Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Legătura transatlantică – relevanță actuală și de perspectivă. Partea I - Provocări și oportunități
Legătura transatlantică este un concept complex și dinamic, care vizează toate aspectele relațiilor dintre America de Nord și Europa: relații militare și de securitate, relații politice, economice, sociale etc. Practic, nu există vreo componentă a relațiilor internaționale care să nu se regăsească în ceea ce se numește legătura transatlantică, fapt pentru care acest concept poate fi înțeles numai printr-o abordare cuprinzătoare a sa, mai ales din punct de vedere al apărării și securității zonei euroatlantice (deseori numită și regiunea transatlantică) și al contribuției comunității transatlantice la pacea și securitatea internațională.

Legătura transatlantică este un concept complex și dinamic, care vizează toate aspectele relațiilor dintre America de Nord și Europa: relații militare și de securitate, relații politice, economice, sociale etc. Practic, nu există vreo componentă a relațiilor internaționale care să nu se regăsească în ceea ce se numește legătura transatlantică, fapt pentru care acest concept poate fi înțeles numai printr-o abordare cuprinzătoare a sa, mai ales din punct de vedere al apărării și securității zonei euroatlantice (deseori numită și regiunea transatlantică) și al contribuției comunității transatlantice la pacea și securitatea internațională.

Pornind de la experiența sa de ofițer de informații pentru apărare, de la expertiza acumulată în perioada celor cinci ani de activitate la Bruxelles unde a fost reprezentantul României în cadrul structurilor militare și de securitate ale UE și NATO și a disciplinelor predate în ultimii ani în calitate de profesor asociat la câteva universități din București, autorul propune cititorilor Pulsului Geostrategic o abordare cuprinzătoare a relevanței actuale și de perspectivă a legăturii transatlantice. Abordarea va analiza legătura transatlantică din perspectivă militară și de securitate, având în vedere interesele Americii de Nord, NATO, UE și ale statelor membre și partenere NATO și UE în noul context geostrategic căruia comunitatea euroatlantică trebuie să îi facă față. Astfel, autorul propune cititorilor o serie de patru articole care să abordeze următoarele aspecte: 1) provocări și oportunități la adresa legăturii transatlantice; 2) relevanța legăturii transatlantice pentru apărarea Europei, mai ales din perspectiva Alianței Atlanticului de Nord; 3) importanța legăturii transatlantice pentru asigurarea securității europene, mai ales din perspectiva UE; 4) contribuția relațiilor bilaterale ale SUA cu unele state NATO din estul Europei, mai ales Polonia și România, la întărirea relevanței legăturii transatlantice.

Există numeroase interpretări ale domeniilor și ariei geografice la care se referă legătura transatlantică, de la o abordare restrictivă care privește contribuția militară a SUA la NATO și forțele armate americane dislocate în Europa, până la o abordare exhaustivă, care ia în considerare toate domeniile de cooperare pe care America de Nord le desfășoară cu NATO, UE și cu celelalte state ale comunității euroatlantice. Din perspectiva lucrării de față, legătura transatlantică se referă strict la comunitatea euroatlantică, care este formată din statele membre NATO și/sau UE și statele europene partenere ale celor două organizații (Elveția și Balcanii de Vest), reprezentată în Figura nr. 1. În ceea ce proivește domeniile, autorul va analiza legătura transatlantică din perspectiva apărării și securității comunității euroatlantice, subliniind importanța evoluțiilor politice, militare și de securitate de pe cele două maluri ale Oceanului Atlantic.

 

Figura nr. 1, Spațiul comunității euroatlantice[1]

În opina autorului, în ciuda multor provocări căreia trebuie să îi facă față, inclusiv retorica conjuncturală a unor politicieni din întreg spațiul transatlantic, legătura transatlantică este mai relevantă decât oricând, iar viitorul acesteia nu trebuie să fie pus în pericol nici din interiorul, nici din exteriorul comunității euroatlantice. În acest sens, ultimele documente adoptate atât la nivelul NATO, cât și la nivelul UE demonstrează relevanță continuă a legăturii transatlantice și buna înțelegere a rolului acesteia de către conducerea politică a statelor și instituțiilor din zona transatlantică:

- Declarația de la Bruxelles privind securitatea și solidaritatea transatlantică[2], în al cărei preambul se menționează: ,,NATO garantează securitatea teritoriului și popoarelor noastre și valorile pe care le împărtășim – inclusiv democrația, libertățile individuale, drepturile omului și statul de drept.  Alianța noastră întruchipează legătura transatlantică de durată și de nezdruncinat între Europa și America de Nord pentru a face față împreună amenințărilor și provocărilor din orice direcție. Acest lucru include angajamentul ferm pentru apărarea colectivă menționat în Articolul 5 al Tratatului de la Washington. NATO va continua să lupte pentru pace, securitate și stabilitate în întreaga zonă euroatlantică, în conformitate cu scopurile și principiile Cartei ONU.’’ ;

-  Declarația comună NATO-UE[3] semnată de Președintele Consiliului European, Președintele Comisiei Europene și Secretarul General al NATO cu ocazia Summmit-ului NATO din iulie 2016, care este exprimă fără echivoc relevanța legăturii transatlantice pentru securitatea euroatlantică: ,,Toți aliații și toate statele membre, ca și UE și NATO, fac deja contribuții importante la securitatea euroatlantică.  ... În lumina provocărilor comune cu care ne confruntăm, trebuie să ne intensificăm eforturile: avem nevoie de noi modalități de a lucra împreună și de un nou nivel de ambiție pentru că securitatea noastră este interconectată, pentru că împreună putem mobiliza o gamă largă de instrumente pentru a răspunde provocărilor cu care ne confruntăm, și pentru că trebuie să utilizăm resursele cât mai eficient posibil. Un NATO mai puternic și o Uniune Europeană mai puternică se consolidează reciproc. Împreună acestea pot asigura mai bine securitatea în Europa și mai departe.” Prevederile acestei declarații au fost întărite la doi ani distanță de către NATO și UE, care au adoptat Declarația comună privind cooperarea UE-NATO[4] : ,,Eforturile noastre se consolidează reciproc, au îmbunătățit securitatea cetățenilor noștri și au întărit legătura noastră transatlantică. Cooperarea noastră de lungă durată s-a dezvoltat în mod substanțial și este acum fără precedent în ceea ce privește calitatea, scopul și vigoarea sa. Împărtășim aceleași valori și determinarea de a gestiona împreună provocările comune cu care ne confruntăm.

 

Semnarea Declarației comune privind cooperarea UE-NATO, 10 iulie 2018, Bruxelles[5]

În consecință, se poate vorbi de consensul NATO, UE și al statelor membre privind imperativul întăririi legăturii transatlantice pentru a se asigura faptul că pacea și stabilitatea în spațiul transatlantic sunt păstrate în continuare iar comunitatea euroatlantică continuă să fie un contributor important la asigurarea păcii și securității internaționale. Există încă suficientă coordonare și complementaritate între NATO și UE susținută de toți actorii implicați, fiind unanim recunoscut faptul că ambele organizații își păstrează autonomia decizională în problemele de apărare și securitate. Aceste aspecte vor fi probate în demersul de față, fiind evident faptul că Europa are nevoie de America de Nord la fel de mult cât America de Nord are nevoie de Europa. Iar acest lucru nu este posibil fără dezvoltarea legăturii transatlantice în domeniile securitate, apărare, politic și economic atât la nivelul NATO și UE. În plus, relațiile bilaterale ale SUA și Canadei cu UE și statele europene sunt cruciale pentru relevanța legăturii transatlantice, mai ales în domeniul securității și apărării.

Legătura transatlantică nu este un dat al comunității transatlantice; prezervarea și întărirea ei presupun eforturi ale tuturor părților implicate pentru a face față provocărilor permanente la care este supusă. Situația internațională de securitate din ultimele două decade, precum și evoluțiile politice de pe cele două maluri ale Oceanului Atlantic generează atât provocări, cât și oportunități pentru legătura transatlantică. Aceste provocări și oportunități sunt multiple și diverse ca manifestare și deseori sunt într-o relație de condiționare reciprocă. Provocările la adresa legăturii transatlantice vin atât din interiorul, cât și din exteriorul comunității transatlantice, fiind obligația tuturor factorilor responsabili să le identifice și gestioneze în mod corespunzător pentru asigurarea păcii și stabilității în regiunea transatlantică și, măcar, în vecinătățile sale imediate, la sudul și estul Europei. Tocmai acesta este subiectul care va fi prezentat în prima parte din seria celor patru articole dedicate legăturii transatlantice sub aspectul relevanței acesteia pentru pacea și securitatea regiunii euroatlantice.

Legătura transatlantică se află mereu într-un echilibru fragil și trebuie gestionată inclusiv prin cooperarea NATO-UE, așa cum prevăd declarațiile menționate în partea de început a acestui articol. Cooperarea NATO-UE este absolut necesară, mai ales dacă avem în vedere faptul că 22 state europene sunt atât membre NATO, cât și UE. Recentele măsuri generate de adoptarea Strategiei Globale pentru Politică Externă și Securitate a Uniunii Europene (Global Strategy for the European Union's Foreign and Security Policy, iunie 2016) au pus aceste state în situația de a aloca resurse financiare și pentru eforturile UE în domeniul apărării. Deși implementarea Strategiei Globale va duce la întărirea pilonului european al NATO și la o împărțire mai echilibrată a eforturilor de apărare între America de Nord și Europa, nu poate fi ignorat riscul la care legătura transatlantică este supusă și faptul că se poate ajunge la duplicarea capacităților NATO. În plus, există riscul producerii anumitor fricțiuni între aliați ca urmare a faptului ca statele NATO care nu sunt membre UE ar putea să se simtă discriminate din cauza neparticipării lor la procesul decizional al UE privind apărarea europeană. Mai mult, dacă Marea Britanie va părăsi Uniunea Europeană, aproximativ 80% din cheltuielile militare ale NATO vor fi asigurate de state care nu sunt membre UE. Acești factori reprezintă un risc real atâta timp cât Uniunea Europeană nu poate să asigure apărarea Europei fără SUA. Astfel, este absolut necesară o cooperare cât mai strânsă între NATO și UE pentru asigurarea coordonării și complementarității acțiunilor lor, ceea ce va contribui semnificativ la securitatea Europei și la întărirea legăturii transatlantice.

 

De la stânga la dreapta: președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, președintele Donald Trump și președintele Consiliului European Donald Tusk/Buxelles, 25 mai 2017[6]


Legătura transatlantică este deseori privită strict din perspectivă militară și de securitate și este rareori analizată în contextul mai larg al relațiilor dintre SUA și Europa, care de multe ori se confruntă cu dificultăți majore, cum ar fi schimbările climatice, programul nuclear iranian, războiul din Irak, schimburile comerciale și multe alte aspecte de politică externă și comerț. Categoric, în cei 70 de ani de existență, legătura trasnatlantică a fost supusă multor presiuni însă pare că niciodată nu a fost atât de puternic afectată de presiunea diviziunilor politice și economice dintre partenerii transatlantici, mai ales dintre SUA și UE. Oricare ar fi fost situația, însă,  partenerii transatlantici au găsit soluții reciproc acceptabile și nu au pus niciodată sub semnul întrebării valorile pe care le împărtășesc sau credibilitatea și viabilitatea NATO și UE.

Începând cu anul 2018, situația este puternic schimbată prin faptul că președintele Donald Trump a adoptat o atitudine provocatoare la adresa politicii externe convenționale dusă de SUA în multe domenii: retragerea SUA din Acordul privind programul nuclear iranian (semnat de Iran la 14 iulie 2015 cu Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Rusia, China și Germania) și din Acordul de la Paris  privind schimbările climatice, politica SUA în Orientul Mijlociu, inclusiv mutarea Ambasadei SUA în Ierusalim, impunerea de taxe importurilor de oțel și aluminiu din statele UE, solicitarea întoarcerii Federație Ruse în G-7 etc. Ca urmare a faptului că eforturile unor lideri europeni de construire a unei relații deschise și obiective cu președintele american au eșuat, statele europene importante, mai ales Franța și Germania, au început să își dea seama că trebuie să adopte o strategie diferită în relațiile cu SUA, inclusiv pentru a preveni deteriorarea gravă a legăturii transatlantice.

Dacă la un moment dat legătura transatlantică era în pericol real să-și piardă din consistență, începând cu evenimentele din 2014 (anexarea Crimeei de către Federația Rusă și declanșarea conflictului separatist din estul Ucrainei) importanța acesteia redevine semnificativă prin sporirea prezenței militare americane pe flancul estic al NATO și creșterea contribuției statelor mari europene la asigurarea securității europene. Astfel, deteriorarea situației de securitate generată de acțiunile imorale și ilegale ale Federației Ruse a dus la revigorarea legăturii transatlantice, mai ales prin creșterea efectivelor americane în Europa, ca parte a contribuției SUA la măsurile de asigurare și descurajare a unui eventual act de agresiune militară împotriva statelor europene membre NATO. Ca parte a contribuției sale la prezența înaintată din Polonia, statele baltice, România și Bulgaria, Washingtonul a dislocat trupe și echipamente militare suplimentare, a prepoziționat importante resurse necesare asigurării logistice, și-a intensificat misiunile de poliție și de supraveghere aeriană, și-a intensificat programele de instruire a trupelor împreună cu cele ale statelor de pe flancul estic etc. Statele Unite sunt cel mai important contributor la implementarea Planului de acțiune pentru creșterea capacității operationale a NATO (NATO Readiness Action Plan) adoptat la Summit-ul din Țara Galilor, din septembrie 2014. Mai mult, după 2014, relevanța legăturii transatlantice este întărită și de implicarea Canadei în implementarea planului menționat, dislocând trupe în Letonia, contribuind la misiunile de poliție aeriană și la cele de asigurare a securității maritime în Mările Baltică și Neagră. La rândul lor, aliații europeni nu numai că își asumă responsabilități de securitate mai mari în Europa, dar au fost solidari cu SUA în lupta împotriva terorismului în Afganistan, Irak și Siria.

Începând cu 2016, ca urmare a alegerii președintelui american Donald Trump, legătura transatlantică de scuritate este pusă sub presiunea multor provocări interne și externe. Președintele Trump privește alianțele tradiționale americane într-un mod diferit față de predecesorii săi, în timp ce statele membre UE au lansat inițiative de întărire a cooperării militare europene care să crească credibilitatea Europei de actor important în domeniul securității europene și internaționale. Deși au fost lansate cu mari eforturi din partea unor state precum Franța sau Germania, aceste inițiative sunt departe de a fi unanim acceptate de statele membre UE; unele state cred fără rezerve în NATO ca fiind singurul actor capabil să apere Europa și să promoveze interesele de securitate transatlantice, deci și europene. Tocmai din acest motiv, putem spune că Europa nu reușește încă să fie un actor de securitate unit și coherent.

Evoluțiile recente ale relațiilor SUA-Europa demonstrează faptul că parteneriatul transatlantic este serios pus sub semnul întrebării iar legătura transatlantică riscă să-și piardă din energie. Pe de o parte, există multe state europene care reclamă faptul că SUA își reduc tot mai mult contribuția la apărarea colectivă (Articolul 5 al Tratatului de la Washington), acordând mai puțină atenție apărării Europei decât în trecut. Pe de altă parte, oficialii SUA își exprimă tot mai puternic frustrarea generată de faptul că aliații săi europeni nu alocă suficiente fonduri pentru apărare în vederea unei împărțiri echitabile a eforturilor necesare asigurării securității europenene, în ciuda angajamentului tuturor statelor NATO de a-si crește cheltuielile militare la cel puțin 2% din Produsul Intern Brut până în anul 2024 (Decizia Summit-ului NATO din Țara Galilor, septembrie 2014).

 * * *

*

Este evident că cei mai importanți factori care influențează viitorul relației transatlantice sunt evoluțiile UE în domeniul apărării și securității și politica administrației Trump, această politică este menită să transforme actuala relație transatlantică din punct de vedere al valorilor și intereselor pe care SUA le urmărește în relația cu Europa. Cu toate acestea, nu este greu de observat că atât europenii, cât și SUA nu au strategii sau politici clare pe care să le implementeze în relație cu cealaltă parte. Din perspectiva UE, statele membre nu pot agrea o politică coerentă față de SUA dacă ar aduce atingere legăturii transatlantice. De partea cealaltă, există divergențe între administrația Trump și Congres și chiar în interiorul administrației care au rolul de a crea incertitudine pe ambele maluri ale Atlanticului. Este evident faptul că tensiunile viitoare dintre partenerii transatlantici vor continua să se manifeste și vor fi influențate inclusiv de natura relațiilor SUA cu Federația Rusă și China.

Și în situația legăturii transatlantice, istoria a demonstrat deseori că SUA și Europa sunt mai puternice și mai eficiente când lucrează împreună pentru asigurarea păcii și securității transatlantice și internationale. Deși interesele politice ale principalelor state din regiunea transatlantică au generat în unele situații riscuri mari la adresa relevanței legaturii transatlantice, statele și instituțiile comunității euroatlantice au găsit mereu resurse de a soluționa problemele divergente și de a coopera pentru asigurarea propriei securități.

Provocările actuale la adresa securității europene sunt mai dinamice, mai diverse și mai greu de prevăzut decât oricând în istorie și pot fi contracarate numai prin creșterea relevanței legăturii transatlantice, prin cooperare și coordonarea acțiunilor NATO, UE, a statelor membre și a partenerilor acestor organizații. În ciuda multor divergențe de opinie, până în prezent Washingtonul și Bruxellesul au dovedit maturitate și realism, transformând aceste provocări în oportunități de creștere a relevanței legăturii transatlantice.