Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Laura Vansina: „Capacitatea Kremlinului de a gestiona vulnerabilitățile politicii sale externe va hotărî dacă «Phoenixul rusesc» va continua să zboare”.
Multitudinea și diversitatea noilor conflicte militare care au acaparat scena internațională în ultimii ani au avut un impact semnificativ asupra modului în care a fost construită politica externă a Rusiei. Într-un context geopolitic instabil, pe o arenă internațională unde există tensiuni din ce în ce mai puternice și mai evidente, alegerea lui Vladimir Putin ca președinte al Federației Ruse a reprezentat un moment de răscruce, care a redefinit conceptele de securitate și apărare.

Laura VANSINA

03/04/2021 Regiune: Rusia Tema: Geopolitică

Laura Vansina, doctorand în cadrul Vrije Universiteit Bruxelles (Universitatea Liberă din Bruxelles) și al Universității din Warwick, și-a exprimat opiniile privind „Procesul de formare a identității și politicii externe a Rusiei”, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea pentru revista Pulsul Geostrategic.

Pulsul Geostrategic: Un adevărat homo sovieticus, Vladimir Putin întruchipează ambițiile recurente ale unui imperiu care modelează profunzimea istoriei țariste și sovietice. Un promotor al suveranității limitate, liderul de la Kremlin a transformat Federația Rusă încă odată într-un actor important pe scena internațională. A reușit Rusia să „renască din propria cenușă” după ce a anexat Crimeea și după ce s-a implicat în conflictul din Siria?

Laura Vansina: Înainte să detaliez ambițiile geopolitice ale Rusiei trebuie să spun câteva cuvinte despre persoana lui Putin. Contrar percepției publice, Putin nu este un maestru al șahului, care planifică mult înaintea adversarilor săi reanimarea Rusiei Țariste sau Sovietice. Din contră, el este mai degrabă un oportunist avid de putere. Atuul lui este capacitatea de a identifica situații de care poate profita pentru a-și menține puterea și pentru a face ca Rusia să redevină o mare putere. Încercarea de a obține acest avantaj imediat explică motivul pentru care, uneori, acțiunile rusești par ieșite din comun, chiar contradictorii. În această privință îi dau dreptate lui Mark Galeotti, care îl descrie ca pe un judocan.

Să ne întoarcem la întrebare: „A reușit Rusia să renască din propria cenușă?” Da și nu. Nu putem să nu recunoaștem că, în ultimii 20 ani, Putin a jucat foarte bine o mână destul de slabă. A reușit să transforme Federația Rusă într-un partener necesar, într-o serie de provocări globale, care variază de la Orientul Mijlociu, până la resursele energetice. Cu toate acestea, politica externă fermă a izolat Rusia. Sancțiunile occidentale afectează integrarea economică. Programele de inovații militare și anexarea Crimeii au pus presiune și mai mare pe resursele rusești. Regimul său din ce în ce mai autoritar și recesiunea economică nu atrag investiții străine și accelerează exodul de creiere.

Deci, se pune întrebarea – își va continua pasărea Phoenix zborul sau se va reîntoarce în cenușă? Astăzi, Rusia este percepută, în general, ca o țară aflată în declin. Criza COVID-19 a pus și mai mare presiune pe o recesiune economică de aproape zece ani. La un moment dat, situația internă a Rusiei va îngreuna procesul acesteia de afirmare internațională. Cu toate acestea, Rusia rămâne o țară cu un imens potențial. O politică externă mai pragmatică și mai cooperantă, strâns legată de modernizarea economică, ar putea-o consolida atât pe plan internațional, cât și intern. Resursele economice ale Rusiei vor continua să aibă valoare pentru economia internațională. Dacă regimul s-ar orienta către liberalizarea economiei și către privatizare, piața concurențială ar prospera. Spre exemplu, Rusia deține resurse umane uriașe în domeniile inginerie și matematică, foarte valoroase într-o lume dependentă de tehnologie. Un alt potențial neexploatat este diaspora rusească: parte din exodul de creiere, persoane care la acest moment au cariere înfloritoare în Occident. Modernizarea economică ar putea aduce aceste creiere înapoi în Rusia sau ajuta mai departe la integrarea economiei rusești în rețeaua internațională.

Normal că totul depinde de voința guvernului de a face schimbare. Pe de-o parte, Putin este un oportunist și un pragmatic, nu un ideolog. Dacă „acesta este prețul care trebuie plătit” pentru putere și stabilitate internă, s-ar putea să nu stea prea mult pe gânduri. Pe de altă parte, mai există, bineînțeles și cercul de acoliți care îl mențin la putere și care și-au construit averile mulțumită actualului conglomerat politic și economic. Pierderea sprijinului acestora nu ar fi o mișcare înțeleaptă dacă Putin dorește să rămână la putere.

În ce măsură se reconstruiește Rusia lui Putin pe miturile fostului Imperiu Sovietic? Cu alte cuvinte, cum a fost concepută politica externă a Rusiei, în relație cu identitatea acesteia și cu amintirea imperialistă?

Referirea lui Putin cu privire la destrămarea Uniunii Sovietice, ca fiind „cea mai mare catastrofă a secolului al XX-lea” este, într-adevăr, foarte des menționată. Același lucru este valabil și privind remarca sa „cel care nu își dorește revenirea la viață a Uniunii Sovietice nu are suflet”. Cu toate acestea, oamenii de cele mai multe ori ignoră contextul acestor citate. În cazul primului, de exemplu, Putin se referă la instabilitatea economică și internă care a urmat destrămării Uniunii Sovietice și la faptul că, dintr-o dată, etnicii ruși s-au trezit în afara granițelor Federației Ruse. Medvedev spunea, în 2009, în articolul său „Haide Rusia”, că „nostalgia nu ar trebui să fie motorul politicii externe [a Rusiei]”.

Deci nu ar trebui că credem că educație lui Putin și trecutul său la KGB l-au determinat cumva să își dorească să se întoarcă în timp, pe vremea Rusiei Sovietice stricto sensu. Întotdeauna e bine să fii atent când faci comparații. Putin nu dorește întoarcerea comunismului și nici o reunificare a fostelor republici sovietice. Cu toate acestea, nu înseamnă că amintirea (imperialismului) nu joacă niciun rol în politica externă a Rusiei. Putin își dorește ca Rusia să redevină o mare putere, cum era pe timpul anilor săi de formare în URSS. Concepția sa privind marile puteri își are originile în Rusia Țaristă din secolul al XIX-lea, la momentul în care o mare putere avea sferă de influență și un loc bine stabilit la masa negocierilor. Acest aspect este evident în politica sa externă.

Dincolo de influenta pe care memoria o are asupra politicii externe a Rusiei, aceasta este și un instrument utilizat pentru a oferi legitimitate acțiunilor de politică internă și externă. Înspirându-se din episoade glorioase din trecut, Putin le alege din istorie pe cele care îi convin. De la botezul Prințului Vladimir, în secolul al X-lea, până la victoria Rusiei Țariste asupra lui Napoleon și până la Marele Război pentru Apărarea Patriei, Kremlinul a construit un concept bazat pe istorie destul de selectiv, care înfățișează statutul de mare putere al Federației Ruse ca având continuitate istorică. Acest concept este utilizat pentru promovarea unității, patriotismului și puterii. Înfățișează Rusia precum o țară care este asediată în permanență, dar care este puternică atunci când este unită. Decât să spună că timpurile Rusiei Țariste și Sovietice au reprezentat cea mai importantă sursă de inspirație, mai bine au utilizat un anumit tip de trecut, în locul unei perioade.

„Dacă îl avem pe Putin, Rusia rezistă. Dacă Putin dispare și Rusia dispare”. Descrierea pe care politicianul rus Vyacheslav Volodin, un prieten apropiat al lui Putin a făcut-o în Parlamentul Rus în 2014 demonstrează tipul regimului de la Kremlin din ziua de azi. În ceea ce privește viziunea lui Putin și ambițiile sale, cât de mult s-a schimbat politica externă a Rusiei în ultimii 22 de ani?

Dacă vrem să înțelegem politica externă a Rusiei, trebuie să înțelegem țelul politicii externe rusești. Acesta nu s-a schimbat din 1992: recunoașterea statutului de mare putere pe plan internațional. Cu toate acestea, ceea ce s-a schimbat au fost mijloacele. În anii ’90 atenția era îndreptată către reformele interne pentru a ajunge la stabilitate economică și ulterior la statutul de mare putere. Gândiți-vă la reformele liberale ale economiei, la acțiunile vizând o structură democratică și la războaiele cecene pentru a asigura unitatea politică și teritorială. Totuși, de când a venit Putin la putere, mijloacele s-au schimbat. Nu lipsa stabilității interne este ceea ce se interpune între Rusia și statutul său de mare putere, ci Occidentul. Trebuie să vedem comportamentul agresiv de politică externă Rusiei, caracterizat de provocări politice și militare, raportat la această schimbare de paradigmă.

Din momentul în care Putin a venit la putere scopurile au rămas aceleași. Cu toate acestea, mijloacele s-au schimbat. Încă din 2000, Putin a avut un discurs naționalist, punând accent pe interesele Rusiei, însă a fost și foarte pragmatic. Deși nu a dorit neapărat să se alinieze tiparelor democratice occidentale, a manifestat interes în stabilirea unei relații de colaborare cu Occidentul. Discursul de la Munich din 2007 a reprezentat un moment decisiv – deși au existat semnale timpurii în anii dinainte, pe fondul criticilor Occidentului cu privire la Războiul Cecen și al extinderii estice a NATO. Relațiile restabilite de administrația Obama în 2009 nu au reușit să ducă la o relație mai productivă a Rusiei cu Occidentul. Acest aspect a fost demonstrat clar la momentul anexării Crimeii, cinci ani mai târziu. În prezent, acuzațiile la adresa Occidentului cum că s-ar amesteca în politica internă a Rusiei, prin cazul Navalnîi, demonstrează că relațiile nu sunt încă...ei bine, cum ar trebui să fie.

Ca o paranteză: ar trebui să avem grijă când spunem Rusia lui Putin. Există zvonuri că s-a săturat să fie președinte și dorește să se retragă. Cu toate acestea, scenariul pe care dorește să îl evite este o eventuală anchetare după ce își termină mandatul. Când Elțîn și-a încheiat mandatul, de exemplu, primul lucru pe care Putin l-a făcut a fost să semneze un decret prin care îi acorda imunitate pe viață. Duma a dat recent o lege care acordă imunitate tuturor președinților și le acordă funcția de senator pe viață. Se pare că Putin a început să își pregătească terenul pentru viața de după președinție. Bineînțeles, întrebarea de milioane este cine îi va lua locul...(Cu toate că divaghez, nu cred că va fi Navalnîi, cel puțin nu în curând. Sprijinul intern este exagerat de media occidentală. De când Navalnîi a luat calea politicii, cei care adună în spatele său nu sunt neapărat susținători ai acestuia. Mai degrabă sunt împotriva lui Putin, din motive care variază, de la drepturile comunității persoanelor de aceeași orientare sexuală – LGBTQ – până la lupta împotriva corupției.)

În 2005 Vladimir Putin a descris dizolvarea Uniunii Sovietice ca fiind cea mai mare catastrofă a secolului trecut. Educat în doctrina lui Brejnev, obiectivul principal al lui Vladimir Putin a fost păstrarea influenței Federației Ruse în vecinătatea sa, ca zonă tampon între China și UE. Sprijinul acordat regimurilor autoritare de pe flancul estic și destabilizarea țărilor de pe flancul vestic al Rusiei au fost principalele strategii adoptate de liderul de la Kremlin. Din acest punct de vedere, a devenit politica externă a Rusiei principalul instrument de menținere a păcii, unității și securității pe plan intern?

Consider că dezbaterea privind menținerea păcii și securității interne a Rusiei cu ajutorul politicii sale externe este foarte interesantă. Intervine Rusia în spațiul post-sovietic fără să aibă o motivație legată de expansiune sau securitate? După cum văd eu acest aspect, Rusia a depins întotdeauna de mărimea sa pentru a se apăra de puterile străine. Gândiți-vă la războaiele cu Napoleon și la al II-lea Război Mondial, când trupele rusești/sovietice au avut posibilitatea de a se retrage și au așteptat ca groaznica iarnă rusească să decimeze invadatorii. Extinderea NATO și inovațiile permanente în domeniile militar și cibernetic au pus presiune pe avantajele oferite de amploarea spațiului geografic. Astfel, Rusia lui Putin a căutat o alternativă, pe care a identificat-o în protecția pe care o oferă sferele geografică și psihologică. Războiul hibrid purtat de Rusia, care în mare parte se concentrează pe operații din zona gri aflată la granița neclară dintre război și pace (campanii de dezinformare, atacuri cibernetice, conflicte înghețate, exerciții militare inopinate...) reprezintă un mijloc de protecție a arealului geografic. Promovarea conceptului de Russkiy Mir (Lumea rusă), alături de valorile conservatoare și ortodoxe, vine în sprijinul sferei psihologice.

Cât despre pace și unitate, este adevărat că acțiunile agresive ale Rusiei în străinătate au fost utilizate și în trecut cu scopul de a distrage atenția de la problemele interne. După anexarea Crimeii, Putin a crescut în sondaje cu 80%, cel mai mult de la războiul de cinci zile din Georgia. Însă lucrurile par să se schimbe. Stabilitatea internă a Rusiei a fost menținută în mare parte datorită unei „înțelegeri tacite” între populație și guvern. Atâta vreme cât acesta din urmă asigura stabilitate economică și socială, prima tolera caracterul său autoritar. Cu toate acestea economia aflată în continuă recesiune, numărul de reforme economice și sociale nereușite și legile care continuă să limiteze libertatea de exprimare, au pus presiune pe aparatul intern. Nemulțumirile publice referitoare la schimbările constituționale care îi permit lui Putin să își prelungească mandatul până în 2036 au fost amplificate de criza COVID-19. Procesul lui Navalnîi a fost o luare în derâdere de sistemul de justiție rusesc. Ceea ce ne face să ne întrebăm dacă o politică externă fermă mai este suficientă pentru a menține pacea internă.

Având în vedere perspectivele revitalizării Parteneriatului Transatlantic, acum că Biden a revenit la Casa Albă, acțiunile lui Putin par încă previzibile. De exemplu, în februarie a.c., Vladimir Putin a avut o întâlnire cu Alexandr Lukașenko și a purtat o conversație telefonică cu Recep Tayyip Erdoğan, prilej cu care și-a reconfirmat intențiile privind politica externă: Belarus va rămâne principalul partener strategic al Federației Ruse, în timp ce Turcia este un important partener regional. În situația de față, cauzată de pandemia de COVID-19, Rusia lui Putin a transformat vaccinul Sputnik în instrumentul principal al diplomației ruse. Deci, ar putea Rusia să își consolideze și să își extindă influența în Europa și Asia?

 Multe state conduc, în prezent, o „diplomație a vaccinurilor”. Rusia utilizează vaccinul Sputnic V – care nu a fost autorizat de Agenția Europeană a Medicamentelor – ca un mijloc pentru a „dezbina și stăpâni”. La finalul lunii martie a.c., Rusia a distribuit peste 50 de milioane de doze în Europa. UE a fost mai înceată în privința vaccinului anti COVID-19, în ciuda intențiilor sale de a avea un plan comun de achiziționare a acestuia pentru a face o demonstrație de putere după răspunsul colectiv ezitant de anul trecut. Aceste acțiuni au generat frustrări, mai ales în statele afectate mai mult de pandemie. În încercarea lor de a „da bine” pe plan intern, prin accelerarea procesului de vaccinare, unele din aceste țări au apelat la Rusia (sau chiar la China) pentru a discuta importarea vaccinului produs de aceasta. Ungaria de exemplu, va primi cel puțin două milioane de doze de vaccin, până la vară. Țări precum Austria, Slovacia și Cehia au discutat cu Rusia pentru achiziționarea vaccinului rusesc. Ca o referință generală și în legătură cu ce precizam mai devreme referitor la exploatarea oportunităților, Rusia a avut un mare succes, profitând de pandemia de coronavirus pentru a-și îmbunătăți relațiile cu UE. Aduceți-vă aminte, de exemplu, de operațiunea „Din Rusia cu dragoste”, atunci când Federația Rusă a trimis echipamente medicale și medici militari în Italia la începutul pandemiei. În afară de Europa, Rusia a mai trimis vaccinuri în America Latină și în Asia, în peste 20 țări. Interesant este faptul că această diplomație activă a vaccinurilor a generat un deficit de vaccinuri pentru cetățenii ruși...

Diplomația vaccinurilor va ajuta cu siguranță Rusia în a-și extinde influența în Europa și Asia. Cu toate acestea, ea reprezintă doar un instrument al puterii de influență, aflat la îndemâna Rusiei, cu o importanță diminuată de altele, precum exportul de armament (peste 60% din armamentele rusești exportate ajung în sudul și sud-estul Asiei). În acest sens, pandemia și oportunitățile pe care le oferă regimurilor autoritare precum cele din Rusia și China le deschid acestora noi căi pentru a-și extinde influența și a accelera evoluțiile actuale.

Umilirea pe care Înaltul Reprezentant al UE, Josep Borrell, a suferit-o pe durata vizitei sale la Moscova a scos în evidență politica ireconciliabilă a liderului de la Kremlin. Care sunt limitările/vulnerabilitățile Rusiei, când vine vorba despre politica sa externă?

Cea mai mare vulnerabilitate a politicii externe a Rusiei este economia acestei țări. În acest sens, am putea face o oarecare paralelă cu Războiul Rece, când costurile cursei înarmării au accelerat destrămarea Uniunii Sovietice. Acest aspect are legătură cu ceea ce precizam mai devreme: economia Kremlinului, stabilitatea internă și politica externă se află într-o foarte strânsă legătură. Dacă se dorește menținerea stabilității interne, este nevoie ca economia Rusiei să funcționeze. Ca economia să funcționeze, este nevoie de cel puțin un lucru din următoarele două: integrare în economia internațională și modernizare. Occidentul reprezintă o piață pentru gazul și petrolul rusești, precum și pentru tehnologie și investiții pentru modernizare. Sancțiunile țin Rusia izolată. Anii de profit de pe urma tranzacțiilor cu petrol și gaze au redus nevoia de modernizare economică. Scăderea prețului petrolului și acțiunile climatice au continuat să diminueze câștigurile Rusiei în acest domeniu. China vine cu o alternativă. Însă Rusiei nu îi place să se afle în plan secund. Iar o competiție cu China în Asia s-ar putea să ia o turnură diferită de cum își dorește Kremlinul. Pentru a redresa situația economică, Kremlinul trebuie să își schimbe poziția privind politicile internă și externă. Și chiar dacă o va face, se pune întrebarea dacă această acțiune nu va fi prea târzie pentru Putin. Capacitatea Kremlinului de a gestiona vulnerabilitățile politicii sale externe va hotărî dacă „Phoenixul rusesc” va continua să zboare. Și cu această remarcă, apreciez că am abordat toate problematicile acestui interviu.