Ceea ce era de așteptat (mai ales de către triumviratul Recep Tayyip Erdogan - Donald Trump - Vladimir Putin) s-a întâmplat, chiar mai repede decât cele mai optimiste evaluări ale planificatorilor. După exact două săptămâni de la declanșare, operațiunea  „Izvorul Păcii” din nordul Siriei, destinată alungării „teroriștilor” kurzi de la frontiera nordică dintre Kurdistanul sirian şi teritoriul Turciei s-a încheiat, „nemaifiind necesară”, după chiar spusele lui Recep Tayyip Erdogan. Prima reacție la acest anunț „istoric” a venit din partea președintelui Donald Trump care, urbi et orbi, anunța ridicarea tuturor sancțiunilor impuse Turciei, cu amendamentul-avertisment că acestea vor fi reactivate în caz că aliatul său de la Cornul de Aur ar recidiva dintr-un motiv oarecare şi ar lăsa să curgă, iarăși, „izvorul păcii”.

         Cum a fost cu putință?

Formal, răspunsul este cât se poate de simplu. La 3 octombrie,  reuniți - pentru a câta oară? - la Soci, liderul de la Kremlin şi omologul său de la „Palatul Alb” au convenit, în numai patru ore de „negocieri amicale”, un „Memorandum of Understanding” privind încetarea operațiunii „Izvorul păcii” şi implementarea pe termen lung a unei soluții unanim acceptabile pentru nodul gordian care este problema kurdă în contextul războiului intern sirian. Pentru economia analizei de față, dar şi pentru interesul informal şi documentar, redăm traducerea integrală a documentului, așa cum a fost publicat pe site-ul oficial al Kremlinului, precum şi, pentru fiecare punct, interpretarea posibilă.

 1. „Părțile își reafirmă angajamentul de păstrare a unității politice şi a integrității teritoriale a Siriei, precum şi de apărare a securității naționale a Turciei.”

Interpretare: Atât Federația Rusă, cât şi Turcia se angajează să acționeze într-o manieră care să nu fragmenteze teritoriul sirian, inclusiv prin perpetuarea prezenței în acest teritoriu a unor forțe şi interese străine. Turcia reconfirmă că nu are intenția de a anexa, în perspectivă, teritorii care, juridic, aparțin Republicii Arabe Siriene.

„2. Părțile își reiterează hotărârea de a combate terorismul în toate formele şi manifestările sale şi de a împiedica punerea în aplicare a agendei separatiste în teritoriul sirian.”

Interpretare: Rusia îşi exprimă nu numai disponibilitatea de a continua campania antiteroristă, ci şi de a fi alături de abordarea Ankarei în ceea ce privește terorismul minoritarilor kurzi.

 3. „În acest cadru, va fi implementat și menținut status-quo-ul stabilit în aria curentă a operațiunii „Izvorul Păcii”, incluzând orașele Tel Abyad şi Ras Al-Ain, pe o adâncime de 32 kilometri.”

Interpretare: Status-quo-ul „stabilit” prin operaţunea „Izvorul Păcii” este, din punct de vedere retoric, doar un eufemisn care îşi propune să legitimizeze prezența pe termen nedefinit a forţelor militare turceşti în teritoriul sirian controlat la data când acordul de la Soci a fost semnat.

 4. „Ambele părţi reafirmă importanţa Acordului de la Adana, în condiţiile actuale, partea rusă devenind garant al aplicării acestui acord.”

Interpretare: Rusia nu acceptă protestele repetate prin care Siria nu agreează o revenire la Acordul de la Adana înainte ca Turcia să-şi retragă prezenţa militară de pe teritoriul sirian. După cum se opune implicit vocilor internaţionale în dezacord cu politica teritorială a Turciei.

Notă: Acordul de la Adana este un document semnat de foştii preşedinţi sirian Hafez Al-Assad şi turc Suleyman Demirel, prin care Siria a acceptat să înceteze susţinerea şi găzduirea pe teritoriul său a formaţiunii Partidului Muncitoresc din Kurdistan (PKK) condus de Abdullah Ocalan şi a acordat Turciei dreptul de a întreprinde raiduri de control anti-PKK pe o profunzime de 5 km în teritoriul sirian.

La Soci, dându-şi acordul asupra constituirii de patrule mixte între partea turcă şi Federaţia Rusă, Turcia a acceptat, de fapt, un compromis decurgând din aplicarea modificată a documentului de la Adana, în măsura în care aria de acţiune a acestor formaţiuni comune nu va fi mai lată de zece kilometri în teritoriul sirian, ceea ce înseamnă o diminuare severă a revendicărilor iniţiale – zona de securitate să aibă o profunzime de cca. 30 de kilometri.

 5. „Începând cu orele 12,00 din ziua de 23 octombrie 2019, poliţia militară a Federaţiei Ruse şi efectivele siriene de frontieră se vor desfăşura în partea siriană a frontierei turco-siriene şi în afara zonelor de desfăşurare a operaţiunii „Izvorul Păcii”, pentru a facilita evacuarea forţelor Unităţilor de Apărare a Poporului şi a armamentelor acestora până la maxim 30 km. de la frontiera cu Turcia. Aceste demersuri trebuie finalizate în 150 de ore. Din acel moment, efective aparținând Federației Ruse și Turciei vor începe să patruleze în arealul de desfășurare a operațiunii „Izvorul Păcii”, de la vest la est, pe o profunzime de 10 km (șase mile), cu excepția orașului Qamlishli.

Interpretare: Rusia cere ca guvernul de la Damasc și patrulele și miliţiile sale să fie partenere al poliţiei ruse pentru evacuarea efectivelor militare kurde din zonele în care acestea sa află.

 „6. Toate miliţiile kurdo-arabe vor trebui ca, până la orele 12,00, să evacueze oraşele Manbij şi Tel Rifaat (n.n. localităţi sub control rusesc şi kurdo-arab la ora semnării acordului).”

Interpretare: „Aliaţii” kurzi vor fi siliţi să renunţe la două dintre amplasamentele strategice controlate anterior.

 „7. Ambele părţi vor lua măsurile care se impun pentru a împiedica infiltrările elementelor teroriste.”

Interpretare: Un articol vag, care care nu precizează clar care sunt obiectivele care vor trebui protejate de infliltrările teroriste, cu deosebire în „zona de securitate”. Se poate înţelege că forţele ruseşti vor acţiona de partea efectivelor turce.

 „8. Vor fi puse în aplicare măsuri comune pentru a asigura revenirea benevolă și în condiiții de siguranță a refugiaţilor sirieni.”

Interpretare: Este un alt punct vag şi interpretabil al acordrului, în măsura în care nu specifică dacă este vorba de o relocare a refugiaţilor sirieni din Turcia în „zona de securitate”, aşa cum susţinea Erdogan, sau de libera revenire în „toată Siria” a acestora.

„9. Ambele părţi vor stabili un mecanism de monitorizare a măsurii în care se respectă angajamentele asumante prin prezentul memorandum de înţelegere.”

Interpretare: Fiecare dintre părţi se va asigura că partea cealaltă îşi va respecta cuvântul dat care, pentru Rusia înseamnă chestiunea siriană şi kurdă, iar pentru Turcia înseamnă reîntoarcerea refugiaţilor la căminele lor.

„10. Rusia şi Turcia vor continua să identifice o soluție politică de durată la războiul civil din Siria, respectând termenii negocierilor de la Astana și sprijinind activitatea Comitetului Constituțional”.

Sintetizând „istoricul” acord de la Soci care, cu certitudine, va fi urmat de alte acorduri la fel de „istorice”, putem reţine că, în cele câteva ore petrecute împreună în staţiunea turistică de la Marea Neagră, ţarul de la Kremlin a oferit sultanului de la Dardanele – care și-a dorit înainte de toate, mai degrabă din orgoliu decât din teamă – o soluție la problemele existenţiale turceşti („zona de securitate” din nord-estul vecinului sirian şi, în acelaşi timp, o ieşire cu faţa curată din foarte abundentul Izvor al Păcii pe care l-a adăugat scutului Eufratului și Ramurii de măslin). Toate expediţiile militare împotriva kurzilor reprezintă împlinirea a încă unui pas către consfinţirea statutului Turciei de mare putere regională.

Ceea ce a surprins în tot acest „big deal” levantin a fost faptul că „prezentul absent” Bashar Al-Assad a acceptat prin tăcere soarta Siriei, decisă la Soci. Mai mult, aceasta a fost consfinţită prin declaraţia potrivit căreia „poporul arab sirian” este pregătit să accepte cooperarea cu orice entitate care luptă împotriva agresorului turc”, înţelegându-se prin aceasta minoritatea kurdă. Minoritatea în cauză a plătit cu viaţa a 11.000 de coreligionari şi coetnici pentru zdrobirea califatului condus de imamul schizofrenic Al-Baghdadi, victorie asumată cu seninătate de către ... Donald Trump, dar dată uitării pentru simplul motiv că „etnicii kurzi nu au participat la debarcarea din Normandia” şi pentru că „America nu poate trăda un aliat în NATO (alias Erdogan) de dragul kurzilor”. În cuvintele locatarului din Biroul Oval există un foarte grav şi ameninţător avertisment, pe care francezii îl sintetizează în zicerea á bon entendeur salut, sau pe limba română. „cine are urechi de auzit, să audă!”

Dincolo de analizele speculative, rămâne, totuşi, realitatea de neignorat că, dacă acordul de la Soci poate fi considerat o victorie importantă pentru Turk Silahli Kuwetleri – Armata de Apărare a Turciei – el nu este, cu necesitate, o pierdere pentru Siria lui Bashar Al-Assad, chiar dacă cele convenite la Soci se situează sub nivelul a ceea ce regimul Assad ar fi dorit şi a susţinut discursiv. Aranjamentele Putin-Erdogan lasă porţile întredeschise pentru schimbări care, cu certitudine, se vor produce. Aceste schimbări vor fi de natură să dea satisfacţie şi revendicărilor proclamate de către guvernul lui Bashar Al-Assad, în sensul desfăşurării armatei sale în zone din nordul ţării, după cum oferă satisfacţii şi rebelilor kurzi, care îşi vor putea menţine, fie şi, „bastuntanizată” din punct de vedere teritorial, zona de aşa-zisă autonomie administrativă proclamată încă înainte de înfrângerea Statului Islamic.

Imediat după summit-ul de la Soci, un alt moment „istoric” a survenit atunci când, la 23 octombrie, reprezentantul ONU pentru Siria, norvegianul Geir Pedersen, a anunţat că, la 30 octombrie, la Geneva, urmează a se întruni „comitetul sirian pentru elaborarea noii constituţii a ţării, având în componenţă reprezentanţi ai tuturor actorilor sirieni – guvern şi opoziţie – şi având drept misiune punctuală aplicarea Rezoluţiei 2254 a Consiliului de Securitate, referitoare la încetarea războiului şi asigurarea trecerii la perioada de tranziţie în cursul căreia ar urma să aibă loc alegeri generale şi prezidenţiale în Siria. Comentând pe marginea anunţului său, emisarul Pedersen a apreciat că „revenirea la procesul Geneva, coroborată cu cele convenite la întâlnirea Putin-Erdogan, respectiv cu spiritul procesului Astana, „constituie un pas important pentru renunţarea la arme, în favoarea negocierilor politice pentru pacificarea Siriei într-un viitor previzibil.”

Desigur, toate acestea şi, cu deosebire, încetarea operaţiunilor armate turce în nordul sirian sunt semnale încurajatoare, chiar dacă „viitorul previzibil” de care vorbea Geir Pedersen ar putea, încă, să nu fie chiar atât de apropiat.

 Operaţiunea „Izvorul Păcii” s-a încheiat. Care este bilanţul?

La o primă evaluare, bilanţul cu care s-a încheiat intervenţia militară turcă în nordul şi nord-estul kurd al Siriei este cel puţin confuz în măsura în care această operaţiune, cu o durată de numai două săptămâni, a lăsat în urmă o mixtură de schimbări în datele tactice ale conflictului intern sirian, dar şi de probleme rămase în suspensie sau care creează premize favorabile pentru ca situaţia tulbure a frontului sirian să cunoască noi degradări.

O primă constatare poate fi aceea că o armată, cea a Turciei, situată pe locul nouă în lista celor mai puternice armate la nivel global, nu a reuşit să cucerească decât enclave risipite pe teritoriul avut în vedere, acestea fiind, cu excepţia a două oraşe (Tel Abyad şi Ras Al-Ain) o zonă rurală, înţesată cu aşezări fără însemnătate strategică sau economică deosebită.

În al doilea rând, dar nu mai puţin importantă, este observaţia că în zona de conflict s-a produs o răsturnare dramatică în ecuaţia prezenţei politico – militare în Siria a Federației Ruse şi Statelor Unite ale Americii.

Pe de o parte, dacă înainte de operaţia „Izvorul Păcii” partea americană dispunea de o constelaţie de cel puţin zece baze (între 17 şi 20, potrivit unor surse), distribuite între extremul vest al Kurdistanului sirian şi extremul estic al aceluiaşi teritoriu, în prezent nu se mai poate, practic, vorbi de o prezenţă militară americană în Siria.

Pe de altă parte, după un lung şir de suişuri şi coborâşuri politice, militare şi diplomatice, Federaţia Rusă poate fi considerată drept puterea care controlează întregul front sirian şi, în bună măsură, evoluţiile geopolitice şi geostrategice ale Siriei şi ale Orientului Mijlociu.

Vorbim, în acelşi timp, şi de faptul că, pentru prima dată de la începutul războiului civil sirian, în urmă cu opt ani, armata lui Bashar Al-Assad revine în nord-estul ţării, considerat nu numai grânarul Siriei, ci şi depozitarul principalelor resurse energetice şi hidrografice siriene.

În lista bilanţului trebuie consemnat şi faptul că Turcia nu a reuşit să creeze „zona – tampon” în dimensiunile planificate iniţial (pe toată lungimea frontierei de nord a Siriei şi cu o profunzime de 30 de kilometri în teritoriul acestui stat). Iar aceasta ridică semne de întrebare cât priveşte un alt obiectiv planificat de preşedintele Erdogan, anume relocarea în „zona de securitate” a peste un milion de refugiaţi sirieni aflaţi, cu statut de refugiaţi, pe teritoriul Turciei.

Din punct de vedere umanitar, un bilanţ este, încă, dificil de elaborat. Potrivit organizaţiei nonguvernamentale norvegiene „Norwegian Refugee Council”, operaţiunile armate s-au soldat cu moartea a 235 civili, între care 22 de copii, cu 677 răniţi şi cu exodul a 300.000 de persoane - dintre care cca. 4.000 au luat calea Kurdistanului irakian, adăugându-se, astfel, celor 270.000 sirieni deja refugiaţi în custodia guvernului regional al Regiunii autonome irakiene a Kurdistanului.

Intervenţia turcă s-a dovedit a fi, astfel, una în care „izvorul păcii” a secat fără a aduce perspectiva unei păci pusă, pe termen lung, sub protecţia ramurii de măslin.