Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Pacea libiană de la Berlin: participare numeroasă, prea multe noduri gordiene
Avându-i ca prim-solişti pe cei doi dirijori ai războiului civil libian - Fayez Sarraj, lider al „Guvernul de Conciliere Naţională” recunoscut de comunitatea internaţională, cu sediul în capitala Tripoli şi mareşalul reactivat Khalifa Haftar, comandantul aşa-numitei „Armate Libiene Naţionale”, având sub control regiunile de est ale țării - la 19 ianuarie 2020 s-au desfăşurat, la Berlin, după lungi şi anevoioase demersuri pregătitoare, lucrările conferinţei internaționale pentru pace în Libia.

Dinu COSTESCU

21/01/2020 Regiune: Marea Mediterana Tema: Geopolitică

     Avându-i ca prim-solişti pe cei doi dirijori ai războiului civil libian - Fayez Sarraj, lider al „Guvernul de Conciliere Naţională” recunoscut de comunitatea internaţională, cu sediul în capitala Tripoli şi mareşalul reactivat Khalifa Haftar, comandantul aşa-numitei „Armate Libiene Naţionale”, având sub control regiunile de est ale ţării - la 19 ianuarie 2020 s-au desfăşurat, la Berlin, după lungi şi anevoioase demersuri pregătitoare, lucrările conferinţei internaţionale pentru pace în Libia.

 

Fayez Sarraj                                                     Khalifa Haftar

     La conferinţă au participat 12 state, în frunte cu membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate[1] şi reprezentanţi ai patru organizaţii internaţionale - respectiv ONU, Uniunea Europeană, Organizaţia Unităţii Africane şi Liga Arabă.

 

Înainte...

     În perioada premergătoare conferinţei, organizatorii au dat publicităţii un proiect de acord de pace al cărui text a suferit mai multe modificări reclamate de cel puţin 10 din participanţii invitaţi; un text care, în esenţa sa, nu aduce elemente fundamental deosebite de spiritul acordurilor anterioare de armistiţiu şi pace puse în discuţie la conferinţele de la Sukeyrat (Maroc), Paris, Abu Dhabi, Palermo şi altele pe care cele două tabere libiene ale războiului nu le-au respectat. Proiectul de rezoluţie insistă asupra câtorva cerinţe fundamentale pentru a deschide calea către o pace durabilă în Libia:

      - încetarea confruntărilor militare şi consolidarea unui armistiţiu care să permită iniţierea unui proces de negocieri de pace în această ţară nord-africană;

      - încetarea oricărei imixtiuni externe în problemele interne ale libienilor şi abţinerea tuturor statelor de la măsuri părtinitoare de susţinere a uneia sau alteia dintre părţile din conflict. O asemenea măsură ar urma să fie garantată printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate;

     - implicarea comunităţii internaţionale, prin desfăşurarea în Libia a unor forţe de pace care ar putea fi asigurate fie de către ONU, fie de Organizaţia Unităţii Africane, fie de Liga Statelor Arabe.

     Într-un interviu acordat presei în ajunul deschiderii conferinţei de la Berlin, diplomatul libanez Ghassan Salameh, reprezentant personal al secretarului general ONU şi şef al misiunii ONU pentru sprijinirea procesului de pace în Libia, identifica trei factori de natură să susţină încheierea cu succes a reuniunii din capitala germană:

      - faptul că pregătirile pentru summitul de la 19 ianuarie au început în urmă cu cinci luni, timp suficient pentru coordonarea şi clarificarea unui consens asupra a ceea ce trebuie întreprins pentru încheierea lungului război civil libian;

     - conferinţa ar asigura, pentru prima oară, auspicii internaţionale pentru iniţierea şi desfăşurarea unui dialog constructiv şi direct între beligeranţi. În acest sens se are în vedere crearea unei „Comisii internaţionale” de urmărire a modului de implementare a acordurilor asupra cărora părţile vor conveni pe parcusul negocierilor, inclusiv prin desfiinţarea celor două autorităţi paralele care-şi revendică legitimitatea în Libia şi constituirea unui singur guvern de Unitate Naţională.

 

     De la summitul din Berlin se aştepta, în egală măsură, determinarea actorilor regionali şi extra-regionali să înceteze exploatarea conflictului libian drept eşichier fie pentru tranşarea rivalităţilor politice dintre ei, fie pentru a-şi asigura un control cât mai rentabil asupra importantelor rezerve de petrol de care dispune această ţară. Acestor actori li se va cere, în egală măsură, respectarea riguroasă a embargoului asupra livrărilor de arme către facţiunile care se confruntă în Libia, document decretat încă în anul 2011, dar care a rămas o simplă literă moartă. Din acest punct de vedere, desfăşurarea de trupe turceşti în Libia, sub pretextul „pacificării” acestei ţări şi prezenţa tot pe frontul libian a unor formaţiuni de mercenari ruşi, (dezminţită de Moscova), poate constitui unul din multele noduri gordiene care vor trebui eliminate de către cei prezenţi la conferinţă.

      În preziua summit-ului, un înalt funcţionar al Departamentului de Stat al SUA aprecia, sub condiţia anonimatului, că „în Libia este vorba de un conflict care are tot mai multe similitudini cu războiul care a răvăşit Siria şi care se extinde neîncetat”. În ultimă instanţă, obiectivul funamental al summit-ului trebuia să fie acela de a evita, în al 12-lea ceas, ca Libia să devină o altă Sirie.

 

... Şi după

 

 

     „Am căzut de acord - spunea doamna Angela Merkel, în loc de concluzie la încheierea lucrărilor, asupra unui acord global de soluţionare a crizei din Libia. Esenţial este că reprezentanţii Libiei, Fayez Sarraj şi Khalifa Haftar, au agreat măsurile propuse de secretarul general al ONU, Antonio Guterrez”.

     Dar observatorii şi analiştii nu au trecut cu vederea faptul că nici comunicatul final al summitului, nici luările de cuvânt la încheierea acestuia nu fac vreo referire mai dezvoltată la poziţiile şi revendicările explicite ale celor doi „reprezentanţi ai Libiei” care, de fapt, nu au participat fizic la lucrările conferinţei, ci au fost spectatori, amplasaţi fiecare separat, în afara locului conferinţei. Şi poate că, aşa cum au afirmat unii vorbitori, inclusiv secretarul de stat Mike Pompeo, simpla prezenţă la Berlin a celor doi a fost un lucru pozitiv prin sine insuşi. Dar a însemnat aceasta şi o formă de angajament concret şi oficial faţă de ceea ce mai marii lumii au decis în numele lor? Este o întrebare al cărei răspuns a fost evitat cu desăvârşire.

     Comunicatul final vorbeşte, holistic, despre faptul că „statele participante la summit s-au angajat să sprijine consolidarea unui armistiţiu durabil prin încetarea sprijinului militar sau de altă natură combativă pentru actorii interni ai conflictului libian”. Dar aceste exerciţii retorice, necodificate şi neoficializate juridic, prin semnătură, riscă să rămână o simplă...retorică.

     Misiunea de supraveghere a îndeplinirii acestor angajamente ar urma să fie încredinţată unei comisii militare (Comisia 5+5) constituită din zece membri, câte cinci pentru fiecare din cele două părţi. Despre mecanismele de funcţionare, despre controlul asupra activităţii comisiei sau despre măsuri de încredere reciprocă nu se menţionează nimic, nici în comunicatul final, nici în discursurile şi conferinţele de presă de după încheierea oficială a summit-ului.

     În pofida angajamentelor discursive de respectare a încetării focului, nu au fost stabilite măsuri de aplicare; această problemă, ca şi altele, cu caracter politic sau economic, ar urma să fie discutată la o posibilă nouă reuniune, care ar putea să se desfăşoare la Geneva, la o dată ce va fi convenită ulterior. Propunerea lui Fayez Sarraj ca, pentru urmărirea modului de respectare a încetării focului să fie constituită o forţă de menţinere a păcii din partea ONU, a Unităţii Africane sau a Ligii Arabe nu a fost discutată, deoarece „nu a fost înscrisă pe ordinea de zi a lucrărilor conferinţei” (Angela Merkel dixit).

     Pe de altă parte, la conferinţă a fost abordat şi segmentul economic al procesului de pace în Libia, fiind evocată, în principiu, posibilitatea de constituire a unui „mecanism de reconstrucţie” economică, pârghie care ar urma să devină realitate abia după constituirea unui nou şi unic guvern de uniune naţională, prin dizolvarea Consiliului Prezidenţial” de la Tripoli condus de Fayez Sarraj şi a „Parlamentului” de la Tobruk controlat de Khalifa Haftar.

 

O foaie de parcurs

    Sintetizând principalele prevederi pentru viitor, declaraţia finală conţine un decalog de teme referitoare la Libia şi care, în diferite forme, inclusiv prin implicarea şi sub auspiciile ONU, pot constitui o „foaie de parcurs” pentru realizarea scopului pentru care conferinţa internaţională a fost convocată. Le redăm, într-o relatare succintă:

1. distribuirea echitabilă a rezervelor şi a avuţiei naţionale, astfel încât acestea să devină cu adevărat proprietate a poporului libian, dincolo de regionalism sau apartenenţa etnică, confesională şi culturală;

2. consolidarea instituţională a statului printr-o amplă reformă, care să fie conectată şi să corespundă cu criteriile şi standardele internaţionale recunoscute;

3. mecanisme de urmărire a implementării. Cei doi lideri politici şi militari libieni au acceptat, în final, propunerea privitoare la constituirea „Comisiei 5+5” de urmărire, sub auspicii internaţionale, a modului de implementare a procesului de pacificare;

4. încetarea ingerinţelor străine. „Participanţii la conferinţă se angajează să se abţină de la orice amestec în conflictul armat sau în treburile interne ale Libiei. Participanţii cheamă toţi actorii internaţionali să procedeze în mod similar”;

5. embargoul internaţional asupra furnizării de armament. Statele participante se angajează să respecte fără echivoc implementarea embargoului asupra furnizării de arme în Libia adoptat de către ONU în anul 2011;

6. încetarea focului. „Semnatarii documentului final cheamă toate părţile implicate să-şi dubleze eforturile pentru o încetare sustenabilă a ostilităţilor, descaladarea şi permanentizarea încetării focului”;

7. desfiinţarea miliţiilor. Vor fi făcuţi paşi concreţi în direcţia destructurării miliţiilor şi grupărilor înarmate. Membrii acestora vor fi integraţi în instituţiile militare şi de securitate ale statului. Statul va avea monopolul exclusiv asupra utilizării forţei;

8. reactivarea procesului politic. Toate părţile beligerante sunt chemate să reia şi să continue procesul de soluţionare politică a conflictului intern, sub auspiciile Misiunii ONU de Sprijin în Libia;

9. drepturile omului. Participanţii cer tuturor părţilor să respecte întru totul dreptul şi legislaţia internaţională. În acest sens, autorităţile libiene vor renunţa la practica detenţiei arbitrare şi vor trece la desfiinţarea graduală a centrelor de detenţie pentru migranţi şi azilanţi;

10. economia şi petrolul. Participanţii subliniază importanţa integrităţii şi indivizibilităţii instituţiilor statului libian, îndeosebi Banca Centrală şi Compania Naţională a Petrolului. Participanţii resping orice formă de exploatare ilicită a surselor libiene de energie.

*

     În condiţiile în care, de nouă ani, războiul civil face ravagii şi constituie o permanentă ameninţare la adresa securităţii şi stabilităţii interne şi regionale, conferinţa de la Berlin a avut, în definitiv, obiectivul de a realiza un acord global, internaţional pentru o reală reluare, desfăşurare şi finalizare a unui proces politic de pacificare a Libiei. Dată fiind multitudinea actorilor implicaţi şi a dificultăţilor acumulate, atingerea unui asemenea scop într-o singură zi nu oferea o perspectivă realistă. Deşi salutare în ce priveşte deschiderea unui orizont mai amplu şi mai promiţător pentru pacea libienilor, a regiunii şi a comunităţii internaţionale, rezultatele reuniunii de la Berlin rămân, încă, înconjurate de incertitudini. Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că doi dintre actorii externi principali pe scena libiană - Turcia şi Federaţia Rusă - au declarat, repetitiv, că „o reală pace în Libia nu va fi niciodată posibilă prin recursul la arme”.

     Deocamdată, conferinţa de la Berlin s-a încheiat şi cu o neîmplinire expresivă în ce priveşte profunzimea clivajului care îi separă pe libieni: aceea de a nu fi reuşit să lanseze un dialog serios şi durabil între cei doi războinici ai Libiei - Fayez Sarraj şi Khalifa Haftar.

     Rămâne speranţa că acest eşec va fi unul de conjunctură şi cu perspectiva de a fi reparat cât mai repede cu putinţă.



[1] Statele participante la Conferinţa de la Berlin au fost următoarele: Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă, Franţa, Marea Britanie, China, Germania, Turcia, Italia, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Algeria şi Congo. Tunisia şi Maroc - ţări maghrebiene şi vecine frontului libian - au protestat pentru a nu fi fost invitate în timp util (Tunisia), sau deloc (Maroc) la dezbaterea unui subiect care le afectează din punct de vedere al siguranţei transfrontaliere şi al fluxului migratoriu şi terorist. Nemulţumiri pentru faptul de a nu fi fost invitate au exprimat şi Cipru şi Qatar (susţinător politic şi financiar al guvernului condus de Fayez Sarraj).