Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Nu vrem escaladare, dar bombardăm. Un nou vulcan ameninţă pacea Orientului şi a lumii
La o oră târzie din noaptea dintre 2 şi 3 ianuarie, în proximitatea aeroportului internaţoinal Baghdad, pe şoseaua care leagă aeroportul cu capitala Baghdad şi în executarea ordinului personal al preşedintelui Donald Trump, o dronă americană a atacat cu rachete convoiul de vehicule care îl transporta pe generalul iranian Qasem Soleimani, comandant, din 1999, al „Brigăzii Al-Qods”- unitate de elită pentru operaţiuni externe a „Gărzii Revoluţiei Islamice” (Pasdaran) din Iran.

     La o oră târzie din noaptea dintre 2 şi 3 ianuarie, în proximitatea aeroportului internațional Bagdad, pe șoseaua care leagă aeroportul cu capitala Baghdad și în executarea ordinului personal al președintelui Donald Trump, o dronă americană a atacat cu rachete convoiul de vehicule care îl transporta pe generalul iranian Qasem Soleimani, comandant, din 1999, al „Brigăzii Al-Qods”- unitate de elită pentru operațiuni externe a „Gărzii Revoluției Islamice” (Pasdaran) din Iran. De ce acesta?

     Subordonat nemijlocit ghidului suprem Ali Khamenei, părinte spiritual, strateg, planificator şi executant al politicii „exportului de revoluție” în regiune, coordonator direct al acțiunilor militare, informative și operaționale pe „fronturile” din Siria, Irak, Liban, Yemen, mentor şi punct de reper pentru toate formațiunile paramilitare constituite, finanțate, echipate şi dirijate de către regimul iranian în mai tot arealul Orientului Mijlociu lărgit, adversar îndârjit al Statelor Unite şi Israelului, Soleimani era considerat, după ayatollahul Khameney, cel mai puternic om din Iran şi planificatorul tuturor operațiunilor care, după revoluția khomeinistă, au fost executate de această ţară împotriva intereselor americane şi ale statelor regionale aliate la politica administrațiilor de la Washington.


Qasem Soleimani (mijloc)

 

     Atacul s-a soldat cu moartea instantanee a lui Soleimani, a lui Abu Mahdi Mohandes, numărul doi la conducerea alianței de miliții irakiene pro-iraniene „Mobilizarea Populară” (Al-Hashd Al-Sha’abiy) și comandant al milițiilor „Falangele Hezbollah din Irak”, componente ale „Mobilizării populare”, precum și a 12 membri ai echipei de gardă şi protecţie. O zi mai târziu, la 4 ianuarie, presa americană şi irakiană difuzau știrea, neconfirmată oficial, potrivit căreia un al doilea atac cu drone, soldat şi acesta cu victime omenești, a vizat, la nord de Bagdad, un amplasament al milițiilor „Asa’eb Ahl Al-Haqq”, o altă componentă a „Mobilizării Populare”, înscrisă şi ea pe lista americană a entităților teroriste

     Importanța locului şi rolului deținute de generalul Soleimani în edificiul militar şi informativ al Iranului au fost subliniate nu numai prin reacțiile venite din partea conducerii iraniene, care s-a angajat să răzbune moartea înaltului demnitar, ci şi, în egală măsură, prin faptul că, la doar câteva ore de la atacul american, ayatollahul Ali Khamenei a semnat decretul prin care era numit succesorul lui Soleimani la comanda „Brigăzii Al-Qods”, în persoana generalului-locotenent Esmeel Qaani, fost „mână dreaptă” a lui Soleimani, cunoscut pentru experiența sa militară, dar şi pentru ostilitatea agresivă pe care acesta o manifestă față de Statele Unite şi Israel.

 

 

Gral. Esmeel Qaani, succesorul lui Soleimani

     Reacții după atac

     Reacțiile și aprecierile care au succedat morţii lui Qasem Soleimani au fost pe cât de numeroase, pe atât de marcate de umbra îngrijorării şi se poate aprecia că acestea vor continua pe măsură ce consecințele atacului american vor începe să prindă contur. Redăm câteva dintre comentariile și pozițiile exprimate în orele de după eveniment:

-       Președintele Iranian Hassan Rohani a avertizat că „Iranul și națiunile libere din regiune își vor lua revanșa împotriva Americii criminale pentru acest oribil asasinat”;

-       ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif : „Brutalitatea și stupiditatea forțelor teroriste americane care l-au asasinat pe comandantul Soleimani vor face, fără îndoială, ca arborele rezistenței în regiune și în lume să înflorească mai mult…. Actul executat de Statele Unite constituie o escaladare extrem de primejdioasă. Statele Unite poartă întreaga răspundere pentru consecințele aventurismului lor”;

-       la Bagdad, liderul șiit irakian Moqtada Al-Sadr a ordonat activarea formațiunilor militare „Armata lui Mahdi", cărora le-a cerut să fie pregătite de acțiune în orice moment;

-       cu strigăte de „Moarte Americii!”, mii de locuitori au demonstrat în spațiul public al capitalei iraniene și în alte localități ale țării;

-       la Moscova, ministrul de externe Serghei Lavrov şi președintele Comisiei pentru Afaceri Externe a Dumei, Konstantin Kosachev, au lansat avertismente severe privind consecințele „nechibzuite” ale operațiunii americane, care amenință să se traducă printr-o serioasă creștere a încordării în regiune. Cei doi demnitari ruși au exprimat opinia că „nu trebuie să existe nici un dubiu în ce privește consecințele și măsurile de ripostă care vor urma”;

-       la Bruxelles, președintele Consiliului European, Charles Michel, a lansat, în numele comunității europene, un apel la încetarea ciclului de violențe și provocări în regiunea Golfului. „Există, acum, un mare risc de izbucnire a unui incendiu generalizat în toată regiunea Orientului Mijlociu și de activare a forțelor obscure ale terorismului care exploatează asemenea situații de tensiune religioasă și naționalistă”, a mai spus demnitarul european;

-       la Berlin, purtătoarea de cuvânt a cancelariei germane, Ulrike Demmer, a apreciat că acțiunea de la 3 ianuarie a determinat „o creștere primejdioasă a nivelului de deteriorare a păcii și stabilității”. Ea a adresat un apel la reținere și prudență şi la soluționarea pe canale diplomatice a tuturor diferendelor;

-       ministrul britanic de externe, Dominic Raab, a exprimat îngrijorarea țării sale și a chemat toate părțile implicate să acționeze pentru detensionarea situației create prin lichidarea fizică a generalului Soleimani;

-       anunțarea morții generalului iranian a determinat o creștere cu 4% a prețului la petrol pe piața hidrocarburilor;

-       liderul formațiunii libaneze Hezbollah, Hassan Nasrallah, s-a angajat să dea „riposta justificată criminalilor responsabili de asasinarea martirului Qasem Soleimani”;

-       la Bagdad, primul ministru Adel Abdul Mahdi a condamnat asasinarea responsabilului iranian, apreciind că raidul în care acesta a fost ucis constituie o „violare flagrantă” a condițiilor care reglementează prezența militară americană pe teritoriul irakian. Premierul a apreciat, de asemenea, că acest act riscă să declanșeze un război distrugător în această ţară;

-       experți și specialiști americani în problemele Orientului Mijlociu și ale Iranului au fost unanimi în a aprecia că lichidarea generalului Soleimani este cea mai importantă reușită a Americii în ultimele decenii, mai importantă chiar decât eliminarea liderilor jihadişti Osama Bin Laden și „califul” Abu Bakr Al-Baghdadi, fiind, totodată, generatoare de conflicte, cu atât mai mult cu cât victima era un personaj în spatele căruia se află o societate și o instituție militară cu o veche experiență a războiului și, mai ales, ostilă Americii și politicii sale.

Cum ar putea să răspundă Iranul?

În toate reacțiile și luările de poziție exprimate după lichidarea generalului Soleimani atât de oficialii de la Teheran, cât și de liderii sau reprezentanții unor formațiuni militare și politico-militare în solda regimului iranian, s-a vorbit insistent de răzbunare și măsuri punitive împotriva Statelor Unite, o insistență care a generat, în mediile analitice, politice și mediatice o întrebare firească în atari conjuncturi și anume: ce măsuri ar putea să fie puse în pratică de către Iran ca vendetă pentru operațiunea de la 3 ianuarie, căreia i-au căzut victime șeful Brigăzii de elită Al-Qods din cadrul Gardienilor Revoluției Islamice (Pasdaran), liderul Milițiilor irakiene de obediență iraniană,  Abu Mahdi Mohandes, comandant-adjunct al coaliției de miliții Al-Hashd Al-Sha”abiy  (Mobilizarea Populară) și 12 membri ai grupului de escortă și pază.

Se cuvine observat că un front virtual, cuprinzând obiectivele care ar putea să devină ținte, include o vastă regiune întinsă din Golful Persic până în Irak, Siria și Liban, trecând prin sudul Peninsulei Arabice, până la sub-continentul indian. În acest areal sunt incluse apele maritime ale Golfului, Strâmtoarea Ormuz și Marea Omanului, adică o suprafață în care sunt desfășurate importante efective armate ale Gardienilor Revoluției Islamice care constituie coloana vertebrală a armatei naționale și din care face parte și Brigada Al-Qods al cărei comandant a fost generalul Qasem Soleimani. În paralel și în același perimetru vast se află o consistentă prezență militară americană preponderent maritimă care, din perspectivă iraniană, oferă cel puțin 30 de obiective-ținte potențiale.

În segmentul terestru, Iranul beneficiază de o prezență deja existentă – forțe naționale sau miliții aflate sub controlul său – în Siria, Liban, Irak și Yemen care poate fi implicată cu rapiditate într-un conflict. În funcție de împrejurări, Teheranul poate să extindă aria de interes până în Afghanistan şi Pakistan. Dată fiind multitudinea și varietatea geografică și umană a punctelor de sprijin accesibile, este dificil să se spună unde își va stabili Iranul zonele de ripostă și care ar putea să fie obiectivele-ţintă ale ripostei. Nu mai puțin dificil este și răspunsul la întrebarea dacă acțiunile de retorsiune vor fi executate cu personal iranian, fără ca acțiunile împotriva prezenței și intereselor americane să fie revendicate, sau vor fi executate de formațiuni combatante non-iraniene diseminate pe o amplă suprafață a geografiei regionale și sub-regionale.

Specialiștii, strategii și analiștii care au abordat această problemă conflictuală sunt sceptici cât privește perspectiva unei confruntări militare directe, argumentând prin aceea că viziunea strategică și tactică a armatei iraniene este fundamentată conceptual pe evitarea unor angajamente nemijlocite cu inamicul, în favoarea executării unor serii succesive și rapide de acțiuni punctuale dispersate care să nu constituie un argument suficient pentru angajarea de către inamic a unor operațiuni contraofensive de amploare, dar care să aibă un efect de uzură și demoralizare. Iranienii ar putea, bunăoară, să procedeze la distrugerea în aer a unor drone, fără a produce pierderi umane, sau să lanseze mine „anonime” în apele Golfului, ori să atace obiective logistice, petroliere, economice ale unor state regionale aliate ale Americii, fără a le revendica și fără a recunoaște paternitatea acestora. Iranienii conștientizează faptul că angajarea într-o confruntare directă și de amploare cu potențialul american de război ar însemna asumarea riscului serios de a pierde întregul război.

Dar nu este nevoie de analize sofisticate pentru a se înțelege că, fie și în varianta unui asemenea război de uzură, Statele Unite vor riposta cu o intensitate graduală, circumscrisă de data aceasta unei strategii în care se înscrie și decizia lui Donald Trump de a autoriza asasinarea unui responsabil de top în ierarhia politico-militară iraniană, o strategie elaborată nu pentru a duce la infinit un război de uzură, ci de a accelera o soluție care să elimine Iranul din ecuația balanței de forță și influență în regiunea Golfului și a Orientului Mijlociu.

Pe de altă parte, nu trebuie să se ignore faptul că, încă de la instaurarea regimului teocratic, în urmă cu peste 40 de ani, cu excepția războiului cu vecinul irakian, toate celelalte conflicte în care Iranul s-a implicat militar au fost războaie asimetrice, pentru  care regimul khomeinist a investit cu predilecție energii umane, logistice, tehnologice, lăsând pe un loc secund implementarea unei strategii de pregătire umană, militară, financiară și economică pentru un eventual război „clasic” de amploare şi direct cu Statele Unite ale Americii. Eforturi uriașe au fost făcute în două domenii fundamentale, respectiv crearea unei vaste rețele de aliați „proxy” și dezvoltarea unui program nuclear cu finalități militare.

În acest context se poate afirma că o posibilă pârghie la care Teheranul poate recurge pe termen imediat va viza amplificarea și intensificarea instabilității și tensiunilor pe „fronturile de proximitate” din Irak, Yemen, Liban, Siria, în paralel cu dezvoltarea raidurilor în apele maritime regionale şi cu executarea de operațiuni violente împotriva unuia sau mai multe state arabe riverane Golfului.

Dintr-o perspectivă pe termen lung, Iranul nu are nici interesul, nici potențialul necesar pentru a se angaja într-o conflagrație la scară largă cu Statele Unite. Beneficiind de relațiile non-conflictuale pe care le are, în diferite grade, cu principalii poli de putere ai geopoliticii globale, precum Federația Rusă, China, Turcia, Uniunea Europeană sau state ori grupuri de state membre ale acesteia, Iranul va acționa - politic, economic, propagandistic - pentru decredibilizarea politicii internaționale a Statelor Unite, inclusiv din perspectiva disputelor care preced alegerile prezidențiale din acest an.

 

Ambarcațiune iraniană de patrulare în apele Golfului

 

Avertismente, amenințări şi bune oficii

 În prezența ghidului spiritual suprem și a mai multor mii de cetățeni iranieni șiiți și irakieni, la Teheran au avut loc, la 5 ianuarie, funeraliile generalului Soleimani și ale celorlalte victime ale atacului american de la 3 ianuarie.

Iranul a ridicat steagul rosu al vendetei, purtând, în broderie cu fir de aur, numele lui Hussein, cel de-al treilea imam al confesiunii duo-decimane șiite, nepot al Profetului și fiu al califului Ali Bin Abi Taleb, ucis în anul 680 de către ostile califului Muawya în celebra bătălie de la Karbala si venerat ca „martir al martirilor”. Exhibarea steagului roșu semnifică răzbunarea și, prin tradiție, acesta nu este coborât decât după ce actul răzbunării a fost săvârșit.

Președintele iranian Hassan Rohani a anunțat decizia țării sale de rupe orice angajament față de prevederile „Acordului 5+1” referitor la programele nucleare iraniene.

Parlamentul de la Bagdad, cu o componență majoritară șiită, a împuternicit guvernul irakian să ceară plecarea tuturor efectivelor militare americane (peste 5.000 de oameni) desfășurate pe teritoriul acestei țări. În reacție, liderul de la Casa Albă a declarat, explicit, că armata SUA nu va părăsi Irakul decât după ce Irakul va plăti Americii contravaloarea tuturor investițiilor financiare, militare şi logistice pe care Statele Unite le-au implementat de la înlăturarea regimului Saddam Hussein până în momentul plecării din Irak.

Este prematur să se elaboreze scenarii și prognoze privitoare la evoluțiile imprevizibile ale acestui nou focar de conflict apărut în zona atât de sensibilă a Orientului Mijlociu. Se poate, însă, afirma că înainte de intrarea acestuia pe o cale ireversibilă spre acțiuni belicoase letale şi distructive, noul „dosar” conflictual din Golful  Arabo-Persic va parcurge o etapă de război verbal, prin intense schimburi de avertismente, acuze şi amenințări reciproce, însoțite de oferte externe, regionale sau extra-regionale de bune oficii politico-diplomatice de medieri destinate să stopeze lunecarea către erupție a acestui nou vulcan care amenință regiunea şi lumea la începutul celui de-al treilea deceniu al secolului.

Cu ce rezultate,  vom ști în săptămânile, dacă nu chiar în zilele următoare.