Iulian F. Popa, cadru didactic asociat al Universității Babeș-Bolyai, în cadrul căreia predă discipline din domeniul securității cibernetice și guvernanței spațiului cibernetic, a analizat perspectivele şi provocările la adresa digitalizării în spațiul UE în contextul pandemiei de COVID-19, într-un interviu acordat pentru Pulsul Geostrategic lui Vladimir-Adrian Costea.

Vladimir-Adrian Costea: Domnule Popa, pandemia de COVID-19 a transformat, în mod brusc, o nevoie într-o necesitate pentru domenii importante, în cazul cărora interacțiunea a început să fie desfășurată în spațiul online. În ce măsură am fost pregătiți, la nivel național și european, pentru această schimbare? Privind dintr-o perspectivă de ansamblu, care este nivelul de digitalizare existent în spațiul european?

Iulian F. Popa: În primul rând, nu sunt convins că pandemia a transformat, mai ales brusc, o nevoie într-o necesitate. Atât nevoia, dar mai ales necesitatea existau și înainte de pandemie. Mai degrabă, eu zic că vorbim de accelerarea unor tendințe în ceea ce privește nevoia de interacțiune „în online”, de digitalizare. Acum, privim situația cu alți ochi, așteptările sunt mult mai mari, dar e vorba de aceeași situație în fond. Ca să folosesc un termen de specialitate, online-ul a funcționat ca un backup și am constatat cu toții că „există viață” și online – îmi asum această licență de limbaj. În continuare, cred ca nu s-a schimbat mare lucru, doar am conștientizat sub imperiul unor factori perturbatori (frica, distanțarea fizică și incertitudinea cauzate de răspândirea virusului) că digitalizarea joacă un rol mult mai important în viețile noastre. Îmi pare rău că e nevoie de o situație tragică pentru a ne da seama de acest lucru. Dacă ne referim la România și la contextul național, nu pot să nu remarc încă o dată că suntem o țară a contrastelor când vine vorba de digitalizare. De pe o parte, avem o infrastructură foarte bună de comunicații electronice, care a făcut față cu brio cerințelor de trafic din perioada stării de urgență, dar pe altă parte, conform celor mai recente date, încă ocupăm un loc codaș în UE din perspectiva DESI. Nu aș putea spune că am fost sau suntem neapărat pregătiți, dar sunt convins că lucrurile vor lua o turnură pozitivă în ceea ce ne privește în perioada următoare.

În ce măsură se suprapun decalajele privind digitalizarea peste clivajele sociale existente la nivel național și european? Care a fost, în acest context, reacția autorităților?

Ca să contextualizez întrebarea dvs., cred că decalajele în privința digitalizării nu se suprapun unor clivaje sociale, ci mai degrabă le adâncesc sau le estompează, după caz. Din acest punct de vedere, cred că trebuie să fim foarte atenți când stabilim prioritățile în materie de politici publice. Pe plan național, așa cum am constatat în timpul situației de urgență, îmi este foarte clar că unele situații delicate privind accesul la internet și servicii publice electronice trebuie îmbunătățite de urgență, mai ales în zonele defavorizate sau în mediul rural. Nu sunt în măsură să evaluez reacția autorităților, dar o apreciez ca fiind bună, cu toate că mi-aș fi dorit mai mult digital și mai puține declarații tipărite pe hârtie.

Necesitatea de a ne adapta rapid la interacțiunea la distanță prin utilizarea unor instrumente digitale contribuie la schimbarea unor mentalități cu privire la importanța digitalizării sau, dimpotrivă, accentuează stereotipurile pe care le identificăm mai degrabă în rândul celor care au manifestat reticență?

Întrebarea dumneavoastră este foarte bună. Mi-aș dori să vă pot oferi un răspuns concret. Așa cum am mai spus, interacțiunea în online cu siguranță schimbă niște obiceiuri, dar m-aș feri să cred în schimbarea unor mentalități. Interacționăm la distanță în condiții din ce în ce mai bune de mai bine de 20 ani, dar mare parte din mentalități și stereotipuri se schimbă la fel de greu. Nu văd o relație directă în acest caz și nici nu găsesc argumente solide să pot să o bănuiesc. Este vorba, în fond, de rezistența la schimbare a fiecăruia. Cert este că viața de zi cu zi nu migrează către online – spun asta în ciuda creșterii semnificative a timpilor petrecuți în online, ci mai degrabă cred că realizăm că ne putem folosi de online într-o manieră de neconceput înainte de pandemie. Ca să dau un exemplu în acest sens, estimez că piața muncii va arăta mult diferit în scurt timp. Work-from-home va deveni un concept mainstream cât de curând, chiar și în cazul unor profesii mai puțin pretabile.

În această perioadă, accesul la educație reprezintă o problemă stringentă pentru elevii și profesorii care nu dispun de acces la un dispozitiv conectat la internet. Care sunt măsurile pe care le considerați oportune pentru a veni în sprijinul acestor persoane? Totodată, cum evaluați demersurile inițiate la nivel european pentru a facilita accesul la educație în mediul online?

În primul rând, cred că o mare parte dintre sarcinile remedierii acestei situații revine statului. Îmi doresc ca statul să aibă un rol mult mai activ în această privință. Mă refer la rolul de mijlocitor și generator de viziune și proiecte cu efect multiplicator pe plan economic și social. Concret, mă aștept ca statul să continue și chiar să accelereze, acolo unde este cazul, dezvoltarea infrastructurilor și rețelelor electronice. Infrastructura vine la pachet cu mai multă competitivitate, creștere economică și mobilitate. Viitorul este (și) al „autostrăzilor digitale”. În ceea ce privește demersurile europene inițiate pentru facilitarea accesului la educație și îmbunătățirea competențelor digitale (până la urmă și despre asta e vorba) nu pot să nu constat că acestea sunt creionate la nivel de politici de multă vreme, doar că pandemia a oferit un context favorabil punerii acestui subiect în lumina reflectoarelor.

Considerați că desfășurarea activităților la distanță facilitează o mai bună conștientizare asupra oportunităților și riscurilor specifice digitalizării? În ce măsură înțelegem modul în care ne construim o identitate în mediul online?

Fac o paralelă și simplific mult situația. Digitalizarea este asemănătoare într-o anumită măsură cu mersul pe bicicletă. Nu se uită, e destul de greu reversibilă. Așadar, în privința riscurilor și oportunităților specifice – ca să continui paralela, eu cred că învățăm și le conștientizăm în cea mai mare parte doar exersând. Sună paradoxal, dar dacă ne gândim mai bine, aici suntem. Adică, ne îmbunătățim reflexele și obiceiurile ca urmare a expunerii la situațiile de risc, dar într-o manieră similară „prindem gustul” oportunităților. Referitor la identitatea în mediul online, dacă am înțeles bine întrebarea dvs., încerc să vă răspund prin lentilele unui analist, deoarece vreau să las fondul problemei sociologilor și psihologilor pentru un răspuns mai exact. Poate vă surprind, dar nu cred că identitatea online este un concept separat de identitatea în sine a unui individ. Mă refer la cazurile uzuale și obișnuite, în care mediul online este utilizat în scop pașnic. Plec de la premisa că online-ul (respectiv a fi în online) este un mijloc de a atinge un obiectiv și nu un obiectiv în sine. În acest sens, eu cred că folosim online-ul mai degrabă ca pe un instrument. Prin urmare, trebuie să fim foarte atenți cum folosim acest instrument. În teorie, mediul online este un spațiu non-euclidian, adică un spațiu în care fiecare e vecin cu fiecare, în care distanța fizică și timpul sunt foarte puțin relevante. Din acest punct de vedere, oportunitățile, dar și amenințările sunt foarte aproape de noi. Cred că acesta este un factor care influențează substanțial modul în care ne raportăm fiecare la identitatea online.

În ce măsură sistemele informatice dispun, la nivel național și european, de mecanismele necesare care să le confere reziliență în fața de atacurilor cibernetice, în contextul în care am devenit dependenți de mediul online?

Subiectul securității cibernetice este unul foarte drag mie și apreciez că ducem discuția în această direcție. Mă număr printre cei care cred și argumentează că securitatea cibernetică este o nouă dimensiune a securității (în detrimentul ideii potrivit căreia dimensiunile clasice ale securității, așa cum au fost ele teoretizate de diversele școli de gândire, au o dimensiune cibernetică), respectiv spațiul cibernetic este un domeniu strategic, alături de domeniile terestru, aerian, naval și spațial. De aici pleacă toată discuția. De fapt, acesta cred că ar trebui să fie modul de gândire care să ghideze felul cum ne raportăm la creșterea rezilienței în fața atacurilor cibernetice. Nu cunosc contextul european în profunzime, dar la nivel național nu stăm rău deloc. V-aș reaminti că România este un furnizor net de securitate și cunoaștere specifică la nivel european și nu mă refer aici doar la structurile guvernamentale, ci amintesc că industria locală în domeniul securității cibernetice care este bine poziționată.

Post pandemie, care sunt perspectivele pe care le identificați pentru (re)definirea paradigmei digitalizării serviciilor în spațiul european?

La momentul actual, așa cum se prezintă situația în spațiul european, nu întrevăd o schimbare de paradigmă pe termen mediu și chiar lung. Paradigma digitalizării, așa cum o înțeleg eu, pornește de la un lucru foarte simplu: mai multă digitalizare înseamnă mai multă prosperitate, competitivitate, transparență și, în funcție de context, chiar mai multă securitate. Nu cred că pandemia și, mai ales, nevoile pe are le vom avea la momentul respectiv vor schimba această axiomă. Ce întrevăd în schimb este reducerea treptată și semnificativă a dependenței statelor europene de cunoaștere și tehnologii necesare digitalizării din afara spațiului european. Probabil, în contextul utilizării pe scară largă a unor tehnologii cu potențial disruptiv, vom asista și la o creștere a protecționismului european. Strategic vorbind, e o miză cu bătaie lungă și un subiect greu digerabil, dar Europa nu-și poate permite să piardă bătălia globală în acest sens.