Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Orientul Mijlociu: neîncheiata primăvară arabă
În această primăvară s-au împlinit 10 ani de când cea mai amplă mișcare protestatară și revendicativă din istoria modernă a Orientului Mijlociu alunga de la putere gerontocratul regim al lui Ben Ali. Din perspectiva evenimentelor în spațiul public, „primăvara arabă” a început în Tunisia, la 10 decembrie 2010 și s-a încheiat după 12 luni, la 20 octombrie 2011, în Libia.

În această primăvară, împovărată de atâtea ravagii produse de criza sanitară globală, s-au împlinit 10 ani de când, pornită din Maghrebul tunisian, cea mai amplă mișcare protestatară și revendicativă din istoria modernă a Orientului Mijlociu alunga de la putere gerontocratul regim al lui Zine El-Abidin Ben Ali, inaugurând valul unor profunde prefaceri și restructurări identitare, sub semnul unei surprinzătoare treziri a conștiințelor mobilizate pentru eradicarea dictaturii, pentru demnitate, drepturi cetățenești și umane, pentru dezvoltare, prosperitate și șanse egale de participare la edificarea unui viitor mai promițător.

 Din perspectiva evenimentelor în spațiul public, „primăvara arabă”  a început în Tunisia, la 10 decembrie 2010 și s-a încheiat după 12 luni, la 20 octombrie 2011, în Libia, odată cu dispariția politică și biologică a colonelului-hegemon Moammer El-Gaddhafi. Dar despre acest anotimp al „mâniei arabe” și despre dezvoltările consecutive s-a scris o cuprinzătoare literatură, al cărei volum continuă să fie îmbogățit, analizele și abordările acestui proces, la un deceniu de la producerea lui, având în comun nu atât investigația istorică, ci, căutarea unui răspuns la întrebări concluzive: S-a încheiat „primăvara arabă”? Și, dacă  da, cu ce rezultat?  A eșuat acest non-timp metaforic ? Ce peisaj oferă lumea arabă de astăzi pentru sine, în oglinda contemporaneității și a orizontului viitor?

Sursa: lavoixdunord.fr

Primăvara arabă – un demers eșuat?

Un răspuns tranșant, în negru și alb la această întrebare este riscant, chiar dacă prestigioși analiști non-arabi au optat, deja, pentru un răspuns afirmativ: societățile arabe din Orientul Mijlociu și din nordul continentului african nu sunt nici mai libere, nici mai prospere decât au fost în urmă cu zece ani; sistemele de guvernanță și practicile politice dictatoriale nu au fost eliminate, fiind vorba, mai degrabă, de o rotire și o cosmetizare de suprafață a vechilor paradigme totalitare; războaiele și conflictele sociale interne din Siria, Irak, Libia, Yemen au adus statele respective la ruină sau la disoluția instituțională, iar această stare de lucruri a favorizat erupția devastatoare a fenomenului terorist de sorginte confesională islamică și exemplele nu se limitează doar la atât. La aceste argumente se cuvine adăugată observația că una dintre revendicările proeminente ale revoltelor din 2011 - și este vorba de democratizarea politică și socială a lumii arabe - a rămas  la stadiul de aspirație neîmplinită. Dar această lacună nu se datorează, fundamental, eșecului „primăverii arabe”, absența democrației nu datează de la răscoalele populare, ea fiind, de multă vreme, un concept confuz și controversat în mentalul colectiv și în practica elitelor de guvernanță. Cauzele unei asemenea stări se află în strânsă conexiune cu sfera identității culturale și religios-confesionale a comunității arabe și sunt influențate de evoluții care au dat naștere expresiei de „revoluție confiscată”. Se regăsesc aici eșecul islamismului ca vector politico-social urmat de înlocuirea acestuia fie prin ascensiunea sau continuitatea, în forme avansate, a sistemelor totalitare, cu toate tarele istorice prin care acestea s-au caracterizat: opresiunea, lunecarea către statul polițienesc, corupția, inechitățile sociale, menținerea disparităților și inegalitatea dintre sexe, etnii, comunități confesionale și, în ultimă analiză, războaiele civile interne, cu întregul cortegiu de consecințe deja știute.

Un sondaj de opinie desfășurat în 2019 în mai multe state arabe de  rețeaua americană de cercetare a Orientului Mijlociu „Arab Barometer” punea în lumină faptul că, la nivel declarativ-discursiv, cca. 80% din respondenți declarau că „democrația este  cea mai bună formă de guvernare”, în schimb doar 28% își declarau disponibilitatea de a acționa și de a trăi într-o democrație și împreună cu ea. (cf. „Atlantic Council”,  www.https://atlanticcouncil.org). În același context, în 2013, 51% dintre cei chestionați se declarau încrezători în liderii și instituțiile religioase, în condițiile în care o serie din curentele descendente din ideologia Mișcării Fraților Musulmani propovăduiesc ideea potrivit căreia „democrația este fructul bastard și nesănătos al Occidentului”.

Pe de altă parte, în mai puțin de un deceniu, în situația celor șase state care au cunoscut in situ furtuna revoluțiilor sau a unor tulburări sociale semnificative (Tunisia, Egipt, Bahrein, Siria, Libia, Yemen) la care, prin ricoșeu, se adaugă Libanul, nu se poate vorbi decât în mică măsură de o reală ameliorare a sistemelor economice, atunci când, ca în cazul Tunisiei și al Libanului, se constată chiar o deteriorare dramatică a stării de lucruri în aceste segmente ale statului și societății.

Dintr-o perspectivă mai largă, deceniul primăverii și anii care i-au succedat până în ziua de astăzi au fost marcate de o manifestare ascensională a tensiunilor geopolitice generate de efectele competiției acerbe pentru expansiune și influență între marii actori regionali și internaționali, ale căror ingerințe multiforme s-au dovedit a fi elementul inhibant al mișcărilor populare, într-o vizibilă simultaneitate cu incapacitatea acestora de a contribui, politic și diplomatic, la nașterea în statele primăverii a unor forme de guvernanță noi, reformatoare și atașate intereselor naționale și de deschidere către comunitatea globală. Același deceniu a fost intervalul de timp martor la intensificarea ireductibilă a războiului atipic între monarhiile arabe și aliații lor, pe de o parte, și regimul teocratic islamic al Iranului - angajat el însuși în propria revoluție sectară și în diseminarea acesteia în arealul islamic regional.

Sursa: cnn.com

Noi echilibre, noi alianțe

Privită prin binoclul israelian, „virtutea” de căpetenie a prefacerilor din lumea arabă se regăsește în semnarea, tutelată de fostul președinte american Donald Trump, a seriei de acorduri botezate cu numele patriarhului Abraham prin care un număr de state arabe - Emiratele Arabe Unite, Bahrainul, Marocul și Sudanul - au acceptat să se distanțeze de istorica ostilitate împotriva Israelului și să-și normalizeze relațiile cu acesta, inclusiv prin stabilirea de relații politico-diplomatice, oficiali de la Tel Aviv vorbind, fără a face nominalizări, de perspectiva ca și alte state arabe să se alăture serialului Abraham. Semnate în vara anului trecut, agrementele de normalizare au stârnit reacții contradictorii în comunitatea oriental-arabă, nefiind puține opiniile potrivit cărora, prin pasul făcut, cele patru state sus-menționate s-au angajat de fapt într-o coaliție anti-iraniană și favorabilă doar statului evreu, în detrimentul solidarității și acțiunii comune arabe, chiar dacă această unitate și cooperare intra-arabă suferă de mai multă vreme de fisuri și de disensiuni.

Un alt element care s-a impus pe eșichierul Orientului Mijlociu în contextul anotimpului „primăvăratic” a fost ascensiunea abruptă a dinamismului politico-diplomatic și militar al Turciei. Sub pretextul consolidării unei „profunzimi strategice regionale”, țara de la Cornul de Aur a devenit un actor incomod și ofensiv-revendicativ în estul Mediteranei dar și o putere direct implicată pe frontul războiului civil sirian și în evoluțiile conflictelor politico-militare din fosta Jamahiria Libiană.

Revoluțiile arabe continuă

Analizele și evaluările din ultimii ani pe marginea jocului de domino al „primăverii arabe” au fost dominate, aproape obsesiv - în lumea arabă și în exteriorul acesteia - de o rezilientă „logică a bilanțului”, a ceea ce au adus și nu au adus lumii arabe mișcările populare de acum un deceniu, dar un răspuns atotcuprinzător și rezistent la acidul abordărilor critice. Și aceasta din motivul foarte simplu că această „revoluție arabă” nu este compatibilă nici cu afirmația încheierii ei, nici cu eticheta victoriei sau eșecului. Privind la Orientul Mijlociu, cu Mashrequl, Mahgrebul, Levantul și Mesopotamia sa, observatorul de astăzi va constata că „primăvara arabă” este, încă, un proces în desfășurare continuă, iar în susținerea acestei afirmații nu lipsesc argumentele.

Iată câteva din acestea:

  1. Reziliența și conștientizarea, la nivelul macro-social, a noii realități pe care a generat-o primul val al revoltelor populare - aceea că zidul fricii a fost dezintegrat împreună cu de-sacralizarea vechilor mituri ale infailibilității și omnipotentelor sisteme de guvernanță incapabile de a implementa reforme viabile.
  2. Din Tunisia și până în Liban, societatea civilă prea multă vreme marginalizată sau chiar exclusă din spațiul public și din sfera dezbaterii și deciziilor privitoare la propriul viitor. Continuarea protestelor din Tunisia, Algeria, Siria, Sudan, Liban o dovedește cu prisosință.
  3. Corpul social și, cu deosebire, generația tânără a acestuia a depășit fragmentarea ideologică, confesională și economică, pentru a se manifesta ca un tot monolitic, organizat și conștient de natura drepturilor și revendicărilor sale, peste faliile identitare create și întreținute prin manipulare și înfricoșare programatică de noile sisteme și instrumente ale puterii statale.
  4. Maniera haotică, precipitată și grăbită de acțiune a fost temperată și înlocuită cu conștientizarea conceptului de perspectivă și etapizare rațională a procesului revendicativ.
  5. Mișcarea populară Al-Hirāk, cum a fost numită în Tunisia, în Algeria, în Liban și, mai nou, în Siria, a reușit să se distanțeze de conceptul rezistenței maxime, fiind vizată reziliența maximizată.

„Primăvara arabă” parcurge, se poate spune, o etapă a unei lente maturizări, ritmul scăzut de desfășurare a acestui proces fiind impus, în condițiile lumii arabo-islamice a Orientului Mijlociu, de anevoiosul efort al ieșirii din încorsetările confesionale, tradiționaliste, paseiste și individualiste, pentru a trece în era gândirii politice și conectate la proiectele perspectivei. „Trezirea arabă” este în curs de desfășurare. Rămâne de văzut măsura în care societățile și elitele arabe vor fi, prin ele însele, capabile să aducă aproape roadele deplinei maturizări.