Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Diplomația americană: între „domocrație” și democrație
Între 3 noiembrie 2020 – ziua scrutinului electoral pentru alegerea celui de-al 46-lea președinte al Statelor Unite ale Americii – și 20 ianuarie 2021, când acesta s-a întruchipat în persoana democratului aproape octogenar Joseph „Joe” Robinette Biden Jr., atenția febrilă a pământenilor a fost acaparată de dubla așteptare a unui Godot – și el cu dublul chip al lui Janus: ravagiile globale ale pandemiei COVID-19, pe de o parte și căderea cortinei peste ultimele expresii ale „domocrației” pe care președintele cu numărul 45 a practicat-o vreme de patru ani (sub pretextul de a face ca America să fie, încă odată, mai mare și mai puternică decât toate celelalte națiuni ale lumii), pe de altă parte.

Dinu COSTESCU

13/01/2021 Regiune: Global Tema: Teme diverse

Între 3 noiembrie 2020 – ziua scrutinului electoral pentru alegerea celui de-al 46-lea președinte al Statelor Unite ale Americii – și 20 ianuarie 2021, când acesta s-a întruchipat în persoana democratului aproape octogenar Joseph „Joe” Robinette Biden Jr., atenția febrilă a pământenilor a fost acaparată de dubla așteptare a unui Godot – și el cu dublul chip al lui Janus: ravagiile globale ale pandemiei COVID-19, pe de o parte și căderea cortinei peste ultimele expresii ale „domocrației” pe care președintele cu numărul 45 a practicat-o vreme de patru ani (sub pretextul de a face ca America să fie, încă odată, mai mare și mai puternică decât toate celelalte națiuni ale lumii), pe de altă parte.

Dacă vechea democrație cu care, mai mult sau mai puțin, societățile omenești s-au obișnuit de-a lungul mai multor secole își are matricea etimologică în vocabulele grecești demos și kratos (care, împreunate, capătă sensul de „putere a poporului”), mai noul concept inventat de Donald Trump și identificat, în discursul public, prin termenul de „domocrație”, este un derivat din latinescul domus – casă, familie – pentru a denumi un soi de democrație particulară, de familie, un privilegiu unic, exclusiv și reprezentativ pentru unele interese și concepții particulare și mai puțin sau deloc pentru interesele publice și naționale.

Alegerile americane de la începutul lunii noiembrie au însemnat un veto puternic prin care marea parte a electoratului s-a opus „domocrației trumpiste”, precum și un apel de reîntoarcere la rădăcinile genuine ale democrației, rădăcini a căror redescoperire și reafirmare va reveni noii administrații democrate conduse de Joe Biden, în tandem cu viitorul său vicepreședinte, Kamala Harris – ea însăși, prin identitatea sexuală și etnică – constituind un refuz al separatismului și dezlănțuirilor populiste și segregaționiste ale miliardarului Donald Trump.

Sursa: www.abc.net.au

Caracterul „domocrației” personale și de familie practicată de fostul ocupant al fotoliului prezidențial din Biroul Oval s-a instalat de la bun început, prin numirea de către președinte a propriei fiice, Ivanka, în funcția de consilier special și prin numirea ginerelui său, Jared Kushner, în demnitatea de șef al corpului de consilieri prezidențiali. Aceste numiri au fost urmate de valul de concedieri în diferitele departamente ale administrației, criteriul fiind, în acest caz, gradul de fidelitate al demnitarilor față de persoana prezidențială. Însă corpul icebergului „domocratic” a fost constituit de ofensiva susținută a lui Donald Trump la adresa puterilor politică, juridică-legislativă și executivă, dar și a presei, în egală măsură.

De la administrația Joe Biden așteptările americanilor nu sunt puține, în ce privește ieșirea din „domocrația” lui Donald Trump și readucerea valorilor democratice în spațiul intern al eșichierului politic, social, valoric. Dar nu mai puțin importantă este și maniera în care noii decidenți ai administrației, în frunte cu președintele, se vor poziționa față cu imperativul unei noi maniere de abordare și fasonare a diplomației și a relațiilor externe, care să fie puse la adăpost de populismul, voluntarismul și de oscilațiile umorale ale precedentului președinte.

Nu sunt puțini analiștii care au subliniat că bogata și îndelungata experiență politică și diplomatică a lui Joe Biden oferă acestuia un important atu în practica pozitivă și gestionarea cooperării și comunicării cu restul comunității internaționale. Dar eficiența unui asemenea argument nu este, prin sine însăși, suficientă, potențarea sa fiind dependentă, în bună măsură, de calitatea colaboratorilor din cercul apropiat și a sfetnicilor asupra cărora se vor opri opțiunile prezidențiale.

Sursa: www.wsiltv.com

Venirea la Casa Albă a lui Joe Biden și contorsionata perioadă a tranziției post-electorale au și o particularitate care îi conferă caracterul inedit. Este vorba de faptul că, pentru prima oară de la președinția lui Jimmy Carter, adică de aproape o jumătate de secol, un președinte ales preia conducerea unei Americi divizate, subminată de ostilitate și de nesiguranța zilei de mâine, ceea ce impune noii administrații ca prioritatea majoră să fie alocată, mai degrabă, spațiului intern și redresării acestuia din toate punctele de vedere.

Pe de altă parte, crizele și nesiguranța care afectează societatea și instituțiile Americii nu sunt numai americane, ci erodează întreaga lume. Iar lumea are nevoie de America. Și aceasta pe fondul realității că eșichierul lumii contemporane este el însuși frământat, afectând mai mult sau mai puțin vizibil normalitatea relațiilor. Și nu este vorba doar de marile dosare conflictuale precum competițiile politico-militare și economice care se circumscriu confruntărilor clasice între marile puteri. Aliații Americii sunt angajați, la rândul lor, în conflicte pentru putere și influență, ca în cazul disensiunilor greco-turce sau al tensiunilor dintre Paris și Ankara. Alianța Atlanticului de Nord resimte, la rândul său, efectele evoluțiilor geostrategice globale și regionale din ultimii ani. Sub mandatul lui Donald Trump, America s-a retras unilateral din numeroase organizații și tratate multilaterale, în vreme ce situația din zona Orientului Mijlociu se află, din mai multe punte de vedere, într-un îngheț care amenință să se transforme în noi conflicte fierbinți. Parteneriatele din Pacific stagnează. La nivel global, populismele și anti-liberalismul proliferează, urmând încurajările lui Donald Trump.

Lumea are nevoie de America. Dar înainte de a vorbi, acum, despre conducerea americană a lumii globale, va trebui să se răspundă cu realism și onestitate la noua întrebare care bântuie în era post-Trump: Lumea va mai accepta un leadership al „domocrației”? Al acestei democrații desfigurată de psihozele lui Donald Trump care a făcut posibil ca, la 6 ianuarie 2021, la chemarea acestui Nero redivivus, haitele sale de suporteri să ia cu asalt Capitoliul pentru a împiedica Congresul să valideze voturile care l-ar fi desemnat pe Joe Biden drept președinte ales al Americii? O tentativă de lovitură de stat fără precedent, în care s-au folosit arme și gaze, în care au murit oameni și în care, pentru câteva ceasuri, a fost ștearsă orice linie despărțitoare între „America greater again” din viziunea lui Trump, și o simplă republică bananieră. „A fost, comenta post-factum Joe Biden, o agresiune asupra poporului american, a democrației, a Constituției și a uneia dintre cele mai sacre instituții ale identității americane”.

A fost, însă, și trista efigie cu care vremelnica tipologie trumpistă trece în cotloanele cenușii ale istoriei.

În dimineața zilei de 7 ianuarie, Congresul american a pus punctul final al penibilului spectacol: 306 voturi pentru Joe Biden contra 232 pentru Donald Trump.