La 17 octombrie 2019, spațiul public libanez a fost adus într-o stare de ebuliție și incandescență în fața căreia gazele lacrimogene, bastoanele și măsurile represive obișnuite în asemenea conjuncturi s-au dovedit în totalitate neputincioase. Aceasta a fost precedată de manifestații protestatare mocnite, generate de o lungă acumulare de nemulțumiri populare cu privire la deteriorarea tot mai greu suportabilă a nivelului de trai, cu toate aspectele sale morale, economice, sociale, instituționale. Picătura care a umplut paharul și scânteia declanșatoare a „noii revoluții a cedrului” s-a regăsit într-o banală măsură de austeritate prin care guvernul condus de premierul Saad Hariri impunea o taxă lunară suplimentară, de șase dolari, asupra mesageriei WhatsApp. Măsura în sine nu a fost substanțial mai aspră decât multe altele anterioare implementate de autorități, dar impactul său a avut, după atâtea acumulări de nemulțumire socială, potențialul de a mobiliza peste două milioane de protestatari, din totalul de șase milioane al populației libaneze. Aceasta s-a decis, spontan, să se împotrivească unui sistem acuzat de corupție endemică, inerție și incompetență. De la revendicări ținând de aspectele cenușii și carențele economice și financiare cotidiene - imputabile sistemului libanez și elitelor gerontocratice care, de la crearea Libanului ca entitate statală independentă, au condus, discreționar și nu întotdeauna constructiv, destinele Libanului și ale libanezilor - revoltele revendicative și-au extins aria de cuprindere tematică a protestelor, tot mai radicalizate ca urmare a lipsei unor reacții dialogale din partea sistemului, pentru a cere „plecarea tuturor” celor ce au deținut, din 1943, supremația absolută a supra țării. „Poporul vrea să plece toți”(kullu, „Când spunem « toți », asta înseamnă toți care au adus Libanul în situația actuală”).

Demisia Guvernului Saad Hariri nu a fost decât o reiterare, exprimată într-un narativ cosmetizat doar în registrul declarativ. Pentru prima oară, de după războiul civil, libanezii, mai toți reprezentați de generația tânără, au pus pe un plan secund revendicările social-economice, pentru a cere, „noua schimbare la față a Libanului”, înțeleasă ca renunțare tranșantă la Libanul confesional moștenit de la tutela franceză de după primul Război Mondial. Generația a solicitat trecerea la „Libanul tuturor libanezilor”, debarasați de o structură colonială impusă din exterior, inclusiv pentru a cere eliberarea Libanului de comunitarismul religios în favoarea unui adevărat Liban al cetățeniei.

Confesionalismul libanez: Între afirmarea identității și reversul acesteia

Identitatea națională a Libanului este o realitate creată după primul Război Mondial, când, în virtutea faimoaselor acorduri anglo-franceze din 1918 numite după numele inginerilor lor, englezul Mike Sykes și francezul Francis Georges-Picot, Orientul Mijlociu era împărțit între Franța și Marea Britanie, după principiul divide et impera. Autoritățile mandatare franceze au dispus segmentarea fostului vilaiet Siria în cinci „state”, ale căror frontiere au fost stabilite în funcție de configurația teritorială a comunităților confesionale. Pe lângă sandjacatul Alexandreta (Iskenderun, în actuala provincie turcească Hatay) care este donat, drept compensație, republicii turce post-otomane, Siria este segmentată în „statele” Marele Liban, Alep, Damasc, Statul Alawit și statul „Jabal Druz”, locuit de comunitatea confesională a durzilor. O constituție a „Marelui Liban”, elaborată de autoritățile mandatare franceze în 1926, instituie comunitarismul confesional ca fundament și principiu de existență și funcționare statală, principiu care va fi preluat și după independența libaneză, în 1943. Aceasta este adoptată sub numele de „Pactul Național”- în fond o constituție nescrisă - convenit între marile confesiuni religioase care, pe această bază, își împart puterea politică. Potrivit acestui agrement, președintele statului trebuie să provină din confesiunea creștină maronită, postul de premier al guvernului le revine musulmanilor sunniți, iar postul de șef al Camerei Deputaților este apanaj al confesiunii musulmane șiite. Această formă de împărțire a principalelor puteri statale între componentele complicatului mozaic religios confesional libanez devine referențialul fundamental al vieții politico-economice. Sistemul s-a înrădăcinat în așa măsură încât sfera politicului se subordonează morfologiei confesionale printr-un comunitarism fără al cărui cuvânt și acord prioritar (dacă nu chiar exclusivist) funcționarea instituțiilor statele, în diversitatea acestora, este practic marginalizată, dacă nu subordonată de-a dreptul. Din perspectivă structurală, peisajul comunitar confesional al Libanului este dominat de creștinism și islam, pe lângă acestea coexistând comunități marginale, ținând de alte credințe și rituri, astfel:

I. Creștinii, cu o reprezentare numerică de 45%, ușor inferioară, demografic, în raport cu dimensiunea religiei islamice. În această categorie sunt recunoscute și activează următoarele comunități confesionale:

1. Maroniți (catolici)
2. Greco-ortodocși
3. Greco-catolici
4. Armeni de rit catolic
5. Armeni ortodocși (apostolici)
6. Siriaci (catolici)
7. Iacobini (siriaci ortodocși)
8. Caldeeni (catolici)
9. Nestorieni, biserică autocefală
10. Copți (ortodocși)

II. Islamul, cu o proporție procentuală de 54%, cu următoarea componență structurală:

1. Sunniți, cca 27%
2. Șiiți, 27 %
3. Comunitatea druză (musulmani heterodocși)
4. Alawiţi, de inspirație șiită duodecimană
5. Ismailiți (de orientare șiită)

III. Alții: Secta Bahai, mormoni, budiști , evrei (sub 5.000 de oameni)

Principalele confesiuni libaneze, repartiția teritorială

În istoria modernă a Libanului, sistemul multiconfesional a avut un rol decisiv în dezvoltarea națională pe plan intern și la menținerea și funcționarea armonioasă a edificiului economico-social, realitate care a făcut ca, pentru mai multă vreme, Libanului să îi fie acordat cognomenul de Elveția Orientului Mijlociu. Tot atât de adevărat este și faptul că războiul civil libanez din anii 1975-1990 a marcat, pe de o parte, începutul unui curent regresiv pe plan intern, determinat și de ingerințele externe și, pe de altă parte, de politizarea mai accentuată a sistemului confesional, accentuarea izolării și distanțării inter-confesionale și instrumentarea identităților confesionale – în scopul implicării  religioase în sfera politicului, dezvoltarea unui clientelism invaziv și păstrarea unor privilegii politice și economico-sociale generatoare, la rândul lor, de corupție de grup și instituțională și, nu în ultimul rând, de ruperea elitelor și cercurilor decizionale de problemele și disfuncțiile reale ale edificiului național în toate resorturile vitale ale acestuia. Departe de a aduce o schimbare în sens pozitiv, războiul civil libanez a consolidat alianța între clanuri și grupuri de interese, iar argumentele ce țineau de identitatea confesională au devenit tot mai agresiv instrumente de monopolizare a confesionalismului însuși, a principalelor sectoare ale vieții politice și economico-financiare și generatoare de profituri, la adăpost de acțiunea legii publice.

Revoluție și comunitarism – dificila coabitare

Afectat de una dintre cele mai corozive crize politice, economico-sociale și instituționale din istoria sa, Libanul se prezintă, la trei ani de la declanșarea revoltelor populare, ca un stat tot mai amenințat de prăbușirea în faliment și de destrămarea totală a contractului social. Acesta este un proces în care nu puțini analiști văd primejdia reîntoarcerii țării la războiul civil, în cazul în care ieșirea din situația actuală nu se va petrece cât mai curând.

Acumularea tensiunilor sociale a fost, în mod brutal, accentuată de teribilele explozii produse la 4 august în portul Beirut. Acestea au lăsat în urmă 200 de morți și 6000 de răniți, o capitală pe jumătate distrusă sau paralizată, și au determinat radicalizarea contestatară a unei societăți civile pentru care demontarea din rădăcini a sistemului de guvernanță politic, confesional, incapabil să realizeze o reală concordie națională și iremediabil compromis de corupție a surclasat revendicările economice și neajunsurile cotidiene. Astfel, societatea civilă s-a focalizat pe sloganul viral Irhal Kullu – „Să plece toți”, inclusiv președintele statului și totalitatea gerontocrației și a liderilor de clanuri și grupuri.

Dar, în pofida acestei situații șubrede, spiritul comunitarismului politic și confesional, atașamentul obstinat față de menținerea privilegiilor sectare și starea de non-combat a opoziției parlamentare continuă să favorizeze, cu energie, lunecarea tot mai evidentă a Libanului către naufragiu și colaps.

Pe de altă parte, „noua revoluție a cedrului” poartă în sine virușii propriei fragmentări și fragilități. Și este suficient să fie amintit, în acest sens, faptul că, dincolo de aparenta coeziune în spațiul public, „primăvara libaneză” este profund afectată de mentalitatea atavică, adânc înrădăcinată. Mentalitate ce face ca, mai presus de radicalismul discursului „solidar”, această revoltă să fie dominată de primatul identității politice, confesionale și provinciale și de un „cult al liderului” de clan, de grup politic sau confesional văzut drept izvor, patron, simbol infailibil și garant al binelui național și individual. Astfel, revoluția libaneză este, mai degrabă, o alăturare conjuncturală de voințe care rezonează, de fapt, în funcție de tonalitatea dată de clopotele bisericilor sau de minaretele moscheilor, dar și de afinitățile culturale și mercantile față de diverșii actori non-libanezi fie din ambianța regională, fie din spațiul extra-regional. Această aderență identitară la simpatiile politice și la apartenențele confesionale, ca și mulțimea acelor așa numiți Al-Mu’ala – categoria socială clientelară în raport cu state străine, precum Siria, Iranul, Arabia Saudită, Franța, Statele Unite etc. – exploatează aceste pârghii pentru a-și scoate în față proprii pioni pe tabla de șah a Libanului, împotriva pionilor celorlalte tabere adverse. Este vorba, în ultimă analiză, de aceeași dicotomie care i-a segmentat dintotdeauna pe libanezi în raport de identitatea comunitară a taberelor.

Mai renaște pasărea Phoenix?

La aproape o lună de la deflagrația din portul Beirut și de la demisia „guvernului de serviciu” condus de Hassan Diab, elitele comunitare din Liban se află într-o maximă ebuliție a consultărilor pentru ieșirea din criză, începând cu investirea unui nou premier care să conducă un Cabinet al reformelor. Este o întreprindere deloc ușoară, în măsura în care aceste demersuri au drept miză renunțarea abruptă la sectarismul rentier confesional și politic. Iar din acest punct de vedere, elementul de discordie se regăsește în lipsa de consens asupra formei la care să se recurgă în cristalizarea unei alternative unanim acceptabile. În conclavurile mai mult sau mai puțin publice, opiniile sunt împărțite între trei variante:

1) menținerea, retușată, a Constituției din 1926, care a fundamentat paradigma comunitarismului libanez;

2) o dezvoltare imprecisă, deocamdată, a Pactului Național din 1943;

3) acreditarea ca punct central de referință, a Acordului de Reconciliere Națională, cunoscut în mod curent drept Acordul de la Taif, semnat la 22 octombrie 1989 în orașul omonim din Arabia Saudită. Acesta a fost menit să pună capăt războiului civil și să reinstaureze normalitatea Libanului, inclusiv prin limitarea privilegiilor deținute de blocurile politice și confesiunile religioase, beneficiare ale sistemului clientelar ale „rentelor” și „cotelor” (Muhasasa) prin care acestea dețin monopolul asupra politicii libaneze și a sectoarelor economice, financiare și de servicii.

Un alt nod gordian complicat este reprezentat de găsirea unui modus operandi în ceea ce privește locul și rolul formațiunii politico-militare pro-iraniene Hezbollah, problemă a cărei soluționare condiționează asistența de reconstrucție și dezvoltare pe care comunitatea occidentală și instituțiile financiare internaționale sunt dispuse să o acorde Libanului „reformat și restructurat”.

La începutul lunii august, adjunctul secretarului de stat american Mike Pompeo a vizitat Beirutul pentru consultări cu partea libaneză, iar președintele francez Emmanuel Maron a revenit în capitala libaneză, în principal pentru a exercita presiuni persuasive asupra decidenților libanezi aflați într-o poziție dificilă, între protestele populare care nu dau semne că vor înceta prea curând și presiunile externe.

Drama pe care o trăiesc libanezii nu trebuie evaluată cu etaloanele aplicabile în cazul unor mari catastrofe de genul unui tsunami, al unei deflagrații atomice sau a dezastrului care a ruinat Pompeiul. Ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în Liban este rezultat al faptelor și atitudinilor omului libanez, singurul care, cu susținerea comunității internaționale, este și trebuie să fie cel care să reînvie pasărea Phoenix, reparându-și țara și reclădindu-se pe sine, pentru ca țara cedrilor să redevină, pentru totdeauna, un „Liban al tuturor libanezilor”.

NOTE:

- La 31 august, cu 90 de voturi din 120, Parlamentul libanez a aprobat investirea diplomatului și universitarului sunnit Mustafa Adib ca premier desemnat cu formarea și conducerea noului guvern libanez. Investirea noului șef al executivului de la Beirut a fost susținută și de formațiunile șiite Hezbollah și Amal, de Mișcarea Patriotică Liberală condusă de președintele Michel Aoun prin intermediul ginerelui său Gebran Bassil, de Mişcarea „Viitorul” a fostului prim-ministru Saad Hariri și de foștii premieri Hassan Diab, Fouad Siniora, Najib Miqati și Talal Salman. Fost ambasador al Libanului în Germania, profesor universitar, ca și predecesorul său, Mustafa Adib are în fața sa rezolvarea prioritară a cel puțin patru dosare deloc simple, respectiv reconstrucția, după pagubele produse de exploziile de la 4 august, desfășurarea și finalizarea anchetelor judiciare aflate pe rol în legătură cu tragedia din portul Beirut, reforma economică și reformarea sistemului. Analiștii libanezi apreciază că, fără o susținere solidă din partea partidelor politice, a blocurilor electorale și a liderilor confesionali, adică tot ceea ce alcătuiește actualul sistem care trebuie reformat, Mustafa Adib va avea o misiune deloc comodă.

- La doar câteva ore după desemnarea noului premier, președintele Franței, Emmanuel Macron a sosit la Beirut, în a doua sa vizită în mai puțin de o lună. Șeful statului francez a stabilit un răgaz de 90 de zile pentru implementarea primelor măsuri de reformă a sistemului libanez, în caz contrar Libanul urmând să fie supus unor penalități internaționale severe. Emmanuel Macron a anunțat organizarea, la Paris, în coordonare cu ONU, a unei conferințe internaționale consacrate ajutorării Libanului. Conferința urmează a avea loc la jumătatea lunii octombrie a.c.