La 30 septembrie 2019, s-au împlinit patru ani de când preşedintele Vladimir Putin a autorizat intervenţia militară a Rusiei în războiul civil din Siria. Decizia a fost fundamentată, oficial, pe temelia solicitării formale a guvernului sirian pentru ajutor militar împotriva „conspiraţiei externe” – în esenţă occidentale – la adresa independenţei şi suveranității naţionale a Siriei”, precum şi împotriva „fenomenului terorist intern şi a jihadismului radical Islamic, susţinut de puteri şi forţe străine”.

Activităţile militare ruseşti au constat în lovituri aeriene, lovituri de rachete de croazieră – lansate de pe bastimentele ruseşti din apele Mediteranei răsăritene – folosirea intensă a consilierilor militari pe front şi a forţelor speciale şi unităților ruseşti de elită. Acestea au fost îndreptate împotriva grupurilor militare ale opoziţiei siriene, precum şi împotriva formaţiunilor combatante islamiste ale „Statului Islamic din Levant şi Irak” (Daesh), ale Frontului „Jabhat Al-Nusra” – ca filială siriană a Reţelei Al-Qaida – şi a altor formaţiuni jiadiste mercenare, în rândul cărora au fost angrenaţi combatanţi proveniţi din peste 60 de state străine – arabe, europene, transatlantice şi asiatice. După primii doi ani şi jumătate de implicare nemijlocită în operaţiunile de pe front, la 14 martie 2016, preşedintele Vladimir Putin anunţa că misiunea siriană a efectivelor ruseşti „a fost în mare parte îndeplinită”, urmând ca principala parte a forţelor expediţionare ruseşti să fie retrasă. După o redesfăşurare simbolică, forţele ruseşti din Siria au continuat şi continuă şi astăzi să acţioneze activ în sprijinul guvernului sirian.

Despre implicarea militară rusească pe eşichierul războiului civil sirian, ca şi despre reuşitele sau eşecurile unei asemenea expediţii armate a Federaţiei Ruse în regiunea Levantului s-a scris în flux continuu şi în mai toate limbile Terrei. Toate aceste acțiuni nu au obnubilat abundenţa de întrebări la care încă nu s-au dat răspunsuri şi care, în esenţa lor, se referă, cu predilecţie, la morfologia intimă a strategiei pe care Moscova a dezvoltat-o în ultimii patru ani, la capacitatea reală a decidenţilor sau la interesele reale şi strategiile Rusiei, pe tabla de şah a Siriei şi a Orientului Mijlociu. Un asemenea punct de răscruce reprezentat de intervenţia rusească nu a venit din nimic şi nici nu trebuie judecat ca un act izolat. Să nu uităm că numai cu un an înainte, în 2014, Vladimir Putin aruncase comunităţii occidentale o îndrăzneaţă sfidare prin anexarea peninsulei Crimeea, deschizând, asfel, nu numai un nou dosar conflictual cu implicarea Ucrainei, ci şi o nouă abordare a relaţiilor geostrategice ale noului secol. Implicarea rusească în Siria nu era, în consecinţă, decât un nou episod de escaladare politico-militară din serialul început de Vladimir Putin în 2008, prin expediţia armată în Georgia care a constituit preambulul pentru redesenarea hărţilor de influenţă rusească în spaţiul defunctei Uniuni Sovietice.

Astăzi, la patru ani de la intervenţia militară rusească în Siria, aceiaşi analişti şi experţi constată că, în procesul de elaborare şi implementare a politicii sale în chestiunea conflictului sirian, Kremlinul se vede confruntat cu o serie de provocări şi dificultăţi, care evoluează pe o traiectorie ascensională. Iar una dintre acestea îşi are originea tocmai în fisurile apărute în funcţionarea înţelegerilor convenite între Rusia şi Turcia lui Recep Tayyp Erdogan. Ne referim la stabilirea şi funcţionarea aşa-numitelor „zone de de-escaladare” sau „zone de securitate” în diverse districte administrative ale Siriei şi, cu deosebire, în arealul kurd şi în zona de frontieră nordică dintre Siria şi Turcia. La acestea se adăugă dinamizarea şi intensificarea prezenţei şi acţiunilor militare americane în aproximativ aceleaşi zone nordice şi răsăritene în care se intersectează şi se întâlnesc interesele Federaţiei Ruse şi Turciei. Ori, aceste elemente ameninţă să producă o limitare semnificativă a şanselor de implementare a unora dintre cele mai importante sloganuri, în baza cărora a fost construită strategia rusească. Între ele, pe un loc de frunte, se situează „păstrarea şi consolidarea unităţii şi suveranității teritoriale a Siriei în teritoriul său naţional”.

Totodată, degradarea bruscă a situaţiei pe frontul din zona districtului şi oraşului Idlib din nord-vestul Siriei şi revenirea în prim plan a opţiunii militare pentru stabilizarea acestei zone ca urmare a negocierilor de la Astana (patronate de trioul Rusia-Turcia-Iran) sunt de natură să reactiveze incertitudinile privind competiţia pentru reconfigurarea ariilor de influenţă şi control teritorial atât între principalii actori prezenţi pe frontul din Siria, cât şi între mozaicul de miliţii diseminate, practic, pe întreg teritoriul ţării. Aceasta înseamnă, în acelaşi timp, o competiţie şi o confruntare între Rusia, pe de o parte, şi fiecare din Turcia şi Iran, pe de altă parte. Înseamnă o implicare mai dinamică a Israelului în propria lichidare de conturi cu prezenţa iraniană şi cu miliţiile susţinute de regimul teocratic din Teheran. În atari conjuncturi se poate constata, fără prea mare dificultate, că poziţionarea şi politica rusă în chestiunea dosarului sirian evoluează pe o traiectorie care merge dinspre conceputul iniţial al războiului rapid încheiat şi câştigat şi consolidarea suverană a prezenţei ruseşti în Siria şi în regiunea Orientului Mijlociu, înspre o împotmolire tot mai profundă în hăţişul problemelor, conexiunilor, şi calculelor regionale şi internaţionale. La aceasta se adaugă surplusul de efort politic, economic şi militar pe care îl presupune, inevitabil şi pe termen cu durată imprevizibilă.

Nu mai puţin preocupante sunt, pentru decidenţii ruşi, evoluţiile sinuoase între Statele Unite şi Turcia. Tensiunile între Washington şi Ankara, pe fondul „alunecării” lui Recep Tayyp Erdogan către Federaţia Rusă, concretizat, mai recent, în livrarea către Turcia a sistemelor ruseşti de rachete sol-aer „S-400”, apoi în reacţiile punitive americane de excludere a Turciei din programul producţiei şi livrare a avionului de luptă F-35, nu au împiedicat convenirea între Donald Trump şi Erdogan a unui modus vivendi et operandi în nordul şi estul sirian. Aici se are în vedere crearea unei „zone de securitate” care să satisfacă atât nevoile tactice americane, de susţinere a rebelilor kurzi, cât şi interesele Ankarei de eliminare a oricărei ameninţări kurde la adresa intereselor naţionale şi de securitate ale Turciei. Asemenea oscilaţii ridică un serios semn de întrebare cu privire la şansele de reuşită ale tacticii şi strategiei pe termen lung a Moscovei, elaborată ca urmare a permenentizării disensiunilor turco-americane în Siria şi, implicit, a rezilienţei de lungă durată a raporturilor funcţionale dintre Moscova şi Ankara. O sincopă accentuată care ar afecta alianţa dintre Putin şi Erdogan, ar constitui un pas decisiv către pierderea de către partea rusă a dinamismului, eficienţei şi credibilităţii procesului de la Astana. Acesta este considerat a fi pârghia de control rusesc asupra procesului de soluţionare politică a războiului sirian, în opoziție cu varianta Geneva a negocierilor, exponentă a abordărilor şi viziunilor occidentale în „competiţia pentru Siria”. În aceste condiţii, strategia pe termen lung a Federaţiei Ruse se vede tot mai mult confruntată cu un nou obstacol, generat de ecuaţia iraniană şi de dificultăţile care afectează dorinţele şi demersurile de menţinere a unui echilibru suportabil între relaţiile ruso-iraniene, pe de o parte, şi raporturile ruso-israeliene pe eşichierul sirian şi regional, pe de altă parte. Este adevărat că, în anul trecut, Moscova a reuşit performanţa importantă de a determina o retragere a prezenţei militare iraniene la cca. 80 kilometri depărtare de frontiera siriano-israeliană din Podişul Golan (răspunzând, astfel, revenidicărilor formulate de guvernul Benjamin Netanyahu). Tot atât de adevărat este şi faptul că acest acord cu mollahii şi cu „Pasdaranii” ayatolahului Khamenei s-a dovedit a fi pur formal şi efemer, în măsura în care, în ultimele luni, observatorii şi mijloacele de informare publică semnalează o reconstrucţie şi o consolidare a aceleiaşi prezenţe iraniene în regiunile sudice ale Siriei, în triungliul sud-vestic de la frontiera cu Regatul Hashemit al Iordaniei şi cu Înălţimile Golan. În paralel cu restabilirea poziţionării iraniene pe vechile amplasamente şi cu activismul militar intens al Hezbollahului libanez în proximitatea aceloraşi zone, comentatorii de la Moscova atrag atenţia asupra perspectivei ca, sub argumentele protecţiei de securitate, guvernul lui Netanyahu să nu mai ceară acordul şi chiar să nu mai informeze partea rusă asupra unei eventuale angajări militare preventive de amploare împotriva Iranului şi a miliţiilor acestuia. Acest demers ar priva Federaţia Rusă de orice capacitate reală de a preveni o reaprindere de proporţii a frontului sirian și ar avea consecinţe dramatice asupra planurilor şi strategiilor ruseşti pentru pacificarea şi „apărarea unităţii teritoriale şi a suveranităţii statale” a Siriei.

*  *

Decizia lui Vladimir Putin din toamna anului 2015,  de implicare nemijlocită pe frontul războiului civil sirian, a avut drept cauză decisivă convingerea liderului de la Kremlin că Siria, aflată, la vremea respectivă, într-un moment critic din punct de vedere militar, oferea Federației Ruse un ultim prijlej pentru ieşirea din limitele înguste ale spaţiului său de influență strategică. Ocazia favoriza orientarea către spaţiul global şi către implicarea într-un nou cadru de securitate regional şi internaţional. Materializarea acestui cadru avea să devină, mai devreme sau mai târziu, o realitate în care urmau să fie implicaţi, în diverse proporţii, toţi actorii deja prezenţi pe frontul războiului civil sirian. Ori, în această abordare, Federaţia Rusă trebuia să îşi asigure propriul loc şi rol. În aceeaşi măsură, conducerea de la Moscova a pornit de la ideea de asigurare a unor relaţii echilibrate şi nonconflictuale cu celelalte puteri active atât în Siria, cât şi la nivelul Orientului Mijlociu. În acest sens, Rusia ar fi acordat o atenţie aparte dezvoltării unor relaţii cooperatiste cu puterile regionale influente, ceea ce ar fi oferit o mai mare libertate de acţiune şi ar fi diminuat restricţiile pe care politica rusească le-ar fi întâmpinat din partea comunităţii occidentale, în frunte cu Statele Unite ale Americii. Aceasta explică apropierea şi acordurile încheiate de Moscova cu Israelul, Turcia, Iran, dar şi cu monarhiile arabe petroliere. Ar fi superficial să se creadă că factori conjuncturali şi interesele contradictorii ale puterilor regionale vor afecta fundamental proiectele ruseşti şi relaţiile complexe şi multiforme dintre Moscova şi capitalele regionale – Ankara, Teheran, Tel-Aviv, Riad, Abu Dhabi. Aceste inadvertenţe nu au potenţialul de a produce reorientări semnificative în strategia rusească privitoare la Siria şi la arealul regional. Războiul sirian este, încă, departe de încheiere, cu toate sacrificiile pe care o prelungire a acestuia le va impune, în primul rând sirienilor.