Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
„Marea resetare”: între umanism, postumanism și omul cyborg
În ultimul deceniu, lumea fost confruntată cu o înlănțuire de crize mai mult sau mai puțin dramatice, dar care au avut în comun apariția imprevizibilă, șocantă și însoțită de incapacitatea sau lipsa interesului de predicție și de anticipare a măsurilor preventive.
La trecerea în al doilea an de la declanșarea pandemiei COVID-19, elaborarea de predicții și prognoze despre lumea de după tăvălugul pandemic se dovedește a fi, mai degrabă, o cursă a supozițiilor și a incertitudinilor. Lupta împotriva acestui flagel continuă să se afle în strânsă dependență de factori imprevizibili și fluctuanți.

La trecerea în al doilea an de la declanșarea pandemiei COVID-19, cu toate consecințele trăite la nivel global, elaborarea de predicții și prognoze despre lumea de după tăvălugul pandemic se dovedește a fi, mai degrabă, o cursă a supozițiilor și a incertitudinilor. Lupta împotriva acestui flagel continuă să se afle în strânsă dependență de factori imprevizibili și fluctuanți. Cât va mai dura și câte valuri se vor mai succede, cât de profunde și durabile vor fi urmările măsurilor de izolare, cu ce unități de măsură vor fi evaluate pierderile de vieți omenești, dimensiunile șomajului, falimentele economice, dezechilibrele educaționale, până unde va înainta rolul sistemelor politice de guvernanță în morfologia intimă a societății, a economiei, a sacrosanctelor drepturi și libertăți cetățenești și umane sunt doar câteva interogații fundamentale despre chipul viitorului imediat fie la nivel global, fie în dimensiunea națională a statelor, societăților și capacităților lor de reziliență - coordonate ale căror amplitudine și dinamică rămân, în marea lor parte, necunoscute.

Ceea ce se poate afirma fără teama de a greși este realitatea - deja constatată - că orice lacune, eșecuri, stângăcii și defecte în funcționarea sistemului global de securitate împotriva mareei pandemice și crizelor adiacente se vor resimți nemijlocit și ascensional în întreaga sferă a economiei, politicii și dinamicii sociale și vor face mai dificilă și costisitoare readucerea pe linia de plutire a instituțiilor, structurilor, sistemelor și entităților care nu au avut capacitatea de a se integra în gestionarea globală a provocărilor pandemice cu care sunt și vor mai fi confruntate.

O renaștere și o resetare instituțională presupune și va impune o regândire și reașezare a priorităților în spațiul relaționării politice internaționale.

Sursa: dailymotion.com

Iar un asemenea proces, deloc ușor, dar de o însemnătate existențială, trebuie să includă, în mod solidar, voința și efortul comun pentru corectarea dezechilibrelor care există în ceea ce privește gândirea, configurarea, adoptarea și implementarea deciziilor politice în toate segmentele amenințărilor majore care trebuie să fie plasate în partea superioară a inventarului de priorități - de la amenințarea conflictuală până la bio-securitatea comunității umane globale și la degradarea climatică.

Cu excepția celor două războaie mondiale, fenomenul pandemiei de coronavirus poate fi privit drept cea mai gravă criză care, în ultimul secol, a lovit simultan, nediscriminatoriu și multilateral sfera socială, sanitară, economică, comunicațională, educativă și spațiul guvernanței politice pe întregul areal comunitar uman al planetei. În atare conjuncturi, sunt cât se poate de firești îngrijorarea și nesiguranța, dar și presiunea insidioasă cu care proliferează întrebările privitoare la ordinea mondială în care „lumea de după” va fi silită să existe și să-și protejeze existența, valorile și identitățile.

Anticipând viitorul global

În ultimul deceniu, lumea fost confruntată cu o înlănțuire de crize mai mult sau mai puțin dramatice, dar care au avut în comun apariția imprevizibilă, (și, ipso facto) șocantă și însoțită de incapacitatea sau lipsa interesului de predicție și de anticipare a măsurilor preventive.

Referindu-ne la dimensiunile ultimului secol și exceptând apocalipsa celor două războaie mondiale, putem spune că pandemia de coronavirus este cea mai gravă criză derulată ca un serial al tristeții pe care sunt silite să îl trăiască generațiile acestei perioade istorice pe care, cu multă acribie, vocile virale ale zilelor noastre o numesc „era postmodernismului”.

Să amintim, ca exercițiu pentru memorie, câteva dintre asemenea perioade de șoc mai apropiate de zilele noastre:

- Criza care, în anii 2010, a afectat arealul european, cu un puternic impact asupra sistemelor de securitate și cu un înalt grad de austeritate și alienare socială și instituțională.

- Revoltele populare care, un an mai târziu și sub numele metaforic de „Primăvara Arabă”, au cuprins regiunea și lumea arabă a Orientului Mijlociu și nordului african, generând, totodată, o reconfigurare a sistemului regional prin ascensiunea puternică a intereselor naționale și naționaliste, dar și prin deschiderea largă a intervenționismului extern în contextul revirimentului abrupt al radicalismului jihadist-islamist.

- Explozia, în 2015, a migraționismului și a fluxului de refugiați, însoțit, în cea mai mare parte a spațiului european, de ascensiunea curentelor politico-ideologice populiste și naționalist-șovine și contestatare ale ordinii internaționale liberale, în favoarea separatismului naționalist cu puternice nuanțe șovine.

- Instaurarea, în 2016, a mandatului administrației Donald Trump, care a însemnat patru ani de izolaționism american sub semnul unor sloganuri naționaliste și populiste precum „America first” sau „Make America great again” și al unei strategii politice externe turbulente și non-cooperante în raport cu comunitatea globală și cu organizațiile și tratatele internaționale.

Starea tensionată a lumii, asociată cu scepticismul care nu de puține ori îi determină pe decidenții politici să ignore efortul predictiv, nu înseamnă că demersul de prognoză și predicție trebuie să fie abandonat. Dimpotrivă, acesta trebuie să fie respectat și considerat drept prioritate a acțiunii globale, solidare și multidisciplinare. A scruta viitorul nu înseamnă pre-figurarea evenimentelor și a evoluțiilor factuale, concrete, ci, mai degrabă, a atrage atenția decidenților asupra unor potențiale evoluții și tendințe care, la un moment dat, pot degenera în provocări și amenințări.

Dar chiar și acuratețea prognozelor și avertismentelor va fi afectată și își va diminua valoarea atâta vreme cât beneficiarii predicțiilor, adică planificatorii și decidenții politici, vor rămâne prizonieri ai influențelor unor factori subiectivi sau mercantili precum convingerile ideologice, competițiile pentru putere și influență sau tentația de a orienta deciziile în direcția vicioasă a cumulării rapace de beneficii individuale sau de clan, în detrimentul valorilor fundamentale ale egalității de șanse, libertății, justiției și construcției benefice întregii societăți, fără discriminare.

În perspectiva unei lumi post-pandemice, a cărei fizionomie este, încă, învăluită în aburii imaginației, ai așteptărilor și ambițiilor, strădania pentru creionarea cât mai credibil cu putință a orizontului viitor va trebui să regândească și să reproblematizeze necesitatea atragerii potențialului predictiv și introspectiv al actorilor non-statali din diferite regiuni culturale și cunoscători în profunzime ai realităților care, de obicei, sunt obnubilate și ascunse sub conveniențele discursive ale politicilor oficiale. O asemenea participare circumscrisă unei perspective cooperante, inclusive și globale, va aduce o contribuție valoroasă la îmbogățirea paradigmelor și la aplatizarea faliilor, clivajelor și conflictelor care divizează lumea contemporană, netezind mai decis drumul către „lumea normală” de mâine.

Marea resetare: o lume nouă, aceiași oameni?

În 1992, politologul american Francis Fukuyama producea un reviriment cultural și intelectual prin cartea sa „Sfârșitul istoriei și ultimul om” (The End of History and the Last Man) - devenită, rapid, un best-seller.  

Ideea axială pe care autorul o dezvoltă este aceea că încheierea Războiului Rece și prăbușirea Zidului Berlinului au marcat victoria și supremația absolută și ireversibilă a democrației liberale și a capitalismului asupra tuturor celorlalte ideologii politice și sisteme economice și de guvernanță. În pofida ecourilor elogioase pe care le-a generat, cartea lui Fukuyama nu a fost ocolită de critici între care s-au regăsit, prin tonul tranșant, comentariile filosofului algeriano-francez Jacques Derrida (întemeietor al teoriei deconstructivismului), pentru care „Sfârșitul istoriei” nu este decât o vitrină abundent decorată a capitalismului biruitor (și, mai ales, a modelului american al capitalismului) în care va trăi „omul nou” pe care, sceptic și sarcastic, Derrida îl asemuie cu paradigma omului nou propovăduit de avatarurile comuniste ale ideologiei marxiste.

Dacă teoria lui Fukuyama a succedat unei răspântii de anvergură istorică - încetarea divizării lumii în două tabere atavic ostile - cea din estul european și „lumea liberă” a emisferei occidentale, criza pandemiei globale COVID-19 a prilejuit, chiar de la începuturile sale, diseminarea înfrigurată și triumfalistă ante-factum a teoriei unui nou „sfârșit de istorie” și a unei „reporniri” fundamentale a lumii noi. Și este vorba de virala teorie botezată „Marea Resetare” (The Great Reset, în retorica anglo-saxonă) și („La grande réinitialisation“, în retorica francofonă). Sintagma „marii resetări” a lumii și ideile pe care le încorporează s-au aflat, îndeosebi în ultimii ani, în fruntea listei priorităților tematice ale sesiunilor anuale ale Forumului Economic Mondial, al cărui port-stindard este inginerul și economistul german Klaus Schwab, fondator (în 1971) și Președinte al Forului Economic Mondial - cunoscut, în mod curent, sub denumirea de Forumul Economic Davos, după numele orașului elvețian omonim în care s-a desfășurat prima reuniune anuală a acestei entități care se autodefinește, juridic, ca organizație/fundație non-profit, acționând pentru perfecționarea perpetuă a ordinii mondiale, cu accent pe segmentele și pârghiile economice ale acesteia.

Klaus Schwab

Ediția din anul 2021 a Forumului Economic Davos, desfășurată în luna ianuarie, în format de video-seminar (din cauza pandemiei) s-a particularizat atât prin comunicarea de la distanță, cât și, mai ales, prin aceea că participanților le-a fost prezentat, pentru prima oară, un îndrumar-agendă de acțiune pentru resetarea globală, așa cum a fost aceasta dezvoltată în cea mai recentă carte a lui Klaus Schwab, publicată sub titlul „Covid-19, the Great Reset”, care se adaugă altor trei lucrări pe aceeași temă, respectiv „Stakeholder Capitalism - A Global Economy”, „Shaping the Future of the Fourth Industrial Revolution” și „Stakeholder Capitalism - A Global Economy that Works for Progress, People and Planet”. Toate aceste volume stau, în mod vizibil, sub semnul devizei rostite de autorul însuși, care afirma că „ieșirea din pandemia COVID-19 va fi primul pas către un control fără precedent asupra omenirii”.

În definitiv, ce se urmărește prin marea resetare a lumii, așa cum o imaginează teoreticienii și susținătorii ei?

În puține cuvinte, împrumutate din retorica lui Klaus Schwab, acest proces este conceput ca un summum de practici și măsuri reformiste globale menite să creeze o lume economică, socială, politică și ambientală mai bună, adică o lume mai puțin fragmentată, mai puțin distructivă, mai inclusivă și mai echitabilă.

Nimic mai frumos, spun criticii, dacă Infernul nu ar fi pavat, și el, cu bune intenții. Mai mult și chiar înaintea înțelepților, cei care au ridicat sprâncenele a mirare au fost liderii participanți la forumul Davos și viitori manageri ai procesului de resetare a lumii, precum și prestigioase cotidiane. Să-i ascultăm:

- Wall Street Journal: „A susține că marii oameni de afaceri ar putea ca, pe lângă profit, să construiască o lume mai bună, înseamnă a accepta și o discuție a contra-argumentelor care ar duce, cu siguranță, la concluzia că liderii de afaceri ar putea, de fapt, să înrăutățească lumea - adică exact ceea ce dorește și domnul Schwab”

- Manuel Macron, președintele Franței: „Trebuie să ne concentrăm pe inegalitățile generate de capitalism, aceasta oferind și soluția pentru ieșirea din pandemie”

- Cancelarul Angela Merkel: „Chiar avem nevoie, da sau nu?, de resetarea lui Schwab?”

- Pentru Vladimir Putin, „teoria lui Klaus Schwab este simplistă și ipocrită, similară cu o anomalie întunecată”.

Această distopie prin care componentele unui organism viu ar fi reașezate haotic, a condus, deocamdată, la diseminarea acuzelor aduse viziunii lui Klaus Schwab, căruia criticii îi impută intenția de a supralicita „biruința capitalismului” despre care vorbea Fukuyama și de a urzi o „conspirație a elitelor bogăției” prin care să fie construită, în final, o nouă guvernanță globală.

Din punctul de vedere al celor care, fără a fi susceptibili de „conspiraționism”, se află în dezacord cu idea reașezării lumii pe alte temelii, insuficient clarificate și prea puțin convingătoare, înseamnă, mai întâi, a răspunde la întrebarea crucială „cine sunt cei ce vor executa resetarea și cine sau ce urmează a fi clasificați în categoria resetaților? Întrebarea este cu atât mai justificată, cu cât ea se circumscrie în țesătura semantică a însăși afirmației lui Schwab, menționată mai sus: „Ieșirea din pandemia COVID-19 va fi primul pas către controlul fără precedent asupra omenirii”. Dar, oare, acest prim pas, sau jumătate din el, nu a fost deja făcut dinainte de zilele pandemiei?

Privind mai de aproape agenda și abordările teoreticianului german al „resetării” universale, vom constata că ne aflăm în fața unei spețe care nu este nici nouă și nici născută de pe o zi pe alta. Este vorba de o variantă adaptată a unei obsesii mai vechi. Ideea unei guvernanțe globale a existat și a fost editată, de-a lungul vremii, sub titulaturi diferite. Super-bogatul și celebrul John Rockefeller a susținut cu acribie ideea unui „guvern mondial”, Zbigniew Brzezinski, aplecat asupra „tablei de șah a lumii” prorocea „dispariția statului național suveran”, George Bush lansa, prin anii ’90, ideea „noii ordini mondiale”, iar al 46-lea președinte american, Joe Biden, plănuiește o „recalibrare” a relațiilor internaționale.

Dar, în această euforie a resetărilor, repornirilor, recalibrărilor și prefacerilor ciclice locul omului unde este?

„… Măsura tuturor lucrurilor”

Fie că ne plasăm în mitosfera Genezei, fie în discursul evoluționismului darwinist materialist, drumul prin existență al omului s-a desfășurat pe două coordonate fundamentale care au fost, în același timp, două procese de evoluție lungi și ascendente - unul de hominizare în registrul devenirii biologice și un altul, al umanizării, în plan cultural. Aveau să treacă multe ere până când anticul gânditor Protagoras proclama apoteotica sentință potrivit căreia „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Parcurând ipostazele propriei deveniri, ne-am socotit cu mândrie nemărginită, drept centrum mundi, homo faber, homo erectus și homo cogitans, înainte de a descoperi că și acest antropocentrism s-a dovedit a fi o iluzie orgolioasă a unui biped trăind într-un univers care din geocentric s-a transformat într-un sistem heliocentric el însuși străbătând spațiul împreună cu un colț de galaxie, rătăcită și ea pe căile haosului, singură printre alte mii și mii de universuri pe care nici astăzi nu le cunoaștem decât într-o măsură minusculă. „Vanitas vanitatum et omnia vanitas” a decis Eclesiastul cu mult înainte de fronda numită, succesiv, Renaștere, Iluminism și Umanism – ere ale lui Homo nudus, ale Omului invictus, ale răzmeriței împotriva atotputernicei tiranii seculare și teocratice, vreme a rațiunii și a liberului-arbitru descătușat.

Multele etape ale cronicii noastre antropologice au fost sintetizate într-un sufix obsesiv adăugat la cuvântul care exprimă esența: sufixul „-ism”. Ofensiva diseminare a acestuia nu a ocolit nici universul omului, făcând ca, în goana pentru propășire și autodepășire perpetuă, tot ceea ce am perceput ca fiind uman, omenesc, cu toate valorile, aspirațiile și pozitivismul mesajului universal al „omului ca măsură a tuturor lucrurilor” să fie botezat prin vocabula „umanism”.

Umanism, transumanism, postumanism, omul cyborg

În istoria ideilor și a civilizației - a celei occidentale, cu deosebire - umanismul a avut două formule fundamentale de exprimare, asimilate cu două umanisme funcționând paralel și simultan. A fost și este, în primul rând, acel umanism care face din ființa umană un stăpân al lumii și al universului, substituind-se, la nevoie, lui Dumnezeu însuși în ipostaza de măsură a tuturor lucrurilor, izvor al tuturor valorilor și scopul suprem al evoluției. Și este vorba, în al doilea rând, de acel umanism descris de Montaigne („În fiecare om văd un compatriot”) și îmbogățit de Montesquieu, cel care declara că „dacă ar fi să aleg între patrie și umanitate, aș opta pentru cea din urmă”. În 1789, Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului codifica dimensiunea universală a umanismului, statuând calitatea umană a fiecărui membru component al speciei noastre, proclamând respectul egal al alterității și punând principiile fraternității și iubirii la temelia identității umane.

Astăzi, când moda „-ismelor” a invadat discursul ideatic, în consonanță cu evoluția însăși a societății umane care, din modernism ne-a proiectat în postmodernism, teoriile puse în circulație - multe ținând de spațiul utopiei, altele reușind să fie întemeietoare de curente și școli - este pusă în discuție chiar și esența valorilor antropologice care, chipurile, și-au epuizat atractivitatea și utilitatea, ceea ce presupune resetarea conceptuală a omului și a umanismului său. Trăim, prin urmare, vremea transumanismului, postumanismului și chiar a hiperumanismului care, încă, nu este cristalizat decât în stadiul imagologic vizionar.

Transumanismul, așa cum structura vocabulei sugerează, denumește etapa unui proces de tranziție de la condiția antropologică istorică la un postumanism care, inspirat de imaginarul science-fiction și hrănit de impetuosul progres al științelor și tehnologiilor futurologice, tinde la „resetarea” omului și proiectarea acestuia către mașinism, către omul-cyborg, omul-mașină, către inteligența artificială, către Omul-Dumnezeu, omul-numeric, masa uniformizată (pandemia a făcut posibilă diseminarea amplă a ideii de „turmă”, preluată de teoriile „reformiste”, drept arhetip al viitoarei morfologii a societății „recalibrate”), omul dezumanizat, în cele din urmă.

Dacă transumanismul gândește condiția umană ca pe o eră a intruziunii absolutiste a științelor și tehnologiei de vârf în spațiul intim al antroposferei, postumanismul se proclamă a fi un critic ireductibil al umanismului construit pe credința antropocentrică, propunând eliminarea ierarhiilor și a frontierelor care separă între omul cugetător și ambientul său tehnologic, până la situarea omului în subordine necenzurată a mașinismului.

Aplicate la teoriile marii resetări și ale celei de-a patra revoluții industriale fundamentate ideologic de Klaus Schwab, acestea țintesc la o globalizare anamorfă, în care individul devine un număr, o entitate docilă degrevată de „poverile cotidiene” precum sentimentele, libera-cugetare, sentimentul proprietății, ideea de apartenență identitară, drepturile cetățenești și umane. O stare de lucruri pe care chiar Klaus Schwab o descrie cu propriile cuvinte: „You’ll own nothing. And you’ll be happy about it”.

În loc de concluzie, o întrebare pentru viitorii congresiști de la Davos: Câți dintre cetățenii planetei se vor grăbi să renunțe la propria identitate, la propriul patrimoniu și la mica fericire de „acasă”, în schimbul marii fericiri promisă de Klaus Schwab?