc la New Delhi în data de 6 octombrie 2017 (an în care cei doi parteneri au sărbătorit 55 de ani de relaţii diplomatice), India şi UE şi-au exprimat angajamentul de a consolida parteneriatul economic bilateral şi, totodată, intenţia de a relansa negocierile pentru Acordul de liber schimb cuprinzător şi reciproc avantajos (BTIA), anunţând totodată lansarea unei platforme pentru cooperare în domeniul energiei şi schimbărilor climatice şi a unui parteneriat pentru urbanizare sustenabilă. Parteneriatul strategic bilateral vizează în principal aspecte economice, precum comerţul, investiţiile, securitatea energetică, transferul de tehnologie, urbanizarea sustenabilă, dar şi principiile guvernanţei globale (printre care necesitatea susţinerii unei ordini multipolare).

La rândul său, al 15-lea summit UE-India, on-line, din 15 iulie 2020, la care a fost adoptat documentul „Parteneriatul strategic UE-India: O foaie de parcurs la orizontul anului 2025”, a consfinţit intensificarea cooperării UE cu India.

Poziţia ASEAN faţă de China

Parteneriatul strategic dintre ASEAN şi China datează din 2003. Ulterior, au fost semnate parteneriate strategice bilaterale cu China de către: Indonezia (2005), Vietnam (2008), Laos (2009), Cambodgia (2010), Myanmar (2011), Thailanda (2012) și Malaysia (2013). Brunei și Filipine au intrat cu întârziere în grupul partenerilor strategici ai Chinei (relațiile bilaterale au fost ridicate în noiembrie 2018 la rangurile de parteneriat strategic de cooperare și, respectiv, de cooperare strategică cuprinzătoare). Singapore este singura țară ASEAN care nu are un parteneriat strategic clar definit cu China, iar un factor care poate explica această situație este poziția sa de cel mai important partener strategic pentru Statele Unite în regiune. Cu toate acestea, cooperarea bilaterală China-Singapore este intensă, iar acesta din urmă este unul dintre promotorii unor legături puternice ASEAN-China, precum și încheierea cu succes a negocierilor comerciale pentru Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător (RCEP) (ASEAN plus China, Coreea de Sud, Japonia, India, Australia și Noua Zeelandă).

Țările ASEAN susțin BRI, dar în conformitate cu principiile organizației, preferă o inițiativă multilaterală condusă de mai mulți actori. Cei mai mulți membri ASEAN au semnat un memorandum de înțelegere, o declarație comună sau alte forme de documente de cooperare cu China, care atestă sprijinul pentru BRI. Toate cele zece țări sunt membre ale Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură (AIIB) şi în prezent negociază / implementează proiecte în cadrul BRI.              

Toate ţările ASEAN au o agendă pro-creștere și pro-dezvoltare și, cu excepția Singaporelui, au nevoie de resurse suplimentare pentru a-și finanța dezvoltarea infrastructurii, dar și alte priorități incluse în planurile naționale de dezvoltare. De menționat, de asemenea, că nouă din cele zece țări ASEAN au fost reprezentate de șefii lor de stat / guvern la cel de-al doilea forum BRI de la Beijing, în aprilie 2019, și probabil, de asemenea, președintele indonezian ar fi participat la acest forum, dacă nu ar fi fost angajat în activități importante legate de realegerea sa. În ceea ce privește comerțul cu bunuri, China este principalul partener comercial pentru opt dintre țările ASEAN și al doilea pentru două dintre ele (în cazul Republicii Laos, Thailanda domină fluxurile comerciale, cu 51,6% din total în 2018, iar pentru Brunei primul partener comercial este Japonia, cu 22,8% din total).              

Importanţa Chinei pentru grupul ţărilor ASEAN a crescut în ultimii ani şi din perspectiva investiţiilor străine directe (ISD). Investitor marginal în urmă cu zece ani, China a devenit al treilea cel mai mare investitor străin pentru ASEAN, după Statele Unite și Japonia, prin prisma stocurilor de ISD.               

Din rândul ţărilor ASEAN, se identifică patru categorii, în funcție de specificul relațiilor lor cu China în cadrul BRI. În primul rând, se remarcă Indonezia, Thailanda, Malaysia, Filipine și Vietnam, cinci dintre cele șase țări ASEAN cu cel mai mare PIB nominal (în preţuri curente). În general, acestea urmăresc interesul lor național și au capacitatea de a negocia cu partenerii lor, chiar și cu China. În al doilea rând, există țările cel mai puțin dezvoltate, Cambodgia, Laos și Myanmar. Primele două fac parte din categoria susținătorilor BRI, în timp ce în Myanmar se poate remarca deja o nouă tendință de impunere a mai multor condiții precum transparența, responsabilitatea socială și de mediu și protecția interesului național. În al treilea rând, se remarcă Brunei, care în noiembrie 2018 a fost inclus în grupul partenerilor strategici ai Chinei și a semnat un memorandum de înțelegere pentru cooperare în cadrul BRI. Având în vedere diminuarea resurselor de petrol și gaze şi a veniturilor pe termen lung din exploatarea resurselor naturale, Sultanatul Brunei se concentrează asupra diversificării economice, iar China este unul dintre partenerii relevanți în această privință. Brunei este a doua țară cea mai bogată din ASEAN, cu un PIB/locuitor de peste 30.000 dolari (după Singapore, cu peste 65.000 USD/locuitor). Cu o datorie publică raportată la PIB nesemnificativă și cu excedente majore de cont curent, Brunei își poate permite să își reformeze economia, China fiind un partener important în acest sens. În al patrulea rând, Singapore, spre deosebire de alți membri ASEAN, este o țară cu venituri ridicate, cu o economie extrem de competitivă, unul dintre centrele financiare şi tehnologice mondiale. Prin urmare, este un partener valoros pentru China în cadrul BRI ca centru financiar și sursă pentru parteneriate cu țări terțe (consultanță în materie de infrastructură).

Şcoala chineză şi teoria relaţională

În încercările de a ne apropia de regiunea care concentrează cea mai mare parte a activităţilor economice internaţionale şi care, prin organizaţiile sale şi rolul jucat de unele ţări pe scena regională şi internaţională a devenit nucleul lumii contemporane, ne poate fi de folos perspectiva unui curent mai nou din teoria relaţiilor internaţionale, şi anume şcoala chineză, având ca reprezentanţi de seamă pe Qin Yaqing, Zhao Tingyang şi Yan Xuetong, alături de alţi gânditori chinezi însemnaţi.

În teoria relaţională, Qin subliniază următoarele. Relaţiile dintre actorii participanţi la relaţiile internaţionale sunt în continuă schimbare şi au o semnificaţie ontologică. În doctrina confucianistă, calea de mijloc (中庸) a moderaţiei şi armoniei este dominată de trei virtuţi care conduc la stabilitatea relaţiilor sociale: înţelepciune (zhì 智), bunătate (rén 仁) şi curaj (yǒng 勇). Extremele nu se exclud, ci sunt complementare, fiind astfel negată structura duală „ori-ori”, în schimb fiind promovată abordarea „şi-şi”.

Modul de rezolvare a problemelor este adânc înrădăcinat în cultura fiecărui participant la acţiunea socială, aşadar, relaţiile dintre state, precum şi relaţiile interumane au o puternică încărcătură culturală. Tocmai de aceea, rolul pe care îl joacă în prezent ţări precum China şi India în relaţiile internaţionale, este însoţit de noi viziuni asupra problemelor globale, care intră în confluenţă cu gândirea occidentală, care a dominat lumea de la marile descoperiri geografice încoace. Însă aceasta nu trebuie să fie o ciocnire frontală, ci o confluenţă.

În acest context, un exemplu din practică merită a fi menţionat, întrucât ne duce cu gândul la teoria relaţională amintită anterior. Un moment-cheie ce a marcat schimbări majore în relaţiile internaţionale recente l-a reprezentat reuniunea informală a preşedinţilor SUA şi Chinei, respectiv Barack Obama şi Xi Jinping la Sunnylands, în California, în 7-8 iunie 2013. Cu acea ocazie, China a propus un „nou model de relaţii între ţările mari”, denumit în literatura de specialitate şi „model de relaţii între marile puteri”. Trăsăturile acestui model, susţinut de China şi în prezent, constau în: (1) absenţa conflictelor şi confruntărilor, (2) respectul reciproc şi (3) cooperarea în beneficiul tuturor. China a subliniat în repetate rânduri că: dezvoltarea sa este paşnică, nu are intenţia de a prelua poziţia SUA în lume, este în avantajul ambilor parteneri să mizeze în cooperarea bilaterală pe complementarităţi şi este nevoie ca acţiunile lor să conducă la sporirea încrederii reciproce. Însă nici SUA, nici UE, nici Japonia nu s-au lăsat convinse, atitudinea lor faţă de China, Rusia şi India (SUA şi UE, critice la adresa Chinei şi Rusiei, dar îngăduitoare cu India, Japonia ostilă Chinei, dar deschisă cooperării cu Rusia şi India) constituind unul dintre factorii majori care modelează relaţiile tot mai complexe din spaţiul Indo-Pacific.

Esenţa relaţiilor din spaţiul Indo-Pacific în toată complexitatea lor este diferit înţeleasă în Vest şi în Est. În general, Vestul (în acestă categorie incluzând şi Japonia) încearcă să îşi impună propriile valori şi reguli (desigur, nu unitar cu toţii partenerii, cu unii fiind mai dur, cu alţii mai conciliant), în timp ce Estul este mai maleabil, dar fără a renunţa la interesul naţional.

Concluzii

Prezentul articol sintetizează esenţa relaţiilor dintre state şi grupuri de ţări din spaţiul Indo-Pacific. Pandemia de Covid-19 nu a făcut decât să accentueze tendinţe deja existente în regiune şi la nivel mondial, remarcându-se îndeosebi escaladarea protecţionismului şi intensificarea tensiunilor.

Cea mai evidentă schimbare din plan internaţional în al doilea deceniu al secolului XXI este reflectată de noua viziune a Chinei privind dezvoltarea și guvernarea globală, care marchează sfârșitul filosofiei tāo guāng yǎng huì (de ascundere a „strălucirii”) și propulsează China în poziția de veritabil jucător global-cheie. China depăşeşte astfel cadrul deja ambiţios conturat prin instituţionalizarea grupării BRICS în 2009, la iniţiativa Federaţiei Ruse, cu obiectivul nedeclarat (dar evidenţiat în Declaraţiile şi documentele comune) de reorganizare a Ordinii Mondiale în beneficiul tuturor ţărilor lumii, nu doar a „puterilor din Vest”, contribuind astfel la sporirea multipolarităţii.

Iniţiativa chineză, neaşteptat de ambiţioasă, are drept obiective majore dezvoltarea economică și accelerarea investițiilor (în energie, infrastructură, capacităţi de producţie, tehnologie, Internet), dar contribuie în acelaşi timp şi la susținerea procesului de deschidere și reformă ale Chinei. Având aşadar şi un rol inevitabil de consolidare a poziţiei Chinei în plan regional şi internaţional, iniţiativa BRI a determinat puterile deja consacrate să formeze un front comun împotriva acesteia. Criticile dure din partea unor ţări precum Statele Unite ale Americii, Japonia, India și Australia (Quad), dar și a instituțiilor Uniunii Europene şi a unor state membre ale UE au fost însoţite de trasarea unor Drumuri alternative ale Mătăsii, verbi gratia: Coridorul creşterii Asia-Africa, lansat de Japonia şi India (2017), Viziunea Indo-Pacifică a SUA (2018), Parteneriatul trilateral SUA-Australia-Japonia pentru finanţarea infrastructurii în Indo-Pacific (2018) şi Strategia UE pentru conectarea Europei şi Asiei (2018). Până în prezent, acestea nu au generat efecte de anvergura celor asociate Noilor Drumuri ale Mătăsii iniţiate de China, de unde şi recurgerea la „etichete” răsunătoare de denigrare a Chinei şi a BRI: „capcană a îndatorării”, „colonialism chinez” și „pericol galben”.

În schimb, alte ţări, puteri mici sau mijlocii, precum țările membre ale Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), în mod similar cu alte economii emergente și în curs de dezvoltare, sunt adeptele unei atitudini echilibrate. Această poziţie este definită în literatura de specialitate drept „hedging”, care include atât confruntarea Chinei, cât şi cooperarea cu aceasta.  

Toate acestea relevă complexitatea şi geometria variabilă a relaţiilor internaţionale, în care cooperarea şi conflictul coexistă. Aşadar, curentele realist, neorealist (defensiv şi ofensiv) şi raţional domină încă teoria relaţiilor internaţionale, iar modul în care China vine să soluţioneze problemele globale, inclusiv prin prisma principiilor confucianiste, mai are de aşteptat până să fie înţeles şi acceptat.   

_____________________________________________________________________________

[1] Prezentul articol reprezintă o sinteză a lucrării Raporturile economice ale marilor puteri în spaţiul Indo-Pacific, în contextul geopolitic actual, Oehler-Şincai, I.M. (2019) (coordonator), Institutul de Economie Mondială, Academia Română, noiembrie, 211 pagini.

[2] Deşi există voci care atestă un nou Război Rece, apreciem că încă nu s-a ajuns la o asemenea „răcire” a relaţiilor dintre Vest şi Est, nici chiar pe fondul războiului comercial dintre SUA şi China şi al tensiunilor generate de actuala pandemie de SARS-CoV-2. Sunt tendinţe în această direcţie, însă acestea nu justifică încă folosirea termenului de „al doilea” Război Rece.

[3] International Monerary Fund (2019). World Economic Outlook Database, October.

[4] Vestul şi Estul definite în principal prin prisma valorilor, principiilor şi normelor, nu neapărat prin poziţia geografică.

[5] The White House (2017). National Security Strategy of the United States of America, December.

[6] India a depus cererea oficială de aderare la APEC încă din 1993, însă aceasta a fost respinsă, pe motivul participării sale limitate la agenda integrării economice regionale. Ulterior, alte șase țări au fost primite ca membri ai APEC: Mexic și Papua Noua Guinee în 1993, Chile în 1994, Peru, Rusia și Vietnam în 1998. În 1997, a fost impus un moratoriu cu privire la primirea de noi membri în organizație până în 2007, acțiune justificată prin  necesitatea concentrării membrilor organizației asupra îndeplinirii Obiectivelor de la Bogor (din 1994) și a Agendei de acțiune de la Osaka (din 1995), privind susținerea integrării economice regionale, prin liberalizarea comerțului și investițiilor (Gupta, 2015, Seshadri, 2015). După încă trei ani de prelungire a moratoriului, acesta a fost ridicat în 2010, ulterior India fiind invitată să participe la summit-uri în calitate de observator, până când se obține consensul tuturor celor 21 de membri ai grupării pentru acceptarea sa ca membru.  

[7] A se consulta: https://www.whitehouse.gov/articles/united-states-strategic-approach-to-the-peoples-republic-of-china/.

[8] Conferinţa Internaţională de la Tokyo pentru Dezvoltarea Africii (Tokyo International Conference on Africa’s Development, TICAD) a fost iniţiată în 1993 de către Guvernul Japoniei pentru a promova dezvoltarea, pacea şi securitatea Africii. A se consulta: https://www.un.org/en/africa/osaa/partnerships/ticad.shtml.

[9] China şi India, până în secolul al XVIII-lea. Sub impactul unui complex de factori exogeni şi endogeni, ambele au fost date la o parte.

[10] Brunei Darussalam, Cambodgia, Filipine, Indonezia, Laos, Malaysia, Myanmar, Singapore, Thailanda, Vietnam.

[11] Organizaţie interguvernamentală formată din 54 de state (majoritatea foste teritorii ale Imperiului Britanic), care îşi continuă activitatea, printre statele membre numărându-se: Australia, Noua Zeelandă, Canada, India, Malaysia, Singapore, Bangladesh, Brunei, Pakistan, Republica Africa de Sud.

[12] Uniunea Europeană, ca grup de ţări, este primul sau al doilea partener comercial şi investitor major pentru numeroase ţări din regiune.

[13] Lillehaugen, M. (2018). The ‘Free and Open’ Indo-Pacific: A Call for European Partnership, Asia Dialogue, Carnegie Endowment for International Peace, June 22.

[14] Ungaria – prima ţară care a semnat un astfel de memorandum în 2015, urmată de Bulgaria, Cehia, Polonia, România şi Slovacia în 2015, Letonia în 2016, Croaţia şi Estonia în 2017, Grecia, Malta şi Portugalia în 2018 şi Luxemburg şi Italia în 2019. Finlanda şi Franţa au semnat declaraţii comune în 2017. https://www.beltroad-initiative.com/memorundum-of-understanding-belt-and-road-initiative/

[15] https://www.ifri.org/en/publications/publications-ifri/ouvrages-ifri/political-values-europe-china-relations.

 [16] China și 29 de țări au fost reprezentate la nivel de președinte/premier, restul, inclusiv Germania, Franța și Marea Britanie fiind reprezentate la nivel de miniștri.

[17] https://www.cgdev.org/sites/default/files/examining-debt-implications-belt-and-road-initiative-policy-perspective.pdf.